————————————————————————————-

Îmi iau respectuoasa libertate de a prezenta aceasta scrisoare-mail de omologare a unor merite literare recunoscute oficial de preşedinta Asociaţiei culturale AKKUARIA din Catania, în urma lansării volumului bilingv de poezii intitulat Nimfe & Kimere. Aşadar, nu numai dl preşedinte.N.M. este ambasador… Et in Arcadia ego… Prefer să nu traduc textul redactat în dulcele idiom, convins că este destul de inteligibil, chiar şi pentru cei care nu au noţiuni mai ample de italiană. (G.V.)

——————————————————————————–

Autorul studiului „Acel Nobel venit din Sud. Salvataore Quasimodo între glorie şi uitare” (Editura Junimea, 2011, 201 p., versiune în limba română de Geo Vasile) este licenţiat al Facultăţii de Teologie din Sicilia şi şi-a susţinut doctoratul în Teologie Morală la Accademia Alfonsiana din cadrul Universităţii Pontificale Lateranense. A predat Etică Profesională în Şcolile pentru Asistenţi Medicali, Morală Fundamentală şi Bioetică la Institutul Superior de Religie “G. Maria Tomasi” din Ragusa. În prezent deţine catedra de Religie la liceul ştiinţific „G.Galilei” din Modica. Este Preşedintele Cafenelei Literare „Salvatore Quasimodo” din Modica.

Poet, eseist, critic şi istoric literar, Domenico Pisana (n.1958, Modica, prov. Ragusa)  a publicat volume de poezie, dintre care amintim: E verrà il tempo  (1988, Şi va veni vremea), Oltre il silenzio della parola (1990, Dincolo de tăcerea cuvântului) , Guardando Lembi di Cielo  (1993, Privind Poale de Cer), Terre di rinascita  (1999, Ţinuturi de-nviere), Arcobaleni  (2000, Curcubeie) , Canto dal Mediterraneo  (2008, Cântec din Mediterană), Odi alla terra iblea* (raccolta inedita, 2011, Ode ţinutului iblean). Mai multe din poeziile sale au fost traduse în limbile greacă, franceză, engleză, germană, croată, albaneză şi română, fiind tipărite în diverse reviste sau antologii.

Ritmurile lui Domenico Pisana scandează gândurile şi sentimentele unui poet educat de lecturile marilor exemple ale poeziei moderne, de la Umberto Saba, Clemente Rebora, Giuseppe Ungaretti, Diego Valeri, Carlo Betocchi, Eugenio Montale, Mario Luzi, Alfonso Gatto, la actuala angajare morală şi civică tip Salvatore Quasimodo, Gianni d’Elia sau Paolo Ruffilli. Între inevitabilul peisaj ragusan, colinar, mediteranean şi totodată baroc, şi rădăcinile biografice ale unui adevărat fiu al Siciliei, lirica lui Pisana este o continuă meditaţie în cheie etico-religioasă asupra condiţiei omului şi poetului „agăţaţi în iţele misterului” existenţial. Singular ni se pare leopardianul său elan spre îmbrăţişarea infinitului, poetul având însă grijă să nu-şi uite vreo misiune şi urgenţa comuniunii şi alterităţii faţă de semeni.

Totodată nu putem face abstracţie de volumele de eseuri şi critică literară care, plecând de la fenomenologia actului artistic şi moral al locurilor natale, dobândesc, datorită erudiţiei si vocaţiei cărturarului modican, sicilian, de italian şi cetăţean al lumii, deschidere universală: Poesia e teologia in una letteratura d’umanità (1995), Poesia negli Iblei (1990), Percorsi critici – Quasimodo, Montale, Saluzzi, Lauretta, Savoca, Musumarra, Barberi-Squarotti  (2001), Quel Nobel venuto dal Sud. Salvatore Quasimodo tra gloria ed oblìo (2006).

Dintre lucrările sale cu caracter etic-teologic, ţinem să semnalăm: Lineamenti di cultura, fede e spiritualità (1994, Direcţii de cultură, credinţă şi spiritualitate), Sulla tua Parola getterò le reti, oraşul San Paolo  (1997, Deasupra Cuvântului tău voi arunca plasele), tradusă în limbile poloneză şi spaniolă, La famiglia santuario della vita (1998, Familia sanctuar al vieţii), Aspettando la politica (2005, Aşteptând politica).

I-au fost conferite următoarele premii: „Premio Giacomo Leopardi” (1998), pentru poezie; premiul „Katana”; premiul „Bontempelli Marinetti”; premiul „Città di Alanno”, pentru critică literară şi premiul special „Asla”, pentru eseistică.

Aşa cum este şi firesc, însemnările de faţă vor focaliza monografia dedicată de profesorul Pisana celebrului său concetăţean, menită să „corecteze” toate acuzaţiile nedrepte, umorale sau resentimentare ale feluriţilor critici, comentatori sau comilitoni în tranşeele poeziei, ai laureatului Premiului Nobel pentru literatură  (1959), şi să pună în lumina adevărului estetic, etic şi civic, după mai bine de o sută de ani de la naştere, opera poetică, epistolară şi eseistică a lui Quasimodo. Bizuindu-se pe o bibliografie esenţială (peste 30 de nume importante în rândul criticilor şi antologatorilor italieni, de-a lungul a şase decenii), cartea istoricului literar Domenico Pisana, concepută în trei mari capitole (dedicate epistolarului, operei poetice, discursurilor), este o întreprindere laborioasă bazată pe epuizante lecturi, analize pe text şi demonstraţii fără drept de apel din partea detractorilor lui Quasimodo (între care vom fi surprinşi să găsim nume prestigioase precum Giacinto Spagnoletti, Giuliano Manacorda, Giulio Ferroni, Pier Paolo Pasolini, Edoardo Sanguineti etc.). Studiul lui Pisana reuşeşte totuşi să rămână unul academic, echilibrat, nepărtinitor, polemic atât cât era nevoie, fără a-şi permite derapaje de la ţinuta unui istoric şi critic literar ce nu se lasă călăuzit decât de criterii estetice. Expunerea, de o mare limpezime, excelează prin probitate şi eleganţă stilistică, în ciuda unor reluări şi detalieri analitice ce-l trădează pe profesorul obişnuit să „consolideze” lecţia predată.

Ne-a surprins inedita prospeţime a interpretării poeziei quasimodiene, chiar şi cea a teologului care atribuie poeziei lui Quasimodo o inevitabilă dimensiune religioasă: „De fapt, credem că în  (poezia n.n.)  poetului sicilian există o teologie a credinţei ce doreşte să reliefeze faptul că Dumnezeu este stăpânul vieţii şi al morţii. Tumorile atribuite lui Dumnezeu („Dio dei tumori”)  arată precarietatea vieţii, finitudinea şi neputinţa omului care nu poate scăpa de moartea fizică, dar poate în schimb să renască întru viaţă veşnică („Athànatos”), precum floarea, dacă reuşeşte să intre pe poarta “solitudinii” în orizontul credinţei ( „Dio del fiore vivo”).

Tema centrală a studiului lui D. Pisana este însă demonstraţia cu lux de amănunte că între faza ermetică a debutului lui Quasimodo şi culegerile poetice ulterioare (începând cu Giorno dopo giorno), eseurile şi orientarea sa civică de după 1947 nu sunt un hiatus, un divorţ, ci dimpotrivă, un „continuum în diversitate şi o reînnoire” ; autorul reuşeşte cu succes să respingă şi să dovedească reaua credinţă a detractorilor Premiului Nobel sicilian, care n-au pregetat să-l acuze pe acesta de duplicitate, cotitură, oportunism, artificiu etic şi chiar de trădare.

Autorul volumelor Acque e terre, Oboe sommerso, Erato e Apollion, Ed è subito sera nu făcuse altceva, scrie prof. Pisana, decât să treacă de la monologul şi peisajul ermetic transcendent la dialogul cu istoria, de la surghiunul interior şi cultul poeticii cuvântului  (“la poetica della parola”)  la abordarea realului şi a cotidianităţii, de la procedurile obscure, analogice şi aluzive ale mişcării ermetice în cadrul căreia debutase, la o inspiraţie de tip social şi etic, adecvată noului context al Italiei postbelice. Discursul liric, acum mai extrovertit, ce-i drept, nu face decât să continue gravitatea de fond şi elegia quasimodiană dintotdeauna, anticipând, în fine, valenţele “corale”, epico-dramatice ale poeziei actuale europene.

Aşadar, nici vorbă de apostazie sau de renegare a experienţei poetice iniţiale, argumentează criticul Domenico Pisana, ci mai curând de o necesitate de extindere a cuvântului poetic, de o completitudine a acestuia în confruntarea cu viaţa şi istoria trăită a omului. Artistul sicilian a ştiut să se sustragă la timp din capcana unei forme de nominalism, preferând modulaţiilor abstracte ale sentimentului, calea autenticităţii, a adevărului şi libertăţii propriei opere. Poate cele mai semnificative şi memorabile pagini ale cărţii, cele sub titlul „Quasimodo e la poesia sociale: dall’ermetismo all’engagement”, dezbat cu nuanţele exegetului expert în materie aşa-zisa schimbare la faţă a Nobel-ului sicilian, adică participarea prin poezie la dramele propriului timp devastat de război, scriitura sa îmbogăţindu-se d.p.d.v. social şi al angajamentului etic; şi totuşi, în ciuda noilor modulaţii şi tehnici formale, ermetismul nu dispare, continuând să-şi probeze forţa şi eficienţa icastică în acea procedură a analogiei eliptice, prezente, de pildă, în sfâşietoarele versuri din poezia „În ramurile sălciilor”: pe iarbă dură de gheaţă, la vaietul / de miel al copiilor, la urletul negru / al mamei / venind să-şi întâmpine fiul / răstignit pe stâlpul de telegraf…

Citarea terifiantei poezii Auschwitz din volumul „Falsul şi adevăratul verde” punctează în favoarea identificării poetului cu istoria tragică a Italiei şi Europei: nici vorbă de „elocinţă civică” sau oratorie de ocazie, de exerciţiu literar pe tema morţii, menite să stoarcă lacrimile cititorilor. Poezia lui Quasimodo, conştient că „viaţa nu e vis”, se identifică deja cu palpitul inimii omului şi al istoriei. El scrie negru pe alb, pe urmele lui Antonio Gramsci, că poetul şi poezia, departe de tradiţionala poză contemplativ-speculativă, au rolul de a „modifica” lumea, de vreme ce imaginile cu care operează poetul înrâuresc inima şi cugetul omului mai mult decât istoria şi filosofia.

Mitul poetului neutru, a se citi pasiv, faţă de istorie, societate şi lume este un nonsens, poetul trebuie să reprezinte nu numai o „voce” poetică, ci şi o poziţie, o atitudine, un conţinut al propriului suflet, al propriei experienţe de viaţă, personalizându-le. Quasimodo are grijă să accentueze că ar fi greşit să se confunde poezia „socială”, etică, cu cea „sociologică” sau cu cea de orientare „moralistă”.

Pentru Quasimodo din ultimele volume, ţine să precizeze criticul Domenico Pisana, raportul viaţă-artă devine laitmotivul preocupărilor sale estetice; aşa se face că Nobel-ul sicilian nu uită să atragă atenţia „poetului” asupra relaţiei sale cu „politicianul”, menit din naştere, am zice, să-i închidă gura, mai ales când versul său a ajuns în inimile comunităţii, stimulându-le libertatea de gândire şi exprimare. Deosebit de plastică ni se pare divergenţa flagrantă dintre etosul poetului şi cel al politicianului, evidenţiată de autor cu eficienţa persuasivă şi puterea de nuanţare ce-i caracterizează întregul studiu: „Politicianul doreşte ca omul să înveţe să moară curajos, poetul doreşte ca omul să trăiască curajos”. Aceste cuvinte, extrase din eseul lui Quasimodo „Poetul şi politicianul”, au fost scrise în 1959. Oare se îndoieşte cineva de frapanta lor actualitate?

—————————————————————————-

pe linia vieţii
clipa învăţa
pas înapoi
refugiu paiaţă

preasomn între pleoape
atinse de ploi
a ducerii semn
netreceri de noi

în umărul stâng
culcuş al mirării
în frunte adânc
aplomb disperării

răscoală sub pietre
călcâiului dor
trăgând peste irişi
pământului stor

———————————————————————————–

Trăim vremuri tulburi. Ţara e plină de maidanezi, dar se mai găsesc şi câini de rasă. Rar. Un maidanez este vietatea care n-are mamă, n-are tată, n-are stăpân şi nici milă. El trăieşte liber de orice sarcină, nu păzeşte nici stâna, nici gospodăria şi nici prietenul omului nu mai este. Se uneşte cu haita, nu primeşte nicicum printre ei câini de rasă.

Îşi stabilesc un teritoriu numai al lor şi orice străin de haită este atacat. La mâncare este pretenţios nevoie mare, nu-i place pâinea românescă, importă hrană din alte maidenării, nu mănâncă oase, numai carne vrea domnul maidanez. Câinele de stână îşi hrăneşte puii şi îi învaţă rigorile vieţii, pe când maidanezul îi lasă în voia sorţii, numai după ce le-a asigurat o viaţă de câine… maidanez. Când creşte, puiul de maidanez este şi mai rău decât părinţii săi, vrea confort sporit, cuşcă cu living lat şi lung şi cu multe dormitoare. Puii maidanezilor şefi vor mai multe cuşti, în capitală una, la munte şi la mare câte una, şi nu se mulţumesc numai cu atât, le dăruieşte cuşti luxoase şi căţelelor amante, că aşa-i la maidanezi. Unele maidaneze cu părintele maidanez-şăf- dă- şăf  îşi fac cuşti din vânzări anterioare, altele sunt trimise în lume, pe post de maidaneze-lătrătoare  şi se trezesc căţeluşele cu zgardă de aur şi cuşti confort sporit. Când se adună pentru a lua hotărâri, maidanezii latră în gol, pentru că numai Maidanezul-Şăf are dreptul de a hotărî.  Că aşa-i la maidanezi. Oamenii numesc asta DICTATURĂ! Câinii de rasă pleacă peste uliţe şi străzi, în cartiere mai binevoitoare, unde se pot hrăni cumsecade. Ce nu înţeleg eu nici în ruptul capului, este… cum au ajuns maidanezii ăştia să ne încolţească pe toţi, cum au numai ei drepturi, iar noi numai obligaţii?! Mi-a spus un prieten mucalit: „ Ca să înţelegi viaţa maidanezilor, trebuie să fii maidanez. Ori devii, ori pleci, ori rabzi! Alege!” Ce Dumnezeu să mai aleg, dacă oamenii o dau mereu cu oiştea-n gard?! Nici maidanez nu pot să devin, pentru că nu vreau şi nici n-am păr schimbător!

—————————————————————————–

fărâmă de viaţă
ocean de trăiri
a timpului dogmă
în suflet zidiri

de ceaţă castele
cu porţile mari
carusele în vânt
sub tâmplă arţari

ferestre închid
înecându-se-n rouă
cărări la răscruci
dau cu braţe-amândouă

amalgam
de prea tot
de prea mic
de înalt
de nimic…

e viu
şi mort pe jumătate
un arc de coroană
pe frunte
şi o sută de vise

un trup
scrijelit de a timpului lamă
şi-un condei
modelând infinit
între două abscise

inorogi
îşi dorm asfinţit
pe o piatră de râu
prea seacă să asculte cuvântul
prea mută să vadă
prea oarbă

din capăt
un capăt de rând
despicat în nelinişti de vină
îşi urlă-n zadar nerăbdarea
de vânt

——————————————————————————————–

Eu nu scriu poezie,
acest lucru îl fac doar poeţii,
nişte fiinţe alese de Dumnezeu,
nu de oameni.
Eu doar mă joc,
mă joc de-a culesul prin lanul alfabetului.
Uneori alerg toată ziua şi nu obosesc
adunând cu grijă literă cu literă,
până strâng un buchet uriaş.
Apoi le aşez pe albul paginii,
potrivindu-le câte una, câte două,
câte trei sau mai multe…
cum îmi vine.
Le-nvăţ să se ţină de mână.
Atunci literele încep să vorbească.
Uneori  spun adevărate poveşti:
de iubire, de dor, de alean…
Ştiu foarte multe lucruri
despre mine, despre tine, despre noi…
De cele mai multe ori
pornesc la cules noaptea,
mai ales când luna,
ca un vas de cleştar,
stă agăţată de cer,
cu un colţ în jos.
Se spune că e lună nouă
şi aduce noroc.
Bunica spunea că aduce secetă,
oricum eu tot ponesc la cules,
altfel nu pot,
m-aş îmbolnăvi de tristeţe.
Mai număr stelele din Carul Mare,
sau licuricii de pe deal,
mai adun o literă – petala de mac
apris ca obrazul fetelor îndrăgostite,
altele albastre ca izvoarele de munte,
ori marea plină de talazuri…
şi aşa, până în zori, buchetul este gata.
Atunci iau literele, le framânt,
precum aluatul din care bunica făcea pâine.
Le aşez la dospit şi aştept un semn,
semnul care nu se poate descrie în cuvinte,
ci doar se simte.
Când soseşte… musai mă trezesc
şi-n miez de noapte.
Atunci pun aluatul
în cuptorul căptuşit cu materie cenuşie.
Aici, cu o căldură aparte,

începe să răsară un preparat
delicat, plin de arome şi-nţelesuri.
De bucurie îi dăruiesc un strop din inima mea
să se bucure de iubire
şi-l sărut… până începe să prindă viaţă.

——————————————————————————

mlaştini pe nord
înghit răsărit
nisipului tot
poet răstignit

zăpezilor plâns
cristalului pol
călăi în delir
pe gând monopol

în vers deşirat
anapoda rimă
pe scoarţă sculptată
a timpului stimă

ocean între palme
zbatere-a plin
albastru pe umeri
împarte venin

amar trece pasul
al timpului loz
rămâne oglinda
vrăjitului oz

în pocal de argint
dintr-o viaţă nimic
în aerul slut
aripi se ridic’

——————————————————————————

s-au sfărâmat de pietre
iluzii de ninsoare
călcâielor de ceară
cărări spre alte lumi

cerşind din minarete
divinului lumină
în juru-ne se strânge
a sorților căpăstru

genunchi căzut în tină
începe iar să doară
zilei de ieri apusul
culorile-s prea mult

prea ‘nalt ne este cerul
e prea puţin pământul
doar zbor în agonie
desţelenind cuvânt

————————————————————————————

împarte vina la doi
ce trup de vânt îşi prelinge
ale coapselor vremi peste noi

tăcerea alungă
pas venit de aiurea
scrâşnind a cetini de foc

palme încep să se teamă
de ochi
şi de vechiul (ne)loc

pribegi între maluri de-albastru
sihaştri în sloiuri de gheaţă
strigăm făr-a ne teme

de tine
de mine
la viaţă