================================================

Mucegaiul se întinde
Într-a noastră crudă țeastă.
Cugetul ușor îmbată
Destrămând a firii ață.

Câmpuri mov de levănțică,
Toate florile din lume,
Că e mare, că e mică,
S-ale cugetului spume

De-s udate cu lectura
Pe pămțntul roditor
Vei avea ce pune în gura
Într-al vieții viitor.

Căci o minte mai bogată,
Cumpenele vieții sare
Și a lumii rece gloată
Ce ne calcă în picioare.

=====================================================

Ioana d’Arc arde
în sângele meu de peste cinci veacuri
peste nouă ani se împlinesc
şase

iar ţie femeie a timpului meu
nu îţi voi lăsa decât această
înflăcărată poezie!

===========================================

Din cugetul înfometat,
Aștern pe foaie rimele pustii.
În nopți tăcute, fără somn,
Lâng-arătări din fumuri cenușii.

Fantasme sumbre ce se nasc
Din frunza arsă de tutun
Se-nalță-n aer și se zbat
Căutând plămânul de nebun.

Căci numai astfel de făptură
Ar soarbe ortava neîncetat
Când suflet mort fără căldură
Atârnă-n trup nemângâiat.

Nemângâiat de o voce caldă
Ce-n suflet scapără scântei,
De-a verii floare parfumată,
Mireasma florilor de tei.

====================================================

La 28 ianuarie 1992 a trecut în nefiinţă unul din cei mai mari sculptori pe care i-a dat România lumii. Original, profund, cu meşteşug înalt, Ion Vlad ne-a lăsat peste 120 de sculpturi în ţară şi zeci de sculpturi în lume. Astfel, asemenea lui Brâncuşi, a dat seamă despre geniul artistic al neamului din care se trage.

S-a născut la Feteşti pe 24 mai 1920, a învăţat carte în Călăraşi şi „meserie” în Bucureşti, la Academia de Arte Frumoase mentor fiindu-i Cornel Medrea. A fost profesor la Institutul de arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti.

Toţi criticii români, indiferent de timp şi de mediu, indiferent de grupări şi de interese, i-au apreciat la superlativ operele, fapt ce a condus la acordarea Premiului de stat în 1964.

Din 1965 a ales să trăiască la Nisa şi să lucreze la Paris, inclusiv ca profesor de desen la Sorbona şi profesor de sculptură la Academia americană din Paris.

Comemorăm la 28 ianuarie un mare artist şi îl aducem prin imagini reprezentând câteva sculpturi ale sale în memoria celor care l-au cunoscut iar celor de azi spre cunoaştere.

Cu pioşenie, Emil DRUNCEA

===================================================

La trecerea Pragului dintre Ani, fulguiesc tainic în noi nostalgice amintiri, abia aşezate în sipetul trecerii. Unul dintre fulgii ce poartă clipa spre recentul trecut arhivează în el bucuria mea de a  vă fi descoperit şi de a trăi, prin obolul Dumneavoastră,  plăcute iluzii în confruntarea muritorului cu Timpul, cu Veşnicia pe care o prefigurează această copleşitoare dimensiune a Universului.  

Drept modestă  recunoştinţă, vă doresc, Distinsă Doamnă Redactor-Şef, Stimată Redacţie, un AN NOU generos, care să vă împlinească atât aspiraţiile personale, cât şi pe cele  închinate Cetăţii pe care, implicit, o slujiţi.  

Colaboratorilor Revistei le urez sensibilitate şi inspiraţie în croşetarea Cuvintelor, astfel încât broderia rezultată să confirme şi să afirme Harul.

  Al Dumneavoastră îndatorat, 
             Gheorghe Pârlea-Năvrăpeşti

 =============================================

Noaptea a fugit, cumva ruşinată de biruinţa zorilor ce-şi încep mijirea, lăsând în urmă doar fuioarele subţiri pe care se mai leagănă încă ultimele vise. Grădinile ascund încă şoaptele Lunii printre rândurile florilor cuminţi, care-aşteaptă cuprinse de o dulce picoteală întâlnirea cu Bulgărele de Aur…

            Dimineaţa e iarăşi stăpână. O altă zi începe să-şi depene caierul întâmplărilor.

E vacanţă; vara n-a uitat să vină la întâlnirea cu sufletul meu de copil, ca să-mi aducă ofrandă săptămânile puse la păstrare doar pentru jocurile dragi mie. Apa rece şi proaspătă din fântână, mi-a alungat orice rămăşiţă de somn care agăţată ar mai fi vrut să se pună de-a curmezişul între picioarele ce-abia mă mai ascultă şi ziua ispititoare care mă cheamă la cireşe, la scaldă, la „baba-oarba” ori la „pituliş”.

            Încet, primele aripi dau bineţe cerului, învârtindu-se perechi-perechi în spectacolul înfiorat al iubirii. Şi-atunci, gândesc în sinea mea c-aş vrea să am bagheta fermecată a vrăjitoarelor din basme, să pot pune la vajnică treabă duhuri ascultătoare care să-i facă iute soarelui o scară, să poată urca mai degrabă treptele spre porţile senine şi albastre ale văzduhului.

            Îmi sprijin mâinile firave pe coama cerdacului şi privesc viţa – de – vie ce se-ntinde liană vicleană, să ţese umbrar răcoros pentru arşiţa ce-o să vie-n amiază, în vreme ce deja oftez. Oftez, ştiind că voi plânge cândva de dorul acestor timpuri şi că melancolia va muşca din sufletul meu odată şi-odată, asemenea unui roi de viespi întărâtate.

            Până atunci mai este totuşi cale lungă şi multe alte veri ce-aşteaptă cu tărâmuri numai bune de cutreierat; aşa vor parcă a-mi spune fluturii ce-şi leagănă aripile – evantaie colorate – păzind cumva mătasea petalelor de zăduf. Îi cred şi-aş vrea să le mulţumesc, dar mă opresc cu-nfiorare: ştiu că am mai încercat să-i mângâi şi după ce mi-au lăsat în palme pulberea argintată ce-o aveau presărată pe aripi, zborul li s-a frânt. De-atunci, mi-e suficient să le petrec doar din priviri plutirea…

            Deodată, printre streşinile genelor ochii îmi cad cu nesaţ pe roşul lucitor şi şlefuit al cireşelor coapte, ce aduc parcă cu globurile falnic atârnate în pomul de Crăciun. Doar trebăluiala bunicii – străjer veşnic neobosit – îmi taie pofta de ascensiune spre dulcile ispite; nu-i încă ceasul potrivit şi-atunci, la braţ cu propria-mi resemnare las paşii să lunece spre murmurele pârâului din capătul grădinii.

            Ajuns acolo, scândurile groase ce-i unesc malurile îmi servesc imediat ca tron de veghere a undelor supuse ce-şi urmează curgerea neostoită. În secret, e puntea mea. Puntea ce veghează suspine… ale mele, când ochii înnouraţi îşi lasă ploaia pe obraji… ale lui, când vara făcându-şi bagajele grăbită îmi spulberă vacanţa, odată cu şuieratul trenului pe drumul de întoarcere. Când las în urmă “ţara” mea, cu fluturii, soarele şi magia de basm a locurilor, ce-or să cearnă mereu ninsoarea liniştită a amintirilor…

            Mă scutur uşor din visare. Atunci era vară. Acum, după treizeci de ani, domneşte gerul unei dimineţi de iarnă. Văd bradul împodobit, cu luminiţele jucăuşe scânteind printre văluri de beteală şi ceva îmi aduce cu nostalgie zâmbetul pe buze: globurile pe care acum le pot atinge oricând îmi aduc aminte de cireşele din vara aceea… simt cum ochii prind să mi se umezească… acum, nici cireşul şi nici străjerul nu mai există. Nici măcar pârâul. S-au stins şi-au rămas doar în aducerile mele-aminte.

            Imediat e Crăciunul. Şi-n adâncul sufletului, voi aprinde cu mulţumire şi recunoştinţă o lumină ce va rămâne veşnic strălucind, prinos cireşului, prinos străjerului şi-n amintirea punţii aceleia a suspinelor.

================================================

Dacă voi mai vâsli pe fluviu
se răzbună apele
cu bancuri de peşti argintii,
voi înnebuni de bucurie
şi nu voi prinde niciunul.

În braţele pline cu bulgări de lună,
pe ţărm, mă aşteaptă femeia.
Noaptea mă urmăreşte cu umbre,
supărată, îmi aşază fluturi pe creştet
şi pleacă mai departe-n întuneric.

Ninge cu flori în pădurile de castan,
nu se vede nicio cărare
pe care să vină femeia zâmbind.
Steaua ei fuge luminoasă spre apus,
magii îşi odihnesc caii,
ferestrele aprinse şi ieslea sunt departe.
Totul se schimbă pe altceva;
pe hrană, pe smirnă, pe aur,
numai eu nu mă schimb pe nimic;
doar anii şi drumul mă schimbă.

Femeia a trecut singură;
nu m-a recunoscut
şi mă tot caută.

=======================================================

Se aşează o ninsoare pe gânduri,
norii flutură pe suflet sărbători.
Se zideşte în vorbe cuvântul,
cerul îţi coboară pe umeri
şi stelele clipesc în păr.

Se forează în adâncime prin vise,
caut izvorul şi nu-l găsesc.

Acum, când sunt atât de sigur
că vei fi o prinţesă de verde,
mă-ntunec şi mă luminez ca un brad,
sub care Moş Crăciun ascultă copiii
şi le împarte bucuriile lumii.

Inima mea călătoreşte cu magii,
sub aceeaşi călăuzitoare stea,
sub care şi tu mi-ai născut
pruncii atât de frumoşi.

====================================================

Nu-i nici o mirare că te-am iubit
poţi întreba vântul,
câmpiile peste care a trecut nestingherit
nebănuindu-l de ploile repezi.

Nu mai întreba pe nimeni!
Întreabă-ţi inima, un copac desfrunzit,
de toamne pe marginea unui râu
unde locuiesc păsările iernii.

Ninsorile care vor veni
ne vor găsi la margine de solstiţiu,
purtând colinde de crăciun în glas,
în săniile trase de armăsarii vântului.

Noaptea ne vor căuta stelele prin vise,
cum vom traversa anotimpurile împreună
şi unde ne vom pune casa de sticlă,
departe de furtunile capricornului.