Andreea Smedescu

Câmpia arde uscată sub ochi de soare cald
Învăluită în raze se aşterne visătoare
Sub firele de iarbă, săbii sunătoare
De fier încins în zborul vântului turbat.

Ca o carafă plină de sunetul ce curge
În stropi de vin, se umple aerul cu larmă
Cu strigăte de arcuri şi sunete de goarnă,
În ropote de cai, hăitaşi cu gust de sânge.

Gonind ca un vârtej de spumă învolburată
Părea că smulge vieţii suflarea-i muritoare
Sărind în şa, urma  umbra ciutei care
Din drumu-i abătută în faţă i se arată.

Nicicând un vânător nu fi-va mai abil,
În a întinde arcul, săgeata slobozind
Decât destinul crunt pururea silind
Parcele să curme firavul vieţii fir.

Mânat de calu-i aprig cu botul negru în spume
Ajunse într-o vale, acolo odihnind
O peşteră ascunsă de ierburi ce se întind
Intrarea să ascundă cu lacăt fără urme.

Dar Acteon văzuse…La ceasul în care zorii
Leneşi se coboară să lase ca să urce
Amiaza pe-al său cer, soarele îşi duce
Carul tras de cai, zburând în rând cu norii.

Şi atunci el o zări…Fecioară despletită
Născând mânia cruntă în suflet şi în privire
Dar Acteon vedea visarea cu chipul candid de femeie
Chip de ghips şi lut sculptat de-o mână hărăzită.

Ea nu vedea bărbatul, iubitul mult dorit
Să fure fragii buzei şi murele privirii,
Artemis, vedea omul ajuns din legea firii
Să calce cu picioru-i în loc de nedorit.

Sărmanul Acteon, ce preţ plăti iubirii
Din falnic prinţ să poarte coarne lungi de cerb
Copite noduroase şi o piele ce încet
Cu o blană mătăsoasă se înfăţişa privirii.

Goni înspăimântat, sărind peste izlazuri
Strigând în van cuvinte ce nu poate a rosti.
Din urmă-i vânătorii încearcă a-l încolţi
Fantome ucigaşe ivite dintre dealuri.

Dar ei vedeau un cerb şi nu pe Acteon,
Iar vânătoarea cere a se împlini sentinţa
Cărnii sfârtecate de aprig vânător
Când goarna-i sună lung şi-i cânta biruinţa.

Astfel pieri sărmanul, sub colţii de ogar
Urmând a ajunge hrană pe masa de prieteni
Iar pielea-i jupuită fi-va larg întinsă
Pe umbra de perete, podoabă în cuie prinsă.   

Lelia Mossora

Eu sunt vrăjitorul cuvintelor,

cel care framânta silabele cu sângele lui.
Eu sunt vrăjitorul luminii,
cel care închide întunericul
în sâmburi de cireşe amare,
cel care adună ploile
în matca râurilor,
cel care seaca izvoarele lacrimilor
cu sărutări de soare.
Eu sunt vrăjitorul
care face cuvintele sa cânte
sub frunţi înnegurate…
Te aştept pe tine ,
un menestrel de sub vechiul turn,
o umbră care se furişeaza pe lănga ziduri
căutând un om…
Sunt aici ducând cu mine
răni de dor,
ţinănd în mână
fluturii albaştri ai nopţii
în care ne atingem
doar sufletele.
Unde mă cauţi ?
Sunt aici umblând cu tălpile goale
pe liniştea de mânăstire… aşternută între noi.
Sunt aici să înţeleg
de ce se ivesc zorii atât de târziu.
Sunt aici să te învăţ adevăruri
ascunse în seminţe de mac.

Lelia Mossora

Lacrimi …de noapte
Ţi-am dat
lacrimile mele
de noapte…
mărgele de cuarţ negru…
să-ţi ţină de urât
în serile cu şemineu…
Câte una
pentru fiecare clipă de vis
împreună…
Ţi-am dat lacrimile mele de rouă…
Una …
pentru sărutul dintâi…
Una…
pentru că m-ai făcut să plâng
de fericire…
Una…
pentru dimineţile
devenite nopţi de iubire…
Una…
pentru zâmbetul
din colţul gurii…
Una…
pentru gestul început
şi de fiecare dată…altul…
Una…
pentru tot ce am dorit mereu
să fie altfel …şi…
a fost…
Una…
pentru mângâierile
care îmi deşirau fiecare moleculă
şi o transformau
în sângele tău….
Una…
pentru fiecare fior
care mi-a disecat sufletul…
Una…
pentru ieri…
Una …
pentru azi…
şi una…
pentru eternitate…
să le simţi atingerea
în palmă
ori de câte ori
îţi vei aminti
ce a fost, ce este si ce va fi…
Lacrimă de rouă
Nu ştiu când vântul
m-a atins cu mângâierea lui.
Nu ştiu când tu,
steaua mea căzătoare,
ţi-ai lăsat culoarea
în sufletul meu.
Nu ştiu când merele domneşti
şi-au copt aroma pe buzele mele
iar tu ai cules-o
ca o himeră rătăcitoare.
Nu ştiu de eşti răsărit sau apus,
sărut sau durere,
necuvânt sau iubire,
tăcere au adevăr
dar ştiu
că mă cauţi
în fiecare dintre cerurile tale
atât de înalte
încât ceilalţi nu pot înţelege
că doar noi
putem visa acolo…
si ştiu
că soarele se aprinde
pentru ca întunericul din noi
să devină mirarea primului sărut,
pentru ca verdele frunzelor
să se răsfrângă în apa ochilor tăi,
pentru ca nespusele încă vorbe
să atingă infinitul.
Nu ştiu dacă eşti azi sau ieri…
sau mâine …care înseamnă mereu…
dar te simt
ca pe o lacrimă de rouă
pe buzele
unui trandafir alb.
Lacrimi
lacrimi de vis….
pe cer de abis,
lacrimi de stele…
pe lumi paralele,
lacrimi de dor.
de suflet covor,
lacrimi de stea
lumină a mea,
lacrimi de cer
pe-al lumii mister,
lacrimi de rouă
deşi iarăşi plouă,
lacrimi de jar
pe guri de nectar,
lacrimi şuvoi
pe-un cer doar cu NOI…
Pereţii cum strâng
Şi-aş vrea să mai frâng
tot ce n-am avut…
un vis de demult
ce doar a durut -
un bob de năut
un vis de demult…
şi inima ta ,
lumină şi stea
să cadă pe lume
să scrie doar nume
de iubiri infinite
de sus dăruite.
Un arc peste lume
să nască lagune
să fim iarăşi flori
plutind peste nori,
să atingem neant
şi adânc de bazalt,
să rupem din noi
miresme de ploi
ce cad pe pământ
fără cuvânt…
Te-aş duce pe cai
pe-o aripă de rai
să culegem minuni
din flori şi genuni,
să răpim infinitul,
s-ascultăm asfinţitul,
să ningem iubind
să plângem râzând….

Dudi Tăimănescu-Bălăiţă

Ochii-am deschis mai mari ca veşnicia
când m-ai cuprins. Strângeai atât de tare,
că inima pornise temătoare
să îşi trădeze-ntreagă – stângăcia.

Nu pricepeam de ce ploua cu soare
acolo unde mă-nfrâna trufia,
de ce doream să-ţi sorb sălbăticia,
chiar de-mpărţeai doar clipa care doare.

Izvorul zvârcolit peste ţărână
adânc şi grav, cu patimă bizară
chopininan ne-nfăşura sub lună
pe clapele misterelor de seară…

Roteam fluturi de foc dintr-o Nocturnă
minţind că armonia n-o să moară.

Adriana Gheorghiu

Afară e iarnă, iar zăpada s-a aşezat, încetişor, pe acoperişurile caselor, pe crengile copacilor, pe cutia poştală şi chiar pe gardurile astea ascuţite, care mereu îţi prind pantalonii când vrei să le sari. De multe ori s-a întrebat Act cum de stă zăpada asta aşa de liniştită pe gardurile astea aşa de subţiri.

Acum, în pat, acoperit cu plapuma până sub bărbie şi aşteptând-o pe mama să-l ia în braţe şi să-l ducă la baie, să se spele, Act îşi pune aceeaşi întrebare, dar imediat îi reapare în minte şi întrebarea cealaltă: De ce nu mai vine…? Dar nu mai are timp să termine, că în faţa îi apare un disc mare, cu doua braţe de argint, unul mic şi unul mare, şi încă unul auriu care se mişcă întruna. Discul alb este încercuit cu o ramă toată din aur. Da. Act îl recunoaşte. Este un ceas. Atâta doar că-i un ceas mai mare decât cele pe care le ştie el, şi mai frumos.

- Ce-o fi cu ceasul ăsta la mine în cameră?, se întreabă Act. Da, mi-ar place să am şi eu unul la fel.
- Eu sunt ceasul regelui, şi locuiesc la castel, pe-o măsuţă numai din aur şi cristal, iar vecinul meu de măsuţă este un balerin din porţelan, care, de când a venit lângă mine, nu-şi mai dă jos piciorul drept. Stă aşa, parcă-i în aer. Suntem tare buni prieteni.
- Tu eşti un ceas vorbitor!, se miră Act.
- Da, vorbitor, şi important, ca stăpânul meu, regele. Eu şi regele ne înţelegem tare bine. Dacă regele îmi spune că are chef să doarmă până la ora doisprezece, ziua, eu îmi închid soneria, iar braţului ăsta mic şi harnic îi spun să meargă fără zgomot.
- Cum de te înţelegi aşa de bine cu regele şi regele cu tine?, întreabă Act tot mai mirat.
- Ce te miră? Doar şi tu ai un ceas! Fiecare om are un ceas, un ceas-prieten…
- Da, răspunde o voce necunoscută.
Act se uită nedumerit în jur. Un alt ceas luase locul celui dintâi. De data aceasta, ceasul este pus într-o lădiţă lucioasă, iar braţele lui sunt dintr-un lemn deosebit de fin.

- Eu sunt ceasul profesorului de fizică, bătrânul ce locuieşte peste drum de tine. Eu te văd când te duci dimineaţa la şcoala. Stau pe biroul de lângă fereastră, printre cărţile şi ochelarii profesorului. De-aici văd direct în stradă.
- Şi tu te înţelegi bine cu stăpânul tău?, întreabă din nou Act.
- Desigur. Avem aceeaşi vârstă, şaptezeci de ani. Câteodată nici nu-i nevoie să dau din clopoţelul ăsta pe care-l vezi atârnat deasupra capului meu, că profesorul numai se uită la mine şi ştie că trebuie să se trezească pentru a continua să scrie la cartea pe care a început-o acum douăzeci de ani.
- Ce frumos! Vreau şi eu aşa un ceas.
- Dar ai şi tu unul! Uite-l pe noptieră! Fiecare om are un ceas-prieten.
- Da, se aude o altă voce.
De data aceasta, Act nu mai înţelege nimic. Cum? O tigaie? Ce legătură are ea cu toate ceasurile cu care a stat de vorba până acum?
- Eu nu sunt o tigaie. Eu sunt ceasul doamnei Priti, vecina din portiţă cu voi. Într-adevăr, chipul meu se sprijină pe o tigaie, dar eu am braţe care o anunţă pe doamna Priti când e gata prăjitura din cuptor sau când trebuie să-şi ia medicamentele. Ce-mi place mie la stăpâna mea e că niciodată nu-mi dă în cap când sun, cum am auzit că fac alţi stăpâni de ceasuri. Parcă suntem noi vinovaţi că ei ne pun să sunăm!

- Bine. Îmi place ce-mi spuneţi voi. Dar oare copiii pot avea un ceas-prieten?
- Bineînţeles. Uite, văd că şi tu ai unul, se aude vocea cristalină a unui ceas, care tocmai luase locul ceasului-tigaie. Fiecare copil poate avea un ceas-prieten.
- Şi tu eşti tare frumos! Văd că chipul tău seamănă cu o păpuşă. Sigur stăpâna ta este o fetiţă. Uite ! Toate orele tale sunt desenate pe câte o mărgică, iar braţele tale sunt făcute din şiraguri de mărgele. Eşti tare frumos! Vai! Dar ce clopoţel ai! Parcă-i un jeleu!
- Îţi mulţumesc, îi răspunde ceasul. Să ştii că şi stăpâna mea mă laudă la prietenele ei, pentru că sunt frumos, dar mai ales pentru că dimineaţa o scol la timp, cu clinchetul meu. Datorită mie, nu întârzie niciodată la şcoală. Pentru asta îmi este foarte recunoscătoare: în fiecare zi mă şterge de praf şi mă aşează pe mileul cel mai frumos şi mai pufos, lângă ursuleţul de pluş şi iepurilă de catifea. Ne înţelegem cu toţii tare bine, suntem ca o familie.

Act auzea şi nu-i venea a crede. Dădu să se mai uite o dată la ceasul-păpuşă, dar nu-l mai văzu. Afară era, în continuare noapte, iar sub razele de lună, zăpada sclipea din ce în ce mai tare.
- Oare de ce nu mai vine mama? Doar ceasul a sunat demult!, se întreabă Act, uitându-se lung spre fereastră… iar afară… Oo! E tot întuneric! Parca-ar fi noapte, noapte!
- Nici nu trebuie să vină mama ta, că-i de-abia miezul nopţii. Când am sunat, nici nu te-ai uitat la mine. Mi-ai dat una peste cap, uite aici, de mă doare şi acum. Dacă te-ai fi uitat la mine, puteai să vezi că n-am sunat pentru dimineaţă. Mai ai de dormit. Somn uşor!
Grăbit, Act se întinde, aprinde veioza de pe noptieră şi-şi ia ceasul în braţe.
- Stai! Stai! Iartă-mă! N-am vrut… Ştii… de azi înainte, vreau să fim prieteni. Tu ai văzut şi ai auzit ce am văzut şi auzit eu? Vrei să fim şi noi la fel? Uite! Oh! Dar nici nu mai ştiu cum de mai poţi suna, din cauza prafului de pe tine! Vai de mine câte julituri ai! Eu ţi le-am făcut pe toate? Te rog iartă-mă!

Dimineaţa, când a venit mama să-l ia pe Act din pat, ia-l de unde nu-i… Tare s-a mai speriat! Chiar a crezut pentru o clipă că i-a furat cineva odorul. Dar de când hoţii îţi strâng patul? De când hoţii îţi aerisesc camera? Şi îţi mai şterg şi ceasul de praf?
În timpul acesta, Act era de mult în faţa chiuvetei şi-şi spăla dinţişorii.

În după-amiaza aceleiaşi zile, când m-am întâlnit cu el, Act îşi aducea ceasul de la ceasornicarul de pe strada noastră.
- Ştiţi, doamna Gheo, că am un prieten nou? s-a grăbit el să-mi spună, de îndată ce-a ajuns în dreptul meu.
- Îmi pare bine, Act. Şi cine e noul tău prieten?
- Uitaţi-l! E aici cu mine. El e. Ceasul meu. Am fost cu el la ceasornicarul nostru, care mi l-a curăţat de praf, mi l-a lipit, îndreptat şi vopsit din nou. Nu arată el ca ceasurile din noaptea trecută, dar este ceasul meu, şi prietenul meu.
Până acasă, Act mi-a spus toată povestea despre ceasurile pe care le-a văzut şi cu care a stat de vorbă.

(Poveste din volumul în pregătire Copiii de pe strada mea)

Ion Untaru

Primăvara vine brusc
C-am ieşit ca gâzele la soare
Aripi şi lăbuţele să-mi usc
După iarna asta mare

Dorm căţeii toropiţi de cald
Pământul mai musteşte-a sevă
Parc-am intrat de nu ştiu când în grevă
Şi-aş visa un râu ca să mă scald

Nu m-aş duce nici la băcănie
Să-mi cumpăr de-ale gurii şi nici pâine
C-aş dormi aşa şi până mâine
de necaz.  Sau chiar de bucurie

Zarva lumii a rămas departe
Zgomotele nu mă mai ating
Doi copii-n vecini joacă pong-ping
De jocul lor o viaţă mă desparte

O turmă paşte vizavi pe deal
O fătucă saltă pe potecă:
Spuneţi voi care bibliotecă
Mai ascunde-aşa un ideal?

Ce pace-n jurul meu respiră
Natura-n care m-am născut
C-aş lua-o iar de la-nceput
Precum Apollo doar cu-o liră

Dau foc ţărani gunoaielor prin curţi
Ascut securi, repară câte-un gard
Nu-ntreabă nimeni de rimel sau fard
Şi ţâncii ies cu pantalonii scurţi

Ce liniştită zi şi calmă
Că mie mi se-nchide pleoapa
Ogoarele se văd ca-n palmă
Şi mici sătenii care dau cu sapa

La câţiva paşi mulţime de izvoare
Îşi caută o albie comună
Şuviţele de apă se-mpreună
Şi pornesc la vale către mare

Ionel Creţu 

Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, pentru că – dacă toate lumile posibile ar fi fost bune – Dumnezeu nu ar fi creat-o pe aceasta (Leibniz, parafrazat)

Bâldâbâc!

            Am ajuns şi în facultate… facultatea de filosofie, chiar. Cum am ajuns aici? Am uitat. Dar, la cum mă ştiu, probabil ăsta a fost singurul obiect care m-a atras în liceu. În rest, cred că nici pauzele. Sigur nici pauzele.

            Hmmm… Şi uite, nici acum nu am nici un coleg. Doar colege, exact ca în liceu. Oare acum o sa îmi placă pauzele? Nu cred, dar tipa aia e chiar drăguţă… M cică o cheama. O să o chem şi eu. Vine?

            Nesperat. Chiar a venit.

            M e o draguţă, da. Mică la stat, cu nişte ochi să te pierzi în ei, cu buze voluptoase, nişte sânişori numai buni de ţinut în afara sutienului şi… hmmm… mă opresc aici. Nu am mai citit de mult – parcă – o revistă porno şi, dacă nu o am pe M în faţă… Văleu! Trebuie să-mi cumpăr o revistă!

            Da, e o draguţă. Chiar îmi place de ea. Şi vorbeşte de nu îmi puteam imagina… ceea ce e bine. Pentru că eu am ajuns, se pare, un tip plicticos. Ce o să facem în pauze? Să ne uităm unii în ochii altuia? Hmm… la ce ochi are, nu mi-ar diplăcea. Dar, eu am cearcăne şi oricum ochii abia mi se văd. Aşa, mai bine ea vorbeşte, eu ascult şi mă uit în ochii ei. Şi ce o să mă uit…

            Hmmm…

            Cum naiba am ajuns la filosofie?

            Oricum, e destul de bine în pauză. Chiar dacă nu am nici o şansă, nici acum. Cel puţin îmi ţine de companie tipa asta drăguţă. Să văd ce o să fie… dacă o să mai fie vreo ceva.

            Pun pariu că asta ziceam şi acum câţiva ani. „Să văd ce o să mai fie”. La ce bun? Văd, dar apoi uit. Poate ar trebui să mai trăiesc şi eu puţin… gata cu văzutul! Cu admiratul, cu uitatul!

            De acum încolo, cu ochii închişi.

Bâldâbâc!

            Acum… e bacalaureatul? Examenul meu de maturitate? Cum am mai ajuns şi aici? Şi pielea asta, iar mă sâcâie…

            Iar? Cum adică… iar? Dar când m-a mai sâcâit…? Ah, da… am uitat. De vreo cinci ani de zile am … Ce chestie. Nu m-aş fi gândit vreodată că mă voi îmbolnăvi. Dar socoteala de acasă… în fine.

            Examenul meu de om aproape matur. Dacă nu îl iau, rămân copil? Hehe… Ce ar fi să nu mai intru la următoarea probă…

- La ce avem acum?

- Nici în ultimul ceas nu te trezeşti măi J… filozofie scris.

            Ce e aia… filozofie? Ah, da…

            Aveam lunea dimineaţa. Trebuia să vorbim ce au vorbit acum vreo două mii de ani nişte… filozofi. Ce făceau ăştia toată ziulica? Păi luau ziua bună, dimineaţa, de la mamă/soţie/fiică, se duceau într-o piaţă publică în Atena şi îşi povesteau unul altuia despre ce au mai văzut în cele câteva ore de când nu se mai văzuseră.

            Ei, şi unii spuneau că au văzut cum oamenii iau naştere prin duplicarea (un fel de xeroxare, presupun eu…) unor zei străvechi ce locuiesc în cer, şi cum noi – pentru a nu ne depărta prea mult de originea noastră – ar trebui să încetăm din orice activitate, şi că omul – aşa impefect cum este el – nu poate să îi vadă pe aceşti zei.

            Şi mai erau alţii, care spuneau că de fapt oamenii nu sunt nişte copii, sunt… apă. Păi uită-te, spuneau ei, sus în nori e apă; sub pământ – dacă sap un puţ – iar e apă; dacă mergi destul de mult în cele patru zări – tot apă. Ce am mai văzut – dacă pun apă unei plante, ea tot creşte, dacă nu îi pun nu mai creşte; dacă beau apă, trăiesc, dacă nu – nu.

            Alţii spuneau că nu, în cer nu se află decât Unul – cifra supremă – din care iau naştere toate câte există. Şi că Unul ăsta e atât de perfect încât tot ceea ce se naşte din el e la fel de. Şi că sunt oameni care o duc la fel de bine cu un singur… ochi, cei care au doi fiind doar oameni cu unu plus unu ochi…

            Şi mai erau şi cei care se uitau tot aşa, pe sus, poate-poate vedeau şi ei altceva decât apă sau zei sau cifre… dar ei nu spuneau prea multe, că îi dureau picioarele de la gropile de pe drum…

            Şi uneori chiar se certau… daaa… păi, cred şi eu – cine a mai văzut zei străvechi în ceruri, făcuţi din H₁O? Hmmm? Se împăcau filozofii ăştia, că îşi erau simpatici. Şi mai puneau de un banchet, cu vin mult şi mâncare multă, şi apoi se lăsa cu vreo orgie homosexu…

            Adică mie filosofia mi-a plăcut în liceu? Nici nu mi-e de mirare că stăteam posac în bancă, în pauze… Eh…

            Dar, totuşi: de ce mi-a plăcut filozofia? Şi de ce nu mi-a plăcut matematica, sau altceva?

            - Shorty, la ce avem următorul examen?

            Hmmm… nu îmi mai răspunde. Oare din cauza ei? Eh, nu-i nimic, dau examenul şi o să văd şi eu cum o să fie să fiu mare.

Bâldâbâc!

            O să se uite ăştia la mine ca la circ – şi eu m-aş uita. La cum arăt. Bine că nu am decât colege, fetele sunt mai bune decât băieţii. Nu ar face niciodată un rău gratuit, mai ales cuiva pe care nu îl cunosc. Şi pe mine nu mă cunoaşte nimeni. Dar, e abia a doilea an de liceu. Cine ştie câte vor crede că mă cunosc, de acum încolo.

            Anul trecut a fost oribil. Poate va fi mai bine, văd eu.

Bâldâbâc!

            - Mergem la o ţigară?

            - Hai să mergem, în zece minute avem timp. Tu de care ai? Eu am găsit tot Pall Mall.

            Îmi zâmbeşte. Aşa îmi spune că ea e fidelă de tipul ei, deci are tot Winston. Tot tutun, tot unul şi acelaşi fum îl inhalăm. Tot acolo ajungem – după garajele amplasate parcă strategic, în faţa licelui, de vreun părinte care vrea să îşi ocolească odrasla fumătoare de privirile gardienilor şi ale profesorilor. Foarte frumos.

            Dar… nu eu eram ăla care chema la o ţigară? Ce-o fi păţit astăzi, nu ştiu, dar e bine. E plăcută compania ei.

            Pfi… Pe cine mint eu? Se vede de la o poştă (care e la vreo sută de metri de liceu) că sunt topit după fata asta. E scundă, deci nu trebuie să mă înalţ eu când o sărut; e blondă, deci nu trebuie să-mi bat prea mult gura cu ea; are ochii frumoşi, deci niciunul dintre noi nu vede bine… realitatea; are buze atât de cărnoase de îmi vine să i le iau la mozolit chiar acum. E frumoasă, ce mai.

            E ca un trandafir, roşu, şi fiecare petală a lui e câte o trasătură a corpului ei perfect. Iar parfumul ei…

            Mă îmbată pur şi simplu. Nu e un trandafir obişnuit, ăştia nu miros – decât dacă îi spui lu’ tanti de la florărie să dea cu puţin parfum pe ei. Dar nici aşa nu miros. Aşa doar put. Parfumul ei, în schimb…

            E prima cu care am intrat în vorbă anul ăsta. Îi trimisese unu’ o scrisoare de dragoste… în engleză (că cică engleza e mai expresivă decât româna) şi ea avea oarecare dificultăţi în a o înţelege. Şi m-am găsit eu să o ajut. Era faină scrisoarea aia, bine scrisă, să o lovească exact în moalele căpşorului, să îi cadă lui în braţe. Dar ea era blondă şi avea oarecare dificultăţi în a înţelege cuvintele.

Oare o să o doară capul?

Oricum, era un anume loc pe care nu îl înţelegea: „Your scent mesmerized me, so I try to” puncte – puncte. Ce este „scent” ăsta?

            - Păi măi Shorty, scent e tocmai parfumul tău…

- Bine, dar atunci nu putea să-i spună „perfume” sau Dolce (şi scoate limbuţa – altă petală, cea mai roşie dintre toate – şi râde).

- Nu, că „perfume” e doar parfum, aşa „scent” e parfumul pe care îl ai numai şi numai tu, parfum pe care el şi doar el a reuşit să-l deceleze în marea mare de mirosuri de zi cu zi; şi „scent” ăsta trimite cu gândul la o joacă de-a şoarecele şi pisica, dar un alt fel de vânătoare, din care amândoi aveţi de câştigat. De asta e „scent” şi nu „perfume”… ai înţeles?

- Ce amuzant! Am înţeles, măi J… ştiam şi eu, dar prea stăteai singur şi nu te băgai în seamă… Şi aşa că te-am băgat eu.

Şi iar îşi arată limbuţa.

Ce drăguţ din partea ei… Gata, îi scriu şi eu o scrisoare! În română!

- Ai foc?

- Normal că am!

- Bine

Şi trage adânc din ţigară. Mă priveşte cu ochii ăia doi, de parcă ar vrea să-mi zică ceva, dar nu îşi găseşte cuvintele. Gata, le-a găsit.

- De acum, nu mai vreau să vorbeşti cu mine, că mă râd fetele. Bine? Bine, hai pa!

Şi pleacă.

Oribil. Abia aştept să se termine liceul. Mă mut la altul.

Bâldâbâc!

            - Hai vino cu mine.

            Mergem, coborâm două etaje şi apoi încă unul, până la subsol – că acolo are dom’ doctor cabinetul – deschide uşa, intrăm, închide uşa, ne aşezăm. El în spatele biroului, la calculator, eu pe fotoliu. Pun mâinile în poală şi aştept.

            - J, de când ai venit aici ne-ai fost cel mai cuminte pacient. Dar nu asta voiam să îţi spun. Asta ţi-o zic şi asistentele.

            - Da, dom’ doctor.

            - Te-am chemat aici pentru că ne-am decis să îţi creştem doza de medicamente, pentru că până acum era prea mică şi – având în vedere diagnosticul pe care ţi l-am pus – doza actuală este prea mică.

            - Da, dom’ doctor.

            - Deci, de acum încolo, să ştii că ai de luat în fiecare zi câte 60 de miligrame de prednison, plus pansament gastric dimineaţă, la prânz şi seara.

            - Da, dom’ doctor…

            - Ah, nu ţi-am spus ce ai, nu?

            - Nu, dom’ doctor.

            - Nu trebuie să te sperii, este doar o boală, care ca oricare alta este vindecabilă – lupus eritematos sis…

            Oau! Lupus! Ce dur sună! Să audă băieţii de la bloc… gata! Mi-am găsit poreclă! Lupul. Eu sunt Lupul. „Lupule, vino încoa’!”. Ce fain este. Ah… ăsta încă mai vorbeşte…

            - … dar, pe lângă aceste complicaţii interne, există riscul să îţi apară pete mari, vineţii oriunde pe piele, aşa cum ai pe spate.

            Eh, şi tu acum… doar nu o să îmi apară pe faţă… unde ai mai văzut tu lup cu ochi vineţi…?

            - Poţi să pleci acum, şi să nu uiţi care îţi este doza.

            Aşa… Să înţeleg că acum sunt în clasa a… la 15 ani?

Pleosc!

            - Noi ne băgăm în apă, tu – dacă nu ştii să înoţi, stai şi păzeşte-ne hainele.

            - Da’ ce, voi sunteţi mai zmei ca mine? şi râd. Aşa fac eu acum, după ce ştiu că am picat capacitatea şi sunt băut. Viaţa e încă frumoasă, viitorul îmi străluceşte. Nu are ce rău să îmi facă o baie… O să stau numai la mal, doar – ce naiba! – e doar Siretul, nu Amazonul.

            Dau pantalonii jos, tricoul, tenişii şi mă arunc în apă, pleosc!, aşa cum au făcut-o şi ei. E rece şi murdară. Mie îmi este cald în schimb, şi încă sunt copil. Apa îmi e doar până la gât.

            - HA-HA! Şi voi voiaţi să nu intru în apa asta minunată!

            Şi cam atât.

            Un gol de apă? Da, un gol de apă. Şi ce văd? Nimic, ţin ochii închişi. Deschid gura, şi se umple de toată murdăria din lume; trag aer în piept, dar unde imi e aerul? Dau din mâini, dar la ce bun? Să dau şi din picioare? Oricum sunt pierdut. Deschid ochii şi mă văd… bolnav şi fericit că sunt bolnav. Sunt special – buboaiele de pe faţă îi fac pe toţi să întoarcă privirea spre mine şi să… îmi zâmbească? Nu văd prea bine… e lumea prea murdară. Dar e bună cu mine. Asta contează? Trebuie să fie asta… altfel, nu văd cum fericirea mea ar fi fericire.

            Dar… de ce sunt la filo-cum-îi-mai-zice? Oare acolo ajung cei ca mine, bolnavi şi cu pete pe faţă? Cei care nu uită cum se petrece viitorul lor? Sunt la filo… pentru că trebuie să fie şi un el care să fie la filo…? Ăsta e viitorul meu? De om fericit şi singur?

            Hmmm… o mână. M-a prins o mână de mână.

Perfect.

Ion Untaru

Stimată doamnă, pic de somn
Şi veştile mă întristează
Că vine iar acelaşi domn
Şi-mi bate-n uşă la amiază

Lăsaţi-mi draperia trasă
Şi storurile fără fantă
Că vin tristeţi care m-apasă
Cu energie radiantă

Şi nu-nţeleg ce tot îmi spune,
Adesea bate din picior
Eu bănuiesc că nu sunt bune
Aceste vorbe care dor

I-am arătat şi buletinul
Da-mi face semn c-o să se-ntoarcă
Şi-am să m-ascund ca arlechinul
În nu ştiu care colţ de zarcă

Stimată doamnă, cer iertare
Că noaptea mi s-a făcut ziuă
Şi m-au pisat atâtea tare
Cum se pisează grâu-n piuă:

Aş vrea să dorm şi nu mai pot
Că mi s-a suspendat permisul
Patrulele precum socot
Vor cere să le spun şi visul

La care încă n-am ajuns
Că patul meu e pea departe
Şi vine frig şi m-a pătruns
Că geamurile vieţii-s sparte

Adriana Gheorghiu

Da? Nici nu e de mirare că eşti deja în pat, într-o cameră aşa de curată, unde chiar tu ai şters praful de pe rafturile cu jucării.
Ştii ceva? Asta mi-aduce aminte de firul de praf, pe care l-am întâlnit eu, pe când eram mică şi mă aflam la bunicii mei, la ţară.
Era o dimineaţă frumoasă de vară, aşa că am deschis fereastra să las aerul curat şi soarele să intre la mine, în cameră. Şi chiar au intrat şi s-au asezat pe pat, pe rafturile cu jucării, pe covor, şi uite aşa, am şters praful mai cu spor.
Aproape că terminasem, iar camera strălucea de curăţenie, când numai ce aud de sub fereastră:
- Să crezi tu că poţi sta pe capul meu! Eu sunt un fir de iarbă verde şi curat, iar tu eşti un fir de praf de care toată lumea fuge.
- Da, sunt un fir de praf, dar sunt un fir de praf deosebit. Vezi tu? Cât am stat pe raft cu ursuleţul de pluş şi cu iepuraşul de catifea, ne-am înţeles tare bine.
- Cum? Tu te-ai înţeles bine cu jucăriile? spune mirat firul de iarbă.
- Da. De ce nu ? Ţi-am spus că sunt un fir de praf diferit de toate firele de praf. Eu, dacă vrei tu să ştii, nu mă aşezam niciodată pe urechiuşa ursuleţului sau pe lăbuţa iepuraşului. Stăteam pe colţul raftului şi ascultam numai ce-şi spuneau ei unul altuia.
- Într-adevăr ? se miră tot mai tare firul de iarbă.
- Nici nu-ţi poţi imagina câte poveşti frumoase am aflat de la ei şi de la stăpâna lor !
- Mie, aici sub fereastră, nimeni nu-mi spune nici o poveste, dă să se plângă firul de iarbă.
- Da, am aflat povesti şi cântece, ghicitori şi poezii, unele mai frumoase decât altele.
- Eu nu ştiu decât cântecul vântului, care câteodată mă alină, dar alteori vâjâie aşa de tare, că trebuie să mă ascund după tufa asta mare de lângă mine ca să nu-l mai aud. Acum înţeleg de ce eşti un fir de praf deosebit, continuă firul de iarbă, aranjându-se mai bine printre celelalte fire de iarbă, care ascultau şi ele, şi parcă nu le venea a crede.
- Dar de Moş Crăciun, care vine în fiecare iarnă şi îi aduce stăpânei nostre un brad mare, plin cu globuri şi steluţe strălucitoare, şi jucării multe ai auzit ? întreabă firul de praf.
- Nu. N-am auzit. Eu vin aici, sub fereastră, numai vara.
- Păi înseamnă că tu nu ştii despre cea mai frumoasă sărbătoare din viaţa copiilor.
- Ştii ceva, firule de praf? Uite! Promit să te ţin aici, pe burtica mea, dacă îmi spui poveştile pe care le ştii, şi despre Moş Crăciun…
- ….şi despre iepuraşul care soseşte în prag de Paşte, se grăbeşte să adauge firul de praf. Ce mă bucur! Vezi! Şi tu esti un fir de iarbă deosebit.
- Eu zic că o sa ne înţelegem bine. Atâta doar că trebuie să te învăţ ce să faci când vin rafalele de vânt şi stropii grei de ploaie. Ştii că noi suntem mici, iar ei sunt mari şi puternici.
- Da, ştiu de la stăpâna noastră. Întotdeuna închide fereastra, când se porneşte vântul sau ploaia.
Şi aşa firul de iarbă s-a aşezat mai bine ca să-l găzduiască pe firul de praf.
Ascultam şi nu-mi venea a crede. Cum? Firul de praf şi firul de iarbă se înţeleg ca doi prieteni adevăraţi? Atunci am fugit afară, am luat firul de iarbă cu tot cu firul de praf, l-am plantat într-un ghiveci şi l-am pus pe pervazul ferestrei, de la camera mea. Un timp n-am mai auzit nimic. Chiar mi-era teamă că, în graba mea, rătăcisem firul de praf.
Era seară de-acum şi mă pregăteam de culcare, când numai ce aud dinspre fereastră:
- A fost o dată ca niciodată….
Da. Firul de praf începuse şirul de povesti pe care le promisese firului de iarbă.
Şi aşa a început o lungă şi frumoasă prietenie.

Noapte bună, Monica!

Ioan Gelu Crişan

Trecem grăbiţi pe lângă ei
Şi nu avem nimic de spus,
Copii uitaţi de către zei,
Ce zboru-n faşă le-au răpus.

Strâmbăm din nas că sunt murdari
Şi-au haine rupte şi-s desculţi,
Dar suntem, Doamne-atât-de-avari
Şi nu ne pasă de cei mulţi.

Uităm c-au suflete şi ei,
Nu-s doar imagini în decor,
Zicem scârbiţi că-s derbedei,
Ce-s oare-atunci părinţii lor !?

Şi tot din carne sunt făcuţi,
Iar rănile la fel îi dor,
Loviţi de soartă de micuţi,
Se chinuiesc în lumea lor.

Să alinăm, pe cât putem,
A sufletului lor tumult
Şi chiar atunci când bani n-avem,
O vorbă bună, oare-i mult ?