–––––––––––––––––––––––––––

Eu însumi trădător să-mi fiu
să ies cu sufletu-n cuvinte,
aşa cum îşi iese din matcă râul
când îl supără ploile.

Să părăsesc cochilia închisă
şi larg să mă răzbun pe aer,
să-l respir,
aşa cum tu îmi umpli somnul
cu flori din sân
şi cu-n surâs
ferestrelor deschise-n noapte.

Şi atunci
mirosind clipele arse,
să le presar
peste ceasul anotimpului,
cu prelungirea sunetelor
în cântec,
căprioare cu ochii verzi.

Să mă încercuiesc
pe dunga dimineţii,
cu razele soarelui
răsărit din mare,
pe umeri
cu tridentul lui Neptun
şi tot n-ai să mă crezi
zeul tău.

Aşa că aştept
în ceasul deşteptător
şi n-ai să ştii
dacă l-am pus să sune
la ora ta de dragoste.

––––––––––––––––––––––––––––––

Am ajuns acolo unde se mişcă stelele
şi întorc pe Dumnezeu din drum
să privească pământul în albastru fosforescent.

Sunt toamne pe aici şi alte minunăţii în galben,
inimi de arbori în cruce şi pietre tombale
care alungă cenuşa şi nisipul în deşert,
cum îl voi trece fără cămile prin vânt?
Cui îi voi povesti rătăcirea mea printre oaze
dacă nu ţie Doamne?
Femeia aşteaptă să-i fiu călăuză
prin oraşul acesta în noaptea de gol
unde câinii-s cuminţi
şi unii vor să-i obişnuiască cu eutanasia.

Se aude o rugăciune rămasă în urmă
ori poate un blestem spus încet.
Dragii noştri prieteni care ne trădaţi,
nu spuneţi despre voi decât adevărul
şi el are capul spart.

Eu şi femeia am rămas mai departe să-l căutăm,
murim şi mă tem că nu-l vom afla.

–––––––––––––––––––––––––––

astăzi tac
să nu-ți strecori plânsul
între palmele-mi răstignite pe coapsele serii

doar ascult
scânteierea luminii
când ziua plesnește din mugur al nopții

astăzi
nu văd cântecul
ascuns sub tălpile ielelor

nu pipăi
preaplinul enigmelor lumii
cu degete-nflorite de doru-nvierii

poate mâine…

–––––––––––––––––––––––––––––––-

Se povesteşte… că într-o dimineaţă de iarnă, un bătrânel, tare împovărat de sărăcia şi necazurile avute în viaţă, porni spre cișmea, să aducă apă în umila sa locuinţă. Era şi bătrân şi bolnav, iar fără apa cea de toate zilele nu se putea. Făcea economie şi la apa de băut, căci găleata pe care o căra i se părea din ce în ce mai grea. Povestea sa – povestea oricărui părinte, luptând cu greutăţile vieţii pentru a-şi creşte pruncii, dăruindu-le din puterea lui. Şi mare este bucuria părintelui când îşi vede copiii rostuiţi, oameni cu carte, învăţaţi şi așezaţi la casele lor. Numai că, după ce îşi iau zborul, copiii, prinşi fiind în problemele zilnice, încet…încet, îşi aduc aminte din ce în ce mai rar de părinţii lor. Unii dintre ei zboară departe, departe, acolo unde dragostea părintească ajunge la ei, doar printre rândurile scrisorii scrise cu lacrimi de sânge.

Aşa păţi şi bătrânelul nostru care, ducându-şi cu greu zilele, se simţea din ce în ce mai singur. Sau, poate nu era chiar atât de singur. Era el şi Dumnezeu! Cel care, indiferent necazul în care s-ar fi aflat, nu l-ar fi abandonat, niciodată! Nădejdea pe care bătrânelul şi-o punea în Dumnezeu era la fel de mare şi de fierbinte precum ruga lui de dimineaţă sau cea din noaptea târzie! Credea cu putere în El! Simţea că, deşi sărac, sufletul lui se îmbogăţeşte pe zi ce trece cu glasul lui Dumnezeu. Nu mai auzea atât de bine vocile oamenilor dar, atunci când tăcerea era profundă, auzea cântările îngerilor slavei, auzea cerurile foşnind de aripile heruvimilor, simţea că Păzitorii sunt…aproape.

În dimineaţa aceea, cerul era ca de lapte. Pe marginea drumului, copacii cu vârfurile legănate de vântul răcoros, se zgribuleau, încercând să-şi ascundă goliciunea. Gerul era puternic, până şi fumul care ieşea pe hornurile caselor tremura de frig. Bătrânul, îmbrăcat cu o haină peticită, cu blăniţa de la mâneci roasă, purta pe cap o căciulă de miel, cu marginile îndoite. Pe sub haina de iarnă, purta un pulover roşu, împletit, de pe vremea când buna sa soţie trăia. Ieşind din casă, fu întâmpinat de glasurile zgomotoase ale copiilor, care erau cât pe ce să-l dea jos din picioare. Dar, poţi să te superi pe glumele lor, pe veselia şi pe glasurile sunând a clopoţei? Văzându-i, îi trecură prin faţa ochilor imaginile chipurile copii săi dragi, de vârsta lor. Aşa erau şi ei – năstruşnici şi ghiduşi dar, parcă puţin mai respectuoşi şi mai cuminţi.

Ţinând strâns în mână găleata, păşea încet şi apăsat pe zăpada proaspăt căzută. Poate cu puţină teamă, să nu cumva să alunece şi să cadă. Nu de căzătură îi era teamă, ci de faptul că nu s-ar mai putea ridica. Dar, chiar şi aşa, îndrăzni. „Apără-mă, Doamne, să ajung cu bine înapoi!”, murmura bătrânelul. Zărea deja marginile îngheţate ale cişmelei, peste care se prelingea un firişor de apă limpede. Grăbindu-se să ajungă cât mai repede, piciorul drept îi alunecă peste marginea îngheţată a unei pietre, ce se rostogoli de îndată. Căzu în genunchi, dar nu se lovi prea tare. „Doamne, dacă ar fi vreun copil de-al meu aici, m-ar ajuta să mă ridic! M-ar ajuta să car şi găleata asta, care e din ce în ce mai grea!”.

Nu termină de rosti cuvintele că înaintea sa apăru un tânăr, înalt şi subţire, îmbrăcat frumos, cu haine roşii de catifea. Purta pe deasupra un mantou soldăţesc, cu blană de astrahan negru la mâneci şi la guler. Capul îi era descoperit, vântul fluturându-i pletele aurii, de culoare grâului de vară. Ochii săi scânteiau ca două stele, emanând bunătate şi căldură. Întinse mâna bătrânelului, spunându-i: „Haide, tată-moşule, ridică-te!”. Mirat de o astfel de apariţie, bătrânul întinse mâna tânărului şi se ridică. După ce-i umplu găleata cu apă, tânărul se oferi să îl conducă până acasă. Tot drumul înapoi, bătrânelul se tot gândea, trăgând pe furiş cu ochii spre tânărul misterios: „ Ce minune să mai fie şi asta?”.

Mergând în tăcere pe drumul troienit, bătrânelul îşi aminti de vremurile când – în putere fiind –  petrecea ziua de Sfântul Nicolae, acasă, lângă copiii săi frumoşi. Pe fiul cel mare îl chema Nicolae, iar pe una dintre fete Niculina. Şi unde mai pui că şi el era tot Nicolae, botezat aşa, pentru că se născuse chiar de ziua Sfântului Mare Ierarh. Masa lor era plină de bucatele de post, căci era Postul Crăciunului, respectat cu mare stricteţe la el în casă. Soţia sa, o foarte bună gospodină, făcea plăcinte cu mere şi plăcinţele cu dovleac – favoritele fiului cel mare. Pe masa gătită cu un acoperământ brodat fin, îi aşteptau sarmalele de ghebe, frumos aliniate pe platoul de porţelan. „Ei, ce vremuri! De s-ar mai întoarce, măcar şi pentru o clipă!”.

Sprijinit de braţul tânărului, bătrânelului îi veni aproape să leşine, căci poarta era întredeschisă. Pe aleea înzăpezită ce ducea spre uşa de la intrare, se vedeau urme de paşi. „Sigur m-au călcat hoţii!”, îşi zise bătrânelul, în gând. Dar, nu de hoţi îi era frică, sigur n-ar fi avut ce să ia, căci era umil şi, în afară de un câine şi o pisică, nu avea nimic. Tânărul de lângă el ridică găleata şi o aşeză pe holul întunecos de la intrare, pe un taburet. Ţinându-l pe bătrânel de mână, îl împinse către odaia din spate, unde se retrăsese de gerul de afară. Deschise încet uşa la cameră şi bătrânelul amuţise. Odaia era caldă, focul îşi arăta limbile roşietice, prin zăbrelele portiţei de la sobă. Pe perete, candela era aprinsă, împrăştiind în jur pace şi linişte. Masa de la perete era gătită deja de sărbătoare şi bucatele aburinde stăteau frumos aliniate! Mirosea a sarmale de ghebe, a plăcinte de mere cu scorţişoară şi rom!

Credea că visează sau că a murit şi a ajuns în rai. Nu atât în raiul lui Dumnezeu, ci în raiul care făcuse parte din viața lui, odată. Se trezi buimac, luat pe sus de feciorul său cel mare – Nicolae. Erau cu toţii acolo – copiii şi nepoţii săi, care veniseră de departe, să-i facă o surpriză, chiar de ziua lui. O putere de neimaginat îl cuprinse pe bătrânel. Uitând pentru o clipă de copii, el căută cu privirea pe tânărul care-l însoţise. Alergă încoace şi încolo ca să-l găsească! Dar, în zadar! Ajungând la uşa de la intrare, zări dincolo de poartă silueta unui bătrânel, îmbrăcat în haină de arhiereu, ce se depărta prin neaua sclipitoare. Avea în mână un toiag mare, cu o cruce în vârf, iar faţa îi strălucea ca soarele. Era chipul din icoana pe care o păstra în camera din faţă. Abia atunci, cu lacrimi mari în ochi, bătrânelul realiză: „Era El…era chiar Sfântul Nicolae! Venise să-l ajute, să-i aducă din nou pe copii aproape, să-i pună belşug pe masă. Venise să-i spună: LA MULŢI ANI…NICOLAE!”

După ce-l petrecu pe sfânt cu privirea, se întoarse în casă, ca să-şi strângă copiii şi nepoţii în braţe. Era fericit, cum nu mai fusese demult. Se simțea mai tânăr, mai vioi. Nu-l mai durea nimic și de rana de la genunchi, deja uitase. Şi de data aceasta, simți că mâna celui Atotputernic era deasupra sa. A fost cea mai mare minune pe care i-a fost dat s-o trăiască. Era umil, nici vorbă de mândrie, dar în sinea lui îşi spunea: „Cine poate îndura bucuria de i se spune LA MULŢI ANI, de ziua sa, chiar de Măritul său Ocrotitor?”

Oare, era un semn, era o prevestire? Şi ce dacă? Trăise deja multe şi văzuse şi mai multe în viaţa lui. Tot atâtea, câte vă doreşte şi vouă să ajungeţi să vedeţi şi să trăiţi, dragi copii!

LA MULŢI ANI, NICOLAE! LA MULŢI ANI, DRAGII MEI!

Gheorghe A. Stroia
Adjud – 6 decembrie 2011

––––––––––––––––––––––––––––

LaVerona

        Era prea târziu, biologic, ca să mă entuziasmez peste măsură în faţa balconului Julietei. Şi totuşi, inima, bat-o focul, nu ştie măsura, rămâne mereu în urma timpului, chinuind bietul om cu această contradicţie a naturii umane: spirit tânăr în trup vârstnic. Aşa că, nu puteam să nu mă disimulez şi eu – acolo, jos, sub balconul Julietei – într-un Romeo tainic, întinerit cu vreo patruzeci de ani, nehotărât dacă era sau nu de bun simţ să mă pozez şi eu, ca toţi turiştii, îmbrăţişând statuia de bronz a acestui simbol feminin al dragostei. Desigur, n-am făcut-o, nu doar din cauza ironiei din invitaţia de a o face, venită din partea fiicei mele, Monica. Era la mijloc şi reactivarea complexul meu de bărbat scund, accentuat acum de dimensiunea alegorică a mult prea-zveltei Julietă de  bronz.  

       Am urcat, însă, şi eu în acel apendice romantic al conacului medieval, sub care trubadurii lutieri au subjugat inima celebrei victime shakespeariene. Am intrat în acea locuinţă celebră care, după renumele literar şi turistic, nu mi-a  atins aşteptările. Ceea ce m-a ţintuit mai mult locului a fost sipetul de zestre al Julietei, care semăna izbitor cu oricare altul de prin gospodăriile cu fete de măritat de pe la noi. Apoi, în spaţiul exterior al acestei case nobiliare, umbrit şi înghesuit de zidul unui palat medieval uriaş, am putut vedea, în postura de turişti, exponenţi ai celor trei rase umane de pe Pământ. Dovadă că Shakespeare e cel mai cunoscut dramaturg universal.

        Dar înainte de a ajunge aici, parcurgând reţeaua de străzi înguste, însumate într-un labirint greu de străbătut în afara fluxului de turişti, am căscat ochii si gura ca un năuc în faţa celei mai vechi si mai voluminoase construcţii umane pe care eu am putut s-o văd vreodată: Arena romană, un fel de Colosseum în afara Romei, evident, păstrând proporţia. Un colos din blocuri de piatră, de te miri, ca în faţa piramidelor egiptene, cum au putut fi transportate şi clădite într-o geometrie atât de pretenţioasă a formei ovale. Şi asta, cu două mii de ani în urmă, pe vremea lui Iisus. În interior, pe treptele reci şi alunecoase ale amfiteatrului nu mi-am putut alunga fantasmele cu chip de gladiatori ce-şi măsurau restul vieţii în minute, cu lei şi tigri gata să sfâşie trupurile nefericiţilor “sportivi” ai vremii.

     Am ieşit din acest oraş împânzit de gigantice cetăţi medievale bine conservate, în care  supravieţuieşte şi acest grandios vestigiu antic – Arena -, copleşit de diferenţele de civilizaţie dintre ceea ce au ei şi ce-avem noi. Diferenţele, evident, privesc toate cele trei epoci istorice (Antică, Evul Mediu şi Modernă). Şi, încet-încet, am înţeles mai bine că, dacă avem motiv să-i pizmuim pe urmaşii cei privilegiaţi ai strămoşilor noştri latini, n-avem şi motiv să ne învinovăţim pentru săracia noastră lucie. Istoria ne-a discriminat încă din antichitate, iar avansurile istorice ale “premianţilor” rămân pentru noi handicapuri insurmontabile, oricât de optimişti am fi.

La Domul din Milano

      Milano, al doilea oraş istoric al fostului Imperiu Roman, capitala imperiului într-o perioadă, oraşul în care împăratul Constantin cel Mare (Sf. Constantin) a semnat Edictul (în anul de graţie 313) prin care Creştinismul a devenit Religie liberă a Imperiului. În sfârşit, prin semnalul dat aici, protocreştinii au ieşit din catacombe, ca apoi, prin înţelepţii lor, Sfinţii Părinţi, să ne deschidă nouă, urmaşilor, căile cele drepte spre Dumnezeul Iubirii. Cu acest tip de emoţie am intrat în  universul istoric al urbei eliberate de sub ocupaţie austriacă de celebrul, general atunci, Napoleon Bonaparte. Urmărit de ideea că sub paşii mei ar fi putut fi amprentele paşilor celui ce a ajuns cel mai cunoscut personaj al Istoriei Lumii, am păşit în imensul spaţiu exterior al grandiosului Castel Sforzesco, cu originile în sec.XIII, transformat mai târziu de Napoleon în cazarmă vremelnică pentru victorioasa lui armată, apoi în centrul politic al Republicii, respectiv al Regatului Italiei, ambele, construcţii statale aflate sub autoritatea lui Bonaparte. Doamne, ce edificiu! Nici cuvintele, nici pozele nu pot reda întocmai grandoarea acestei realizări medievale, cu utilitate continuă până azi. Ce-i drept, azi doar muzeu, instituţie prin intermediul căreia , iată, percepem noi Istoria la “scară” europeană.   

        Apoi, celebra Catedrală din Milano, o capodoperă a stilului gotic, de departe una din minunile Lumii, neconsacrată, ce-i drept, în clasamentul oficial al celor şapte. Pentru mine, Domul din Milano rămâne expresia cea mai înaltă a forţei de creaţie material-spirituală dedicată lui Dumnezeu. Evident, judecata mea, aici, se întemeiază pe supoziţia că nu voi avea ocazia de a face modificări în această ierarhie personală.

        Domul din Milano, simbolul religios al Lombardiei, dedicat Fecioarei Maria, e construit numai din blocuri de marmură şi are bolta susţinută de patru rânduri a câte nouă coloane. Cele treizeci şi şase de coloane îţi dau impresia, prin masivitatea lor, că pot sprijini, precum elefantul mitologic, întreg Pământul. Vitraliile încastrate în peretele de la Răsărit, fundalul Altarului Mare (acesta, un vestigiu religios din sec.XIII), ilustrează, cu măiestria inegalabilă a artei Renaşterii, sinteza Bibliei…O Biblie policromă, cu toate paginile deschise în acelaşi timp.

      Edificiul religios ocupă o suprafaţă de 11 000 de metri pătraţi, are o lungime de 158m şi o lăţime de 93m. A fost realizat în mai multe etape, pe parcursul sec. XIV-XVIII, fiind iniţiat în anul în care, la noi, urca pe tronul Ţării Româneşti  Mircea cel Bătrân. În Muzeul Domului, la subsol, o clonă la fel de maiestoasă a incintei Sfântului Altar, se păstrează, între altele, vestigii paleocreştine din sec. IV.

       Dantelăria sculpturilor care încoronează nivelul superior al Catedralei poate fi admirată de la doar câţiva metri. Un lift interior şi o reţea de scări laterale, tot interioară, conduc turiştii sus, pe vreo trei nivele exterioare. De pe terasa ultimului nivel (de pe acoperiş) poate fi cuprinsă cu privirile intreaga metropolă milaneză.

     Nu mi-aş fi imaginat vreodată că există un oraş căruia, de pe una din cele mai înalte edificii ale sale, să nu-i poţi cuprinde marginile, în toate cele patru puncte cardinale. Precizez că metropola se întinde pe o suprafaţă plană, în Câmpia Padului, unde orizontul ţi se deschide la maxim. Doar linia circulară a orizontului îţi închide perspectiva asupra marii citadele care îmbină, se zice, ca niciun alt oraş european, opera trecutului cu cea a prezentului, istoria cu industria. Industria zilelor pe care le trăim, cea care i-a ademenit deja şi pe concetăţenii noştri…Cine ar fi crezut asta numai cu două decenii în urmă? Ne miram atunci că locuitorii satelor noasre deveniseră navetişti de Braşov sau de Constanţa…Iată-i acum făcând “naveta” la Milano, la Roma, la Madrid etc. 

La  Bergamo – Cita Alta

       La vreo 30-40km est de Milano şi la vreo 50-60km nord de Brescia (oraş cunoscut amatorilor de fotbal de la noi, prin faptul că ascensiunea internaţională a lui Hagi (ca şi a  antrenorului Mircea Lucescu) a început cu echipa acestui oraş italian), în regiunea Alpilor Mici (Alpii, nu implică, terminologic, ceea ce noi, legat de Carpaţi, spunem Subcarpaţi), se află un oraş cu o conformaţie deosebită. Mă refer la partea veche a oraşului, o fortăreaţă medievală, cunoscută sub denumirea de Cita Alta (oraşul înalt, în traducere).

     În sec. XIII-XIV, când Veneţia era regat, strategii ei au fortificat acest oras medieval cu ziduri de piatră, supraetajate pe unele porţiuni, pe o lungime totală de şase kilometri. Pentru mine, şi sunt convins că şi pentru cei care au văzut oraşul acesta istoric, zidul chinezesc are aici, în Cita Alta, un corespondent, evident, păstrând proporţia.  Intrarea în oraşul-cetate, dinspre Câmpia Padului, e accesată de patru Porţi. Asedierea fortăreţei dinspre celelalte puncte cardinale era împiedicată de condiţiile naturale, adică de culmile prăpăstioase ale colinei muntoase pe care se află oraşul.

    Turiştii urcă în Cita Alta cu funicularul. Există însă şi cale rutieră accesibilă intrării în oraşul medieval prin cele patru Porţi, cea mai veche fiind din sec. XV. După ce se lasă noaptea, de-acolo de sus vezi ceea ce presupui că s-ar vedea de dincolo de cer, de-acolo de unde privesc doar îngerii: vezi un alt cer de stele, jos. E oraşul Bergamo, asociat (indefinibil) cu zecile de aşezări-satelit. Totul e luminat într-o risipă pe care cu greu mi-aş fi imaginat-o.  

       În timpul zilei, citadela aceasta italiană te teleportează involuntar, printr-un tunel al timpului, în Evul   Mediu. Clădiri din piatră smulsă Alpilor, înnegrite de ploile de peste secole, îţi atrag atenţia prin arcadele lor perfecte şi turnurile lor semeţe, invariabil paralelipipedice. Catedralele, adevarate opere arhitecturale, dau măsură forţei de creaţie a omului de-acum cinci-şase sute de ani. Totodată pun în evidenţă dimensiunea  creaţiei occidentale din perioada Renaşterii, comparativ cu modesta noastră experienţă din aceeaşi perioadă. Străzile înguste, înţesate de turişti, pieţele publice cu fântâni arteziene, una din ele donată de veneţieni, pavajul omniprezent, diversitatea produselor comerciale, vechimea instituţiilor culturale (o universitate şi o bibliotecă din sec.XVII, muzee), răscolesc în călătorul venit din România stări sufleteşti greu de definit: entuziasm, mirare, frustrare etc.). 

       Şi ca să probeze continuitatea ingeniozităţii înaintaşilor, urmaşii maeştrilor de demult au ridicat pe zidurile construcţiilor medievale nivele noi, în stil modern, în confortul cărora coexistă cu trecutul. Şi toate acestea, iată, le descoperim, în sfârşit, şi noi, cei din Est, ca pe o altă lume, aflată în antinomie cu a noastră, o lume denumită, generic, Apusul.

––––––––––––––––––––––––––––––

Concepţia de grup sau de bisericuţă este milenară în ţara (şi) a mea. Ce mă întristează pe mine este faptul că aceste caracteristici păguboase se manifestă în lumea scriitorilor. Hai, treacă-meargă, atunci când este vorba de îndeletniciri salarizate mai trecem cu vederea, deh, români suntem şi noi. Într-un spital, într-o şcoală sau în oricare dintre instituţiile statului există un singur post de director şi se formează bisericuţe pentru susţinerea unuia dintre pretendenţi împotriva altor grupuri şi a altor pretendenţi, fiecare grup servind orgoliile câte unui „ lider” în domeniu, dar insist să afirm că TOŢI scriitorii au câte un loc sub soare. Funcţiile administrative din activitatea de scriitor nu te înalţă, nici nu te coboară. Dumitru Radu POPESCU nu a devenit mare scriitor pentru că a deţinut funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor ci însoţit de talentul său autentic, Zaharia STANCU a rămas un scriitor minor chiar dacă a deţinut această funcţie, Mircea DINESCU este şi va rămâne un mare poet.  Exemplele pot continua. Trecem la directorii de edituri unde au fost Marin PREDA, prozator de mare talent, Mircea CIOBANU, poet autentic şi alţii despre care este greu să-ţi mai aduci aminte dacă n-ai făcut parte din grupul lor. Dintre  directorii de reviste literare, Nicolae MANOLESCU este critic adevărat, iar despre alţii nu ne mai aducem aminte. Aceleaşi metehne s-au manifestat şi în provincie, iar dezbinarea a funcţionat perfect. Despre egoism avem de spus că editurile îţi trimiteau retur manuscrisul cărţii propuse spre publicare fără să desfacă plicul măcar, numele autorului nu era cunoscut în cercul editurii şi nici nu îl citeau domnii editori. Nu puteai debuta decât în condiţiile afilierii la un grup pe care nu-l agreai şi nici nu erai compatibil cu el. Literatura este o activitate individuală, Uniunea Scriitorilor ar trebui să fie un sindicat al scriitorilor şi nu o organizaţie închisă în care, şi azi, ca şi ieri, nu intri decât însoţit de compromitere. Îmi povestea un scriitor care a prins şi epoca interbelică: „ Mergeai la Capşa, afară din local, cu manuscrisul sub braţ, un scriitor consacrat invita cu el în local pe unul dintre aspiranţi, îl omenea, discuta cu el pe subiecte diferite şi, peste o vreme, ori îi dădea manuscrisul înapoi, semn că nu e, ori îl trimitea la editură să semneze contractul de publicare”. Iniţial, am crezut că idealiza epoca, apoi, numărând câţi scriitori autentici au apărut în acea perioadă, l-am crezut. Nici noi, aspiranţii nu ne ajutăm cu onestitate, ni se pare că ajutându-i pe alţii ne pierdem locul, de parcă ar fi organigramă la Uniunea Scriitorilor. Acum, ca să ţi se ferece uşa de la intrarea în US, eşti condiţionat de trei recomandări, de la trei membri cu vechime de peste cinci ani şi de un dosar de presă cu textele critice ale lucrărilor tale publicate. Să le ceri scriitorilor vechi recomandări este un chin, toţi, sau aproape toţi găsesc un pretext pentru a refuza ajutorul aspirantului, uneori cu explicaţii ridicole dacă nu sunt infantile. Cât priveşte dosarul de presă, acesta seamănă cu dosarul de cadre din obsedantul deceniu, contează „CINE A SCRIS CRONICA, ÎN CARE PUBLICAŢIE, DACĂ ZIARUL ARE PAGINĂ CULTURALĂ PERMANENTĂ, DACĂ REVISTA ESTE DIN PROVINCIE SAU DE LA CENTRU”, alte întrebări şi mai stupide, de parcă n-ar avea cărţile în faţă, publicate de edituri recunoscute de şefii editurilor, cu ISBN-uri date de şefii ISBN-urilor şi te întrebi cine şi pe baza căror criterii validează valoarea unei edituri. Nu pricepi sub nici un chip de ce eşti suspectat de prieteşuguri lipsite de onestitate, dar depui (dacă ţi le primeşte) dosarele la una dintre filiale şi aştepţi, uneori, ani de zile. Se înfiinţează o comisie, se dezbate(?!), se deliberează şi…nimic. Dacă prin minune filiala este de acord, se naşte o nouă comisie, la centru, iar dezbateri, iar deliberări şi iar nimic sau, poate, treci şi devii. S-a dus vremea când scriitori de talia lui PREDA îi spunea lui DINESCU, pe loc, „eşti poet, stai lângă mine!”. A rămas pe loc vremea când la cenaclul judeţean, nea Mişa, scriitor şi jurnalist îmi spunea: „ Emile, asta e viaţa, tu scrii şi noi publicăm”. Ei au devenit membri, eu, veşnicul aspirant, dar va veni ea posteritatea care va face dreptate.  Că de speranţa ca scriitorii să aibă un sindicat care să-i ferească de umilinţe la bătrâneţe nu mă leg, sunt poet dar nu sunt nebun!

–––––––––––––––––––––––––––

Insomnia macină armonia ideilor
Şi fiecare cuvânt îl înghite pe cel anterior,
Noaptea e prietena haosului verbal
Până când visul va ţese pânza concluziei.

Durerea, durerea străpunge abisul cerebral
Negura vorbeşte de la sine.

De 1 DECEMBRIE, un gând trist şi neputincios către Fraţii de Neam din Basarabia şi Bucovina, năpăstuiţi să-şi fi văzut repede destrămată Împlinirea 

Îţi scriu cu dor de-aici, nu de departe,
Din nou scrisoare lungă, dragă frate.

*

Îţi scriu cu sârg mereu, făr’ să primesc
Întors la noi cuvântul tău frăţesc.

*

Deşi de-aici aproape-mi eşti în zare,
Te ştiu aflat stingher peste hotare.

*

Deşi eu de te strig vârtos, tu mă auzi,
Hotarul silnic dintre noi ne lasă surzi.

*

Of, dragul meu, ce îţi făcu străinul
De nu îi mai auzi mamei suspinul?

*

Ce strâmbătate-ţi croi, frate, soarta
De nu mai vrei deloc s-auzi de tata?

*

Hai frate, vin’ să ne scăldăm în Prut
Ca-n vremurile cele de demult!

*

Şi să ne tolănim în soare-apoi pe mal
Scrutând Carpaţii cu Ceahlăul tutelar.

*

Iar destupând auzul cel din veac,
Să-l auzim pe Iancu la Albac.

*

Şi-apoi să dăm pe val o mândră floare,
S-o ducă Prutul veste pân’ la Mare.

*

Nu-i chiar aşa de aprig, frate, bietul râu,
Hai, vino de-l înfruntă grabnic pân’ la brâu!

*

Căci iată eu pe mal abia aştept
Să-mi strâng cu drag iar fratele la piept.

*

Şi-aminte ia acuma, dragă frăţioare,
Adăst să fie asta ultima scrisoare!

–––––––––––––––––––––––––-

ne prăbușim în hăuri
de la-nălțimea minții
mai facem un ocol
ne sfâșiem cu dinții

ne tăvălim în humă
ne smulgem  rădăcini
sub plapumă de brumă
în ochi ne cresc ciulinii

sub tălpi mirarea lumii
se vrea al nopții zbor
în vârfu-nalt al culmii
aripile ne mor

și-atunci ne prăbușim
de la-nălțimea minții
durerile-n bucăți
le sfâșiem cu dinții

––––––––––––––––––––––––––––––-

De ani de zile se discută despre faptul că americanii ar avea tehnologii avansate pentru construcţia de maşini alternative care să nu mai consume carburanţi pe bază de petrol dar nu le pun în practică opriţi de petroliştii lumii. Este posibil să fi fost reală chestiunea, dar sunt de părere că azi nu mai este valabilă această teorie. Se anunţă că va veni o criză mondială a alimentelor şi, pe cale de consecinţă, petrolul şi produsele petroliere pot fi folosite în aceleaşi cantităţi, cu acelaşi preţ în agricultură. Brazilia, India, Rusia şi China cunosc o puternică dezvoltare iar aceasta va conduce la creşterea nivelului de trai în aceste ţări şi, evident, nevoia de alimente în cantităţi îndestulătoare. Vorbim de aproape 3 miliarde de locuitori, dar şi despre faptul că, prin  dezvoltarea lor, aceste ţări vor antrena dezvoltarea şi a altor ţări în zilele expansiunii globalizării. Ţările care nu beneficiază de terenuri arabile pentru asigurarea autosuficienţei alimentare şi a materiilor prime necesare în  industriile alimentare  vor avea opţiunea de a construi sere încălzite cu petrol, pentru a îşi asigura necesarul sau o parte din necesarul de hrană, iar ţările dezvoltate ar putea să îşi asigure necesarul de legume şi de flori în serele pe care le pot construi cu investiţii minime şi profituri rezonabile, dar şi să completeze necesarul ţărilor care sunt în căutarea acestor produse. De asemenea, nevoia de energie electrică şi calorică a crescut pe plan mondial, prin urmare, petrolul ar putea fi folosit profitabil în acest domeniu, într-o lume în care se mai tremură de frig în case, în şcoli sau în spitale. Suntem în plină criză, oportunitate excepţională pentru americani sau pentru ceilalţi pământeni cu tehnologii avansate în domeniu să declanşeze primii o revoluţie tehnologică în domeniul auto. Datoriile externe sunt mari, statele ar putea să înlocuiască autoturismele pe carburant clasic cu autoturisme pe bază de combustibili alternativi în primul rând la instituţiile de stat, apoi la populaţie şi , în final, la export, apoi să treacă şi la camioane sau la tractoare pentru nevoi proprii şi pentru export. Nici nu pot să-mi închipui ce potop de dolari sau de euro s-ar abate peste bugetele acestor ţări, ce oportunitate de a scăpa urgent de datorii şi cât de lesne ar scăpa ele de criză. S-ar debloca şi oponenţa marilor petroliştilor care ar putea investi sumele uriaşe rezultate din profiturile lor în noua industrie şi astfel lucrurile s-ar aşeza normal. Numai că, aceste tehnologii sunt doar în părerile noastre idealiste despre americani, japonezi, nemţi sau ruşi, popoare despre care credem că sunt mai sus decât sunt de fapt. Nu cred că n-ar fi cetăţeni din aceste ţări care să nu prindă ideea oportunităţii care a apărut şi nu cred ca guvernele lor să nu ştie câtă nevoie este de dezvoltarea agriculturii. Să  ţinem cont de faptul că populaţia creşte exponenţial iar nevoia de hrană este mereu sporită, nu cred că nu se ştiu rezervele de petrol şi că nu se fac cercetări asidue pentru descoperirea noilor surse energetice. În realitate, este vorba de o criză mondială a tehnologiilor şi va trebui să mai aşteptăm ani buni pentru ca activităţile de cercetare mondială să găsească soluţii fezabile. Istoria tehnologiilor ne-a demonstrat că oamenii vor depăşi şi acum criza, dar va trebui ca unii dintre vieţuitorii de pe Terra să mai îndure privaţiuni: frig şi foame.