============================================== 

De la păsări,
am învăţat ce este cuibul,
casa trupului,
a sufletului,
locul unde se nasc şi cresc visele,
pregătite mai apoi
pentru emoţia sărutului
oferit de primul zbor…

De la flori,
am învăţat ce preţ are lumina,
simfonia dragă
a culorilor care ne leagănă,
ne mângâie privirile,
arătându-ne ce miracole
pot germina
minusculele seminţe…

De la arbori,
am învăţat să ne ridicăm,
să întindem braţele
privind spre cer,
ramuri golaşe pe care
frunzele le-au părăsit,
pentru a primi cu palmele deschise
razele soarelui…

De la soare,
am învăţat ce-nseamnă bunătatea,
căldura izvorâtă
dintr-un gigantic bulgăre de aur,
revărsată peste cei buni,
şi-n egală măsură,
chiar dacă n-o merită
şi peste cei ce slujesc răul…

De la izvoare,
am învăţat să vorbim
să cântăm cristalin,
în şoaptă,
mai ales atunci când iubim,
când nu vrem să se trezească
sentimentele pure dar fragile,
care firesc, câteodată mai şi obosesc… 

De la nori,
am învăţat ce gust are tristeţea,
fiindcă poate niciodată
n-am realizat că,
ceea ce am numit simplu, dintotdeauna,
ca fiind picături de ploaie,
nu sunt altceva decât
lacrimile norilor care plâng…

De la timp,
am învăţat ce greu atârnă veşnicia,
cât de frumos e să fim statornici,
ce nepreţuită-i răbdarea,
cât de minunate sunt roadele aşteptării,
dar mai ales că, în trecerea sa,
fie că ne place sau nu, vieţile noastre
nu înseamnă decât zbatere preţ de-o secundă…

De la început,
odată cu fiecare respiraţie,
la fiecare bătaie de inimă,
înfrânţi sau victorioşi…
zâmbind sau cu obrajii cerniţi…
orice întâmplare ne scoate destinul în cale,
la fiecare pas…cu fiecare pas…
din prima şi până-n ultima clipă,
MEREU ÎNVĂŢĂM…

====================================================

Un bunic, şi blând şi bun,
prefăcut în Moş Crăciun,
a sosit la noi acasă,
într-o seară de ajun.
L-au primit cu bucurie,
trei nepoţi ce-l aşteptau,
ei ştiau că o să vie,
draga Domnului solie.
Tu eşti Emma, eşti cuminte,
şi ca să mă ţii tu minte,
ţi-am adus în dar păpuşa, d
intr-o ţară depărtată,
ţara peste munţi şi mare,
o păpuşă vorbitoare.
Tu, eşti Cristi, tot cuminte,
ştii şi multe poezii,
eşti fruntaş printre copii,
ţi-am adus pe căi de fier,
un garaj de pompier,
cinci maşini ca să stingi focul
şi să te afle norocul.
Alex, mic şi prea zburdalnic,
are-n pungă tot la fel,
un garaj de pompier.
Toţi trei au primit şi dulciuri,
ştie Moşul ce le place,
le-a promis că vine iar,
dacă vor mai fi cuminţi,
şi-i ascultă pe bunici,
şi-i ascultă pe părinţi.
Şi ca să îi fie bine,
Moşul a primit şi el,
trei săruturi pe obraji.
S-a rugat la Domnul,  Moşul,
să îl ţină sănătos,
să-i vadă pe nepoţi crescând
şi în timpul viitor,
să le fie Moş de suflet,
Moş pentru copiii lor.

=================================================

În dimineaţa când am plecat dintre ai mei, nu luasem cu mine decât o traistă, un toiag şi un cojoc. Deşi nu m-am uitat în urmă, ştiam cât de trişti şi neputincioşi mă urmăreau tata şi mama. Le-am simţit privirile aţintite asupră-mi până am coborât devale, la râul din apropierea satului.
Acolo, ghemuită la urechea podului, cu capul rezemat pe genunchi, stătea Maria. Când mi-a auzit paşii, s-a ridicat şi mi-a ieşit în cale. Era cernită şi plânsă şi se mişca încet, ca în somn.
Tăcută, s-a oprit lângă mine, a scos dintr-un săculeţ o batistă şi, întinzându-mi-o, a izbucnit în plâns… Era batista cusută de ea pentru nuntă, batistă pe care trebuia să mi-o aştearnă pe prag când intram cu ea în camera nupţială. Gestul acesta vrea să spună că noul drum în căsătorie femeia îl găteşte cu mâinile, cu inima şi cu sufletul ei.
Acum, batista ce mi-o dădea Maria era batista despărţirii noastre. A scos, după aceea o pâine caldă – caldă ca sufletul ei – şi mi-a dat-o în tăcere, privind în jos. Biata mea logodnică îmi întindea în dar sufletul şi fiinţa ei adunate într-o pâinişoară ca să-mi fie merinde de drum.
La urmă mi-a dat o bărdacă de pământ în care se aflau câteva picături de vin, aşa cum se obisnuieşte când se împarte pentru morţi. De bună seamă că rostul acestui dar era mult mai profund decât cel strict practic. Nedumerit, am privit-o în ochi.
– Bea… m-a îndemnat ea. E parastasul pentru biata ta logodnică; ea, din clipa aceasta, nu mai este printre cei vii. Şi, cu ochii, cu capul, m-a îndemnat iar.
Dar nu am băut. Cu gesturi moi, am dat pământului vinul, să-l bea el, după care bărdaca am pus-o în desagă.
Era acum rândul meu. Dar ce-i puteam oferi eu, că n-aveam nimic? Cu ce-aş fi putut-o mângâia, că nici eu nu mai eram al meu! Şi în clipa aceasta, vorba ar fi fost cu totul neputincioasă, mai săracă şi mai neajutorată decât mine.
Un lucru era limpede: Maria, fosta mea logodnică, trebuia întoarsă din drumul morţii, pe care – vedeam bine – era hotărâtă să meargă. Doamne, şi era atât de cuminte şi de bună! Mai ales frumoasă! Păcat că natura n-a făcut şi trandafiri negri, fiindcă, aşa cum arăta acum, cu ochii înneguraţi de plâns, cu buzele învineţite, cu genele şi sprâncenele ca pana corbului, era cel mai negru, cel mai dureros trandafir din lume.
Trebuie să trăiască, să se întoarcă la viaţă, să reziste necazurilor, să nu moară înainte de a-şi fi împlinit rostul în lume, mi-am zis. Tot ce-am putut face pentru aceasta, a fost să-mi scot brâul şi să-l sfâşii drept în două. Cu o jumătate m-am încins eu, cu cealaltă am încins-o pe ea. Se pare că a înţeles semnifìcaţia gestului meu, fiindcă un fulger a scăpărat în privirea ei şi nu s-a împotrivit.
I-am dat toiagul meu de corn, toiag tare şi ager, bun de lovit şarpele ori lupul, când îţi ies în drum, şi am luat toiagul ei, care era mai mic şi mai slab.
Nu mai aveam nevoie să mă apar nici de câini, nici de şerpi, nici de lupi. Eram al tuturor şi la îndemâna oricui. În afară de aceasta, nici nu voiam şi nici nu puteam să mai lovesc cu toiagul. Cine m-a chemat, va avea grijă să mă şi apere. Ea însă trebuia să se apere singură. M-am lăsat în genunchi în ţărână, i-am şters picioarele cu batista, le-am sărutat pe rând şi m-am ridicat. Am dat să plec, dar ea m-a reţinut cu un gest al mâinii: „Ieremia, mi-a zis ea, acum ştiu cine eşti! Ştiu unde mergi şi nu-mi mai este frică de tine. Pacea Domnului şi gândul meu cel bun să te însoţească oriunde te-ai duce!”
Împăcaţi, am pornit: eu, pe deal în sus, pe unde mi se deschidea calea spre lume, ea – către sat. Din vârful dealului mi-am mai întors privirea o dată şi am văzut-o rezemată cu o mână de toiag, iar cealaltă făcută streaşină la ochi. Se uita după mine.
Am simţit un fior de bucurie şi un sentiment de adâncă împăcare m-a liniştit. Eram ca atunci, pe munte.
Eu plecam, dar în urmă-mi viaţa reintra în mersul ei normal. Am ridicat amândouă mâinile spre cer, a binecuvântare, apoi mi-am strâns mijlocul mai tare cu brâul şi, cu pas întins, m-am aşternut drumului, spre depărtările care mă aşteptau.

=================================================

Îţi aud mâinile
cum pipăie conturul viselor
şi le aşază pe rafturi în stele
care încă n-au răsărit.

Se aude cum închizi uşa,
cari după tine geamantane -
cu toate înfrângerile de până acum.
Cum te apropii, se scutură ninsorile,
dimineţile albe de aşteptare
îşi lipesc florile de geamul ferestrei,
în tâmple parcă-mi bat clopote surde.

Se deschide poarta destinului
pe care-l poftesc să intre;
Moş Crăciun cu sania nopţii,
Te înconjor cu daruri şi sunete de stele
aflate acum pe acoperiş;
sania pleacă lăsând vraişte atâtea bucurii
în odaia cu brad împodobit
unde iubirile noastre vin şi trec.

=============================================

Ridic privirea
şi cu ochii plini
îţi pipăi aerul de femeie
mistuită de durere şi bucurie
cu pruncul sfânt în braţe.

Steaua luminoasă s-a oprit,
craii privesc minunea,
i se închină cu daruri
şi pleacă mulţumiţi la răsărit.

Lumina lumii s-a născut.

===================================================

Tăcerea-mi îngheaţă
vorbele,
cu braţele deschise
voi locui în cuvintele tale
înainte de a le fi spus.

Mă voi plimba prin fiecare vers
ca o fereastră de tren prin câmpie
şi la fiecare oprire-n noapte
voi da jos luna pe un peron.

Prin fiecare ţinut, privelişti
îmi vor vindeca rănile,
prin inima frunzei va urca seva
venită de sub pietre, din rădăcini.

O rugăciune îmi dă dezlegare
să reproduc în cuvinte
tot ce văd şi ce nu văd din umbră.

–––––––––––––––––––––––––––-

Le urez realizatorilor, redactorilor, colaboratorilor şi cititorilor prestigioasei reviste „VISUL” sănătate, bucurii şi putere de muncă pentru a-şi urma visele!
La mulţi ani!

––––––––––––––––––––––––––––––-

Sunt frunza ce demult plecată e în pribegie,
pe care vântul, spre cărări ascunse-o poartă,
şoptind printre noian de ramuri vers de elegie,
pentru secunda-n care fi-va doar natură moartă.

Sunt frunza ce demult plecată e în pribegie,
ce are-n suflet dor pentru un singur ram,
pentru un  ram crescut din tine, dulce poezie,
ce te-am compus în taină, până adormeam.

Sunt frunza ce-a zâmbit şi care-a plâns…
printre amurguri şi-anotimpuri legendare,
în care lacrimi de cleştar încet s-au strâns,
ofrandă pentru toate despărţirile amare.

Sunt frunza ce se va aşterne grabnic în uitare,
scriindu-şi dragostea mereu aievea şi curată…
lăsând-o amintire pentru alte frunze călătoare,
trăind prin ele dragostea, de fiecare dată.

Sunt frunza ce gândeşte acum în palma ta,
după ce-a rătăcit puzderii de hotare…
ştiind că vei privi-o şi că o vei avea,
mereu pe ramul tău, ţinută la păstrare.

Sunt frunza alintată care-a uitat de toamnă,
pe geamul tău lipită cu dulce resemnare…
rămasă mereu verde, vei ştii că asta-nseamnă,
că dragostea-i eternă şi că nicicând nu moare.

Sunt numai simple gânduri, copilăreşti, naive,
sunt gândurile frunzei purtată de destin,
ce te-a ales pe tine, din multele motive,
să fii raţiunea dragă pentru-a trăi din plin.

–––––––––––––––––––––––––––––-

REDACŢIEI, COLABORATORILOR şi CITITORILOR REVISTEI VISUL

Din an în an aducerea aminte
A Tainei ce-ntrupat-a Pruncul din Înalt
Renaşe-n noi copilul dinainte,
Ca lacrima, la suflet; şi-n trup, neîntinat.

Să prelungim această graţie Divină,
Să nu grăbim întoarcerea-n uitare.
Iar pân’, din nou, Crăciunul o să vină,
Sfioşi să  facem paşi spre Înălţare.