Marian-Dănuţ Ciulei

Norii de praf
au acoperit
vechiul cer senin,
totul este mai întunecat,
şi nici măcar o rază
nu a mai ajuns,
aici,
pe acest pământ.

Furtuna de nisip
ce a izbucnit acum
în oaza de verdeaţă
a unui imens deşert de gheaţă
a distrus totul
şi a sufocat lumina
cu o neagră ceaţă.

Devastatoare cutremure
au început din senin
în paradisul liniştit,
ce părea de neclintit,
şi au distrus
podul cel mai mare,
cel de piatră
ce lega strâns
cerul de pământ.

Marea limpede de azur
s-a tulburat
şi s-a colorat
într-un roşu impur,
ucigaşele himere
şi-au adus aici
victimile.

Pădurea verde,
plină de viaţă,
s-a uscat
atunci când a apărut
o veninoasă viperă
şi după ea,
o ucigaşă himeră,
şi totul a devenit
uscat, lipsit de viaţă.

(27 ianuarie 2008)

Ligia Trîncă

Apăs butonul de pornire.

La doar 5 secunde, apare imaginea unui copilaş cu mâinile împreunate, în poziţie de rugăciune.

Folosesc această imagine pe “desktop” pentru a-mi aminti zilnic modul apropierii de sfinţire: rugăciunea.

Apăs “dublu click” pe “accesul direct” la internet şi tastez, in “Google” : “imaginea lui Dumnezeu pe web”. La scurt timp realizez că nu găsesc ceea ce caut.

Tastez o altă adresă, pagina site-ului la care lucrez de ceva vreme, şi arunc o privie, de data aceasta fiind un vizitator în plus. Analizez fiecare colţ al acestuia. În timpul acestui “proces de autocritică” s-a născut o întrebare în mintea mea: “Oare efortul meu poartă imaginea lui Dumnezeu? “

Mă opresc din căutare şi încep să analizez amănunţit răspunsul la această întrebare.

Tinerii din generaţia noastră folosesc internetul pentru a-şi crea relaţii şi prietenii.

Unii caută popularitate, folosind diferite mijloace “din lumea digitală“; alţii sunt zi şi noapte “on-line”, la dispoziţia oricui pentru oricine; pierd timpul “prinşi” de jocurile în reţea; sau “culeg” ultimele noutăţi din muzică şi uite asa trec zilele, săptămânile şi duminicile, cu tinerii noştri în faţa monitorului.

Acum mă adresez acestor tineri care se simt mai mult sau mai puţin identificaţi, şi tuturor celor care folosesc internetul!

ÎL implicăm pe Dumnezeu în lucrările noastre? [ "Încredinţează-ţi lucrările în mâna Domnului şi îţi vor izbuti planurile." Proverbe 16:3 ]

Câţi dintre cei care ţi-au vizitat “profile-ul” pe Hi5, au lăsat un comentariu pentru a-ţi spune că au găsit o încurajare în cuvintele afişate de tine… că şi-au regăsit credinţa ?

Câţi ar putea spune că telefonul tău sau mesajul “off-line” le-a înseninat ziua, chiar dacă vă aflaţi la mii de kilometri depărtare? Le-ai spus să fie lumină încă o zi?

Oare te-ar putea căuta cineva pe “mess” să-ţi propună să te rogi împreună cu el/ ea pentru problema în care tocmai se află?

Ai căutat să foloseşti această nouă şi modernă posibilitate pentru a duce Cuvântul lui Dumnezeu în lumea întreagă?

Când Isus le-a spus apostolilor că le va trimite o putere care îi va face martori în toată lumea, până la marginea pământului, le vorbise de fapt primilor misionari. Pe atunci, străbăteau zile întregi pe jos, pentru a duce lumii Adevărul, şi totusi, roadele au fost uimitoare. (3.000 de oameni, întorşi la o singură predică).

Astăzi tehnologia modernă ne face propovăduirea mai uşoară şi mai rapidă… şi totusi, roadele nu se pot compara cu cele de acum 2.000 de ani (cu părere de rău o spun). Râvna pentru propovăduirea Evangheliei, a “misionarilor moderni”, lasă de dorit.

Mulţi aşa-zis creştini, folosesc internetul pentru a încerca a fi ceea ce nu sunt. Folosesc o identitate falsă şi îşi permit lucruri neplăcute înaintea lui Dumnezeu!

Dar, în ce te priveşte, tu eşti reflectarea dumnezeirii? Îţi foloseşti talentul, timpul şi posibilităţile pentru propovăduirea Adevărului? Foloseşti internetul pentru a răspândi imaginea lui Dumnezeu?

Dacă până acum nu te-ai gândit serios la toate acestea, şi la responsabilitatea pe care o ai ca fiu al Celui Sfânt, acum e timpul să o faci!

“Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile (…) şi învăţaţii să păzească tot ce v-am poruncit şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului!”     ( Matei 28: 19-20 )

Luminiţa Cristina Petcu

Şi apoi să rostim în ordinea firii
un cuvînt taumaturgic
ca după un ultim val ce-şi retrage de la ţărm spuma iluziei,
dimineaţă de lumină aşteptînd un tren în blînda captivitate
a hîrtiei,
un fum de ţigară izbit în oglinzi
aripi fixate spre nord
întîia ploaie căzută peste noi şi frigul,
nici o durere nu e mai caldă în Septembrie
ca plecarea cu faţa spre tine
doar eu sînt banca de lemn, peronul murdar,
în sală…tăcere desăvîrşită scrisă cu litere mici
într-o epocă de decadenţă
inima mea strigă cu disperare
în ritmul inimii tale
mai departe decît moartea,
această profeţie care ia totul fără să dea nimic în schimb,
niciodată…

Tu, Hamlet al melancoliilor mele de lemn
pedepseşte-mă cu nefericirea ta,
înfrunzind…

Vlad Sibechi

despre “Gheare de lumină-fantezie dupa Lucian Blaga” de Dumitru Brădăţan

Răscolind prin sertarele literare am dat de o carte peste care s-a aşezat praful prea timpuriu şi nejustificat. Este vorba despre “Gheare de lumină” scrisă de Dumitru Brădăţan, o carte de dimensiunea unei lame de ras, dar cu tăria alcoolului dublu rafinat.
“Falsul tratat de vânătoare” pe domeniile lui Lucian Blaga (nume dat de Vasile Andru), îşi propune, să jongleze cu idei într-un univers poetic străin, aducând la rându-i o altă serie de mistere, mai actuale, potenţând şi reînprospătând opera blagiană. E un joc gratuit, nevinovat, o violare de domiciliu fără repercusiuni.
Versurile lui Blaga devin puncte de reper, discursul capătă autonomie, se dezvoltă şi chiar depăşeşte, intenţionat sau poate involuntar, teritoriul marcat iniţial (ce-i drept şi acesta având graniţele foarte greu de reperat).
Jucându-ne puţin am putea spune că la un nivel metatextual autorul “îmbogăţeşte întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister” dată fiind ambiguitatea genului acestui text. Nu putem preciza dacă este poezie sau proză fără a ne asuma un oarecare risc, astfel încât îl putem considera cum vrem în funcţie de resorturile noastre intime şi formaţiunea spirituală .
Dumitru Brădăţan adoptă o atitudine egocentrică, contemplativă, de naivitate impusă în faţa materiei de toate dimensiunile. Strigătul în deşert de sorginte biblică nu este patetic, ci real, verosimil, ca urmare a transei induse de corola de mistere. El preia lumina cosmică şi metamorfozând-o , o transferă asupra lumii, desacralizată, mult mai aproape de condiţia noastră umană. “Biologia e un decor”, starea de spirit devine un canal de transmitere.
Lumina, materia, apar ca nişte animale domestice, cărora le-a mai rămas visul spre nemărginire, şi care “îşi fac cruce după perdea”, dar pot fi privite şi din unghiul personificării: “lumina îşi pleacă braţele-n jos, pleoapele. Fruntea ei mă mângâie”. Digresiunea este soluţia adoptată de scriitor pentru eliberarea din mrejele meditaţiei şi deconectarea cititorului de la probleme serioase, fapt pentru care întreaga construcţie a cărţii
este mai degrabă enumerativă decât enunţiativ-descriptivă. Ca o pledoarie a modernităţii, Dumitru Brădăţan ne oferă o viziune în slow motion, care îndeamnă spre o interpretare la nivel fonetic :
” Lu-mi-na…
u: lung şi sfâşietor striiiiigăăăăt, până la capăt-
i: miez; mediocru, vesel, zglobiu, vertical
a: limpede, iniţial, categoric. Epitaf!”

O altă dimensiune interesantă este aceea spaţio-temporală şi aici remarcăm din nou acea umanizare, instanţa cronologică fiind dezbrăcată de rigiditate, privită nu ca factor exterior ci mai degrabă din perspectiva imanenţei: “Timpul o pasăre, un apus; feţele lui sunt spicele, straşnicele stele”.
Lumea este văzută ca teren de joacă, umăr pe care să plângi, întruparea erotismului. Autorul se foloseşte de o mască pentru a surprinde realitatea din spatele formelor, totuşi aceasta pare să fie masca unui “histrionism cu nuanţe grave”, un fel de joc de-a râsu’-plânsu’. “Pe ruina unui arbore ochiul meu se desfată. ochiul se desfată şi natura umblă prin lume ca un râu. e vară. omul urcă în cer. cerul coboară pe pământ, tăcerea e la mijloc şi pământul îşi poartă stelele şi Păsările şi lutul.” De observat e sensul verbului “a se desfăta”, care nu apare în postura propriu-zisă ci cu o notă de tristeţe, ca un ochi care nu poate sta deschis de greutatea lacrimii. Vazute din prisma acelor tristeţi disimulate dimensiunile se întretaie , limita realitate – ficţiune devenind aproape inexistentă. Aceasta este o caracteristică a întregii cărţi.
O notă aparte şi din punctul meu de vedere un avantaj, il dă aerul bucolic care se revarsă în toate ungherele acestei creaţii. De la lumânările care ard mocnit în vatră, până la metaforele ruşinoase ascunse sub pietre şi dangătul trist al clopotului de la Drăgoieşti, totul respiră trecut, se vitaminizează din cenuşa strămoşilor, inclusiv erosul. Acesta este ramificat , “erosul îşi întinde braţele. e multă forţă şi anarhie…”, şi acoperă o gamă semantică mai largă, stratificându-se într-un mod piramidal: de la iubirea pentru materie, până la iubirea maternă şi cea de tip sexual. Nu lipsesc elementele comune, care dau o notă de puritate, specifică universului poetic blagian.
Cum aş putea să închei dacă nu cu un citat din “Gheare de lumină” : “Cu cheia, închid porţile şi trag zăvorul. Încotro? Îmi fac cruce în taină”.

Omul meu te voi învăţa un lucru
poţi să priveşti în urmă
dar nu sub tine
să nu te ia prin surprindere de gleznă
şi să te scuture de suflet
să-ţi înrămeze trupul
apoi să-l arunce în cui prea devreme

Ţine-mă bine de mână
şi să mergem până la apus
nu avem de ales
răsăritul s-a stins la naşterea noastră
să continuăm concentraţi pe cai pe biciclete
să dăm frâie destinului
cu silinţa unei teme
la capăt ne aşteaptă cu indulgenţă
Cineva

 Simina-Silvia Şcladan

Sunt apa rece care te răsfaţă,
Izvor de munte, cristal răcoros,
Când apa lui o vei stropi pe faţă
Să-ţi simţi sufletul tânăr şi frumos.

Prin ploaie caldă voi uda pământul,
Şi florile vor creşte-n armonie,
Doar greierul îţi va transmite cântul,
Ce-ai să mi-l scrii cândva în poezie.

Rouă albastră-ţi voi sta la picioare,
Şi-ţi voi atinge paşii obosiţi,
De-atâta dor şi-atâta căutare
Şi ochii tăi m-or căuta uimiţi..

Camelia Ciobotaru

În zori de viaţă crudă
Păcatul mă priveşte,
Gândirea-mi nouă, pură,
Perfid o urmăreşte.

Nu-i place rugăciunea,
Nici pavăza iubirii,
Şoptindu-mi amăgirea
Şi pervertirea firii.

O luptă neştiută,
Îmi năpădeşte firea,
Insist în rugăciune,
Mai tare-i pervertirea,

Căci vine cu-argumente
Din lumea cea văzută,
Umbrind minuni mărite
Din lumea nevăzută.

Şi-mi amăgeşte ziua,
Şi noaptea-mi amăgeşte,
Iar sufletul, ca neaua,
Simt că mi-l pângăreşte.

Invoc în rugăciune
Şi îngeri buni şi sfinţi,
Chemând la plecăciune
Pe dragii de părinţi,

Să-mi stea mereu aproape,
Cu ruga lor fierbinte,
Curs să nu dau ispitei…
Ajută-mi Doamne Sfinte!

-tinerilor din zilele noastre-

Vlad Sibechi

Maestre,
cu rama groasă a ochelarilor tăi
cel mai bine s-a asortat
spiritul rural.
 
 De atunci în fiecare dintre noi
 s-a născut câte un moromete,
 de fiecare dată cu o altă vârstă,
 cu o altă nefericire,
 inflexibil, anticalofil
 dar nefiresc de grabit.
 În unele cazuri mai leneşe
 morometele a aruncat secerea din mână
 înlocuind-o cu tastatura,
 condamnat implacabil la un destin sedentar,
 tânjind după fiecare centimetru de spaţiu virtual.
 Poiana lui Iocan s-a convertit în pagină web,
 pământurile au fost retrocedate
 bisisicile care păşteau pe câmpurile literaturii tale
 şi-au luat tălăngile
 aciuându-se care pe unde a putut
 înfiate de alţi moromeţi postdecembrişti.

 Te plângeai că timpul nu a mai avut răbdare
 şi totuşi meditai relaxat în tihnă,
 servind ritualic coniacul
 sub pânza roşiatică a amurgului.

 S-au schimbat multe, mon cher!
 Limba ne-a devenit o buruiană prăfuită
 de camioane sub upgrade-ul occidental.
 Anii mei puţini la număr
 stau încordaţi în pozitie de drepţi
 în prezentul aberant ce nu îşi mai găseşte odihna.
 Umbrele îşi pierd zilnic conturul
 în sufletul gol de gară provincială.

 Alergăm zadarnic după un tren
 tras demult pe linie moartă.

Ioan Gelu Crişan

Dor de tine, dor de mine, dorul de noi amândoi,
Lin ne vine câteodată şi-mpărţim noaptea la doi,
Gânduri depănam senine şi pictăm cerul frumos,
Împletim în vis imagini ca un zbor de albatros.

Eu mă pierd la tine-n plete şi în ochi, două oceane,
Tu te-alinţi ca o prinţesă din legendele persane,
Se învârte totu-n juru-mi într-un vals dansat sub lună,
Îţi ţin mijlocul în braţe şi în juru-i fac cunună.

S-a oprit din mersu-i tainic şi nisipul din clepsidră,
Fuge-n grabă disperarea cu chipu-i urât de hidră,
Prin ferestre de strecoară fin parfum de iasomie,
Să fii oare prea frumoasă, să-mi fii tu sortită mie ?

Lelia Mossora