Ion Untaru

Această punte ce ne leagă
Că stăm la câte-un cap al ei
Rămâne cel mai trist temei
Cu tragedia lui întreagă

Tu nu mai poţi veni spre mine
Eu nu mai pot face doi paşi
Într-un ţinut de uriaşi:
E puntea noastră de suspine!

Şi ne privim ca doi străini
Ce parcă nu se mai cunoosc
Iubiri pierdute cu parfum de mosc
Împărăteştile grădini…

Şi nevăzut, un echilibru
Pe câte-un talger de balanţă
Îngenunchem când o instanţă,
Ridică apele pe Tibru

Irina Sincu

Târziu în noapte,
Ploaia îmi bate la geam.
Aş vrea să adorm,
Să-ţi văd chipul,
Să-ţi întâlnesc privirea.
Dar nimic…
Târziu în noapte,
Se aud doar şoapte…
Şoapte de dragoste,
Şoapte de iubire.
Sunt şoapte ce vin din trecut.
E în zadar acum,
Să te mai aştept,
Căci e mult prea…
Târziu în noapte.

Irina Sincu

Îmi este teamă
Eşti atât de aproape şi totuşi departe,
Întind mâna să te ating
Închid ochii şi te zăresc,
Cât îmi eşti de aproape.
Îmi este teamă să-ţi spun
Că de zile întregi, inima-mi bate-
Ca un ceasornic la a sufletului poartă.
Bate şi bate…
Deschid uşa şi îmi este teamă,
Că vei pleca în depărtare,
Îmi este teamă că tăcerea,
Paşilor tăi se va pierde în zare.

Camelia Ciobotaru

Vine Moşul pentru pici!
Dar am ghetele prea mici…

Darurile adunate,
Minunate, colorate

Nu vor încăpea de fel.
Am piciorul mititel!

Şi-mi va lăsa doar jumate,
Însă eu le vreau pe toate!

Prin urmare-am început
Să cer ghete cu-mprumut.

Mama, sigur mi-ar fi dat,
Dar le-a dus la reparat.

Bunicuţa nu prea poate,
Ale ei sunt… scâlciate.

Bunicuţul nu mai poartă
De când a fost în armată,

Iar tăticul meu iubit
E plecat la pescuit.

Dragi prieteni, poate voi
Aveţi ghetuţe mai noi!

Iar de sunt cumva şi mari
Daţi-le la puşti hoinari.

Cu-mprumut, se înţelege,
Până când Moşul va trece.

Muţumind, vă vor lăsa
Din daruri ce vor putea.

Nu pot garanta, vă zic,
Pentru dulciuri… niciun pic!

Dar din suflet eu vă spun
C-or lăsa varga de-alun!…

Marcel Cuperman

Seară sfântă, seară sfântă,
Albe, uliţele cântă,
Şi se-nalţă peste case
Suple fumuri de mătase.

Simt miros de portocale
Înspre nări făcându-şi cale,
Unde-ntâmpină-n coloane
Dulci arome de bomboane.

Bocăncei şi cizmuliţe,
Cu tălpi groase şi blăniţe,
Sunt postaţi pe lăngă uşă
Să le pice dulce-n guşă,

C’-asta-i seara aşteptată
De copiii ce de-odată
Stau cuminţi în pat, sub giulgiuri,
Că Moşu’ le-aduce dulciuri.

Seară sfântă, seară sfântă,
Vai de cei ce nu ascultă!
Dintr-un cui din grinda mare,
Se dă Moşu-n jos, călare.

06 Decembrie 2008

Ioan Gelu Crişan

Iarna nasul îşi ascunde,
Stă pitită între ceruri,
A uitat să toarne geruri,
Iar zăpada-i, nu ştiu unde.

Râd în amintirea noastră
Fulgii iernilor trecute
Din ninsorile cernute
Spre o zare alb-albastră.

Sănii zburdă printre gânduri
Şi căluţi cu zurgălăi
Scoţând nărilor văpăi,
Câte doi legaţi în rânduri.

Bradul trunchiul îşi îndoaie
Salutând în treacăt vântul
Când îşi lasă-n cetini cântul
Pe ritmuri de ghionoaie.

Dar, ia stai, ceva se-ntâmplă,
S-a trezit iarna din ceruri
Presărând pe lume geruri
Cu flori dalbe pe la tâmplă.

Prietenul Evei mi-a zis că are liber şi că ar vrea să-mi facă o vizită.
Acum stă pe un pouf în garsoniera mea, cu un păhărel de ţuică fiartă, pe care îl apropie de buze doar cât să le umezească. Pare un băiat cuminte, uneori cam banal, cu gesturile ezitante şi rictusul docil.
Inspiră aroma de fiertură de prune, cu nasul proptit în pahar. Relatează o tâmpenie de la el de la serviciu, se tot foieşte şi îmi zâmbeşte încurcat, de parcă m-ar implora să-l trag de limbă.
Lasă, poate nu e bine. Fiecare om are metehnele sale.
Îmi cere voie să-şi aprindă o ţigară. O scoate din pachetul albastru, îmi oferă şi mie, pufăim cu privirile în gol.
Asta vrea. Să-l determin să se confeseze.
Acum povesteşte cum dansa Eva aseară, în bucătărie, asculta nepoată-mea un Bregovic ceva, pentru că băiatul spune că se tot chinuia să execute un dans, în perimetrul dintre coşul de gunoi şi peretele faianţat, era cu spatele la el, nu ştia c-o priveşte, era aşa amuzantă şi mignonă…
Îl opresc la timp. Da, ar mai vrea un pahar de ţuică.
Îi răspund că n-am primit un diagnostic definitiv.
Revine la Eva.
Eu îl întorc la testul ceasului şi încerc să îi explic ceea ce nici eu n-am înţeles. El vrea să mă dovedească printr-o definiţie găsita în cine ştie ce manual. Dar e atât de sinuoasă, încât îl opresc, îi înfrâng pedanteria nu fără satisfacţie şi îl silesc să mai ia o înghiţitură şi să se caute de ţigări.

Răduţu stă picior peste picior pe un scaun înalt. Ne priveşte când pe unul, când pe altul.

Discutăm despre teatru. Prietenul Evei povesteşte despre o piesă recentă; distribuţia e interesantă, regizorul în schimb, fost coleg de facultate (păr grizonat şi costum petrol), e un securist din cauza căruia eram cât p-aci să fac puşcărie. Iar acum mi-e şef. Zi de zi îl salut şi îl bag în mă-sa.

Răduţu tace. Parcă nici n-ar fi. Nu fumează şi nu, nu vrea ţuică.

Cum de-a ajuns iar la Eva? Cică s-ar fi dus împreună într-o duminică şi s-ar fi plimbat după spectacol, ore în şir, s-ar fi ambiţionat să înconjoare Casa Poporului, până au dat în latura dinspre Rahova şi i-au acostat doi indivizi tuciurii; noroc că era un echipaj de poliţie în zonă…

Răduţu se precipită, îşi înnoadă degetele în poală, încearcă să intervină în discuţie, la un moment dat se ridică, se scuză, cică ar fi vorbit cu un prieten să se întâlnească în oraş, încerc să-l conving să amâne, însă îmi promite că nu va sta mai mult de o oră.

Rămânem eu şi cu prietenul Evei.

Oftează. L-aş întreba de ce, însă mi-e frică. Mi-e frică, e copila mea, singura odraslă de pe pământul ăsta, în rest mi-au murit toţi. Las-o, îi e greu, dar e tânără, se va lupta, o va ajuta şi el, o voi ajuta şi eu, dar fără să ştiu. Nu trebuie…. Nu vreau să ştiu.

Gata! L-am înfrânt! Prietenul Evei se duce spre uşă. Se opreşte în hol. Se încalţă. Îmi strânge mâna. Zâmbeşte. Lăcrimează? Zâmbesc. Clanţa se înclină. Uşa se întredeschide. Apoi bufneşte. Şi el se umflă ameninţător, în toată puterea lui, mă împinge îndărăt, mă obligă să mă aşez, nu scoate o vorbă (ciudaţi ochii ăia brusc atât de hotărâţi, sticlă curată)… Se propteşte înaintea mea şi se dezumflă. Revine la glasul subţire, mă roagă.
Mă roagă, dar muşchii feţei nu tresar. Ochii sunt un amestec ciudat de voinţă şi furie, sclipesc (întotdeauna am zis că are priviri de nebun).
-Eva bea.
Nu-l ascult. Privesc aiurea pe geam.
-Aseară a băut din nou. Obişnuieşte să iasă noaptea, după ce adorm. Se duce să-şi cumpere. Stă pe o bancă în parc sau sus, în bucătărie.
Îl întreb dacă nu cumva mai are vreo ţigară. Nu-mi răspunde.
-A băut, apoi s-a împleticit la duş, s-a împleticit către pat, a căzut pe covor. Am cules-o şi am învelit-o. I-am lăsat căştile în urechi, sperând să adoarmă.
Încerc în zadar să-l întrerup.
-Apoi i-am scos căştile. Aţipise. A început să se foiască şi să plângă, îmi tot cerea înapoi urechile (pufneşte într-un râs amar), am încercat s-o liniştesc…
Îl rog să-mi dea măcar un fum.
-După alte câteva minute, în care am crezut că în sfârşit adormise, a sărit dintr-o dată şi s-a chircit în perete. Bocea şi fornăia şi murmura nu ştiu ce chestii…
Nu mă aude.
-Am cuprins-o de şold şi am culcat-o pe pernă, deşi se împotrivea şi răsufla greu. S-a trezit şi avea niste ochi goi, n-am mai văzut la nimeni ochi atât de goi, părăsiţi, aşa ca două scorburi. Am încercat să-i explic că a visat urât, nu i-am mai reproşat, am sperat ca măcar seara aia s-o am liniştită…
Îi spun că trebuie să-mi iau medicamentele.
-Se uita prin mine. După alte câteva clipe hohotea iar (dâre de lacrimi, dâre de salivă), m-a luat disperarea, m-am dus să fumez…
Îmi întinde pachetul. Îi tremură degetele. Eu o văd pe Eva mea micuţă bătând din palme lângă leagăn, el e încă împreună cu ea, cu o noapte în urmă.
Şopteste:
-Nu vreau să te supăr, dar e prea mare povara asta! Mi-au ajuns atâţia ani! Mai ia şi dumneata puţin… Spune-mi egoist şi ipocrit şi cum vrei, dar să ştii că ţin la ea. Doar că nu mai pot. Şi… Şi trebuie să împart cu cineva. Poate prostul de mine n-a fost în stare s-o ajute, dar alţii pot.
Nu stiu ce să-i răspund. Aş vrea să-l jignesc. Ar trebui. Dar e slab şi neputincios şi scânceşte ca un copil, sacadat, cu obrajii sprijiniţi în pumni. Scoate din el, împrăştie neînduplecat, cu voluptate, mânjeşte locul ăsta liniştit în care m-am retras.
-A deschis ochii. Parcă ar fi fost posedată. Aceleaşi scorburi în fundul cărora licăreau două scântei. Se uita nu ştiu cum, fix, prin mine. Mi s-a făcut frică. S-a repezit şi a clănţănit din dinţi în gol, să mă muşte. Dacă m-ar fi apucat, cu siguranţă ar fi sfâşiat ca un laiol. Am împins-o în perete. I-am luat capul în mâini. Am scuturat-o şi i-am urlat. Nu-mi mai amintesc ce. Să-şi revină poate, dacă ştie ce face, dacă e trează, nu mai ştiu! Mă privea şi încerca să se apropie. A repezit unghiile să zgârie, dar m-am ferit. Rămăsese cu capul imobilizat între degetele mele… Ce spun că mă privea? Erau ochi părăsiţi… I-am tras câteva palme (ezită), eram… eram furios şi speriat! Avea buza de jos albă albă. Apoi a închis ochii. Respira regulat… Am întrebat-o dacă se preface. Şi a zâmbit subţire… Acelasi verde tulbure, nu focaliza nimic… Şi iar s-a zbătut să mă muşte… În cele din urmă s-a liniştit… Parcă se întorsese dintr-o altă lume… A şoptit că nu crede că-i sănătoasă, că are probleme cu capul. Şi am plâns lângă ea. Am aprins lumina…
Parcă m-am scufundat în cadă şi se propagă, de la fiecare etaj, zgomote înfundate. Secvenţial, povestirea lui mă loveşte în tâmple. Mă doare capul. E 12.15, trebuia să iau Exelon. Stomacul mă ustură. Banale efecte adverse.
-Îi golisem sticla în chiuvetă. A ţipat şi m-a înjurat. I-am zis să se oprească. Nu-mi place să audă alţii cum mă cert. Nu-mi place să tapetez. Nu suport. Dar ea ţipa şi se repezea spre mine şi îmi arunca, schimonosită, cele mai grosolane înjurături, lătra că dumneata i-ai dat banii ăia, că n-am avut dreptul să-i arunc sticla, că să mă duc să iau alta. I-am tras o palmă (mă scrutează jenat), ea s-a trântit pe scaun şi a început să plângă. I-am repetat că nu mă duc nicăieri. Dar iar a ţipat, aşa răguşit, cu venele gâtului umflate şi ghearele ameninţătoare… Numai om, numai femeie nu era atunci! M-am dus să-i cumpăr…

DOR

Albe speranţe
Aştept fără ţintă
Mort de iubire
Mort de ispită.

Cupă de nume,
Şarpe de timp,
Trec înfloririi
Statui din Olimp.

Lut ferecat
Într-o idee -
Dor învechit
De aceeaşi femeie.

___________________________________________________________

Nu-i oră târzie, dar soarele-i rece
Şi valuri de noapte alunecă dens,
Iar timpul prezent în trecut searbăd trece,
Pierzându-şi ciudat, importanţă şi sens.

E-o oră incertă şi seara-i aproape,
Povară e ziua trecută-n neant,
O linişte caldă răzbate sub pleoape
Când somnul alunecă blând şi galant.

Cătălin Rădulescu

Când întunericul a învăluit complet aşezarea, cei doi prieteni porniră la pas, cu foarte mare prudenţă. Era mai bine să evite întâlnirea cu o patrulă militară, posibilitate deloc de neglijat, mai ales dincolo de fruntariile acestei ultime aşezări de graniţă, dincolo de care şipoteau apele Dunării.

Staţionaseră cam o săptămână în mica localitate, atât locuitorii cât şi şeful postului de miliţie crezând că intr-adevăr sunt doi tineri care, pasionaţi de piscicultură, doreau să-şi petreacă o parte din vacanţa de vară pe malurile fluviului. Nimic nu atrăsese atenţia asupră-le, precauţia de care dăduseră dovadă având efectul scontat. Ba chiar îşi lăsaseră bărbile să crească, precum doi novici în ale datului cu undiţa ce seara căzând frânţi de oboseală, nu mai aveau vreme de pămătuf şi lamă.

Localnicii adoptaseră chiar o atitudine protectoare faţă de ingenuitatea celor doi tineri alături de care, pe mal, rar se puteau vedea poposind câteva plătici ori roşioare, asta după o zi obositoare de stat în arşiţă.

… În seara aceea se părea că Providenţa le ascultase ruga, oferindu-le o noapte întunecată, pe al cărei cer, încă din amurg, se îngrămădiseră mase compacte de nori. Era preferabil totuşi să nu se producă una din acele averse rapide caracteristice verii, caz în care situaţia lor ar fi fost considerabil îngreuiată, dacă nu cumva într-o astfel de eventualitate ar fi trebuit să-şi amâne planurile pentru altă noapte.

Trecuseră fruntariile aşezării, ascunzându-se în micul crâng în care îşi puseseră atâtea speranţe în timpul elaborării planului. Gâfâind de emoţia şi corpolenţa care îşi spuneau cuvântul, Anton îşi urma prietenul care, cu paşi elastici de linx, înainta fără aproape să răsufle. La un moment dat, Mihai se aplecă râzând satisfăcut :

- L-am găsit, amice ! jubilă şoptit. De dincolo de masca de verdeaţă, se vedeau lămurit ţepii sârmei ghimpate. Tăie cu cleştişorul atâtea fire cât să aibă loc să treacă. În urma lui, prietenul său icni. Se înţepase. Îi dădu mâna, ajutându-l să se descurce.

- Când vom ajunge lângă Colesseum o să te pun la cură de slăbit! Acum n-am vreme! Hai!

Era cât se poate de fericit, întrucât la nici douăzeci de picioare undele fluviului clipoceau îmbietor. Până în acel moment, totul mersese ca pe roate. Iar ploaia, putea să mai aştepte.

Înaintau cu salturi scurte şi dese, ca pe unul din câmpurile de instrucţie unde îşi făcuseră armata.Vântul începuse să sufle cu forţă destul de mare, învolburând apele şi creând spărturi între nori prin care luna apărea în scurte răstimpuri.

- Staaai ! Cine e ?

Încremeniseră. La o distanţă nu prea mare, soldatul, care nu-i văzuse, a simţit totuşi mişcare şi, crezând că i se apropie schimbul, executase somaţia regulamentară.

- Am apreciat greşit distanţele între posturi şi ora ! După cum somează santinela, se pare că e momentul când se schimbă garda !

Într-adevăr, ostaşul a mai privit o vreme în direcţia lor, descumpănit. Se înşelase. Nu se apropia schimbul.

- Trebuie să ne grăbim, mai şuieră Mihai. E douăsprezece şi opt minute. Peste poate nici un sfert de ceas, s-ar putea să ne trezim pe cap cu vreo duzină de militari !

Îşi reîncepură salturile, mizând pe faptul că, plictisită de aşteptare, santinela privea în altă parte.

- Stai că trag ! ţipă acaeasta ascuţit.

Un foc răsunător de armă tulbură întunecimea nopţii. Dinspre laterala stângă, se auzeau paşi grăbiţi. Fără nici o precauţie, fugeau acum spre apă, unde se aruncară fără întârziere.

- Staţi ! se auzi o voce cavernoasă şi autoritară.

Înaintau precipitat, în salturi dese şi lungi.

- Dumnezeii mamilor voastre de derbedei !

Un foc de pistol fu slobozit în văzduh.

- Ei lasă !

Ştiau ce înseamnă această ameninţare. O dată capturaţi, un lung intinerariu martirizant ar fi început prin puşcăriile regimului. Din facultate ar fi fost exmatriculaţi fără drept de apel. După poate ani grei de închisoare, nu şi-ar mai fi găsit nici un rost.

- Schimb, pentru îmbarcare în şalupă – începeţi !

„ Suntem pierduţi !” reflectă Anton gâfâind. Lipsa de antrenament fizic îşi spunea nemilos cuvântul. Fasciculul puternic al reflectorului instalat în ghereta santinelei îi reperă ca pe o scenă de teatru.

Motorul şalupei a hârâit de câteva ori, ca şi cum ar fi vrut să pornească. Se înecă într-un icnet surd.

- Avădanei, tună vocea cavernoasă, ce ţi-am spus eu în după-amiaza asta să ai grijă de motor ?!

- D-apăi l-am meşterit, să trăiţi, tov maior, da-i vechi şi iar s-o gripat. Spunea tov colonel că mâní ni aduci unu’ nou, răspunse cel interpelat, ,,uitând’’ să refacă contactul dintre baterie şi motor, pe care tot el îl întrerupsese.

- Ce tot vorbeşti, nepricopsitule, când tu ai pactizat cu duşmanu’ ! L-ai stricat intenţionat !

- Ba nu, tov maior! Da’… – Irrra, m-am şi curentat…

- Gura ! Schimb, încărcaţi ! Ochiţi ! Fooc !

Zeci de arteziene minuscule ţîşniră departe, în faţa lor. Era aproape cu neputinţă ca şi un recrut după prima instrucţie a focului să ochească chiar atât de prost. Mecanicul de bord îşi reglă arma la foc cu foc şi, părând că ocheşte concentrat, ,, încărca’’ pistolul-mitralieră după fiecare proiectil scuipat, azvârlind astfel jumătate din încărcatura ucigaşă a sectorului în ţarâna.

- Mai grupat, gaşcă de nătărăi ! Sau vreţi să-i împuşcaţi în avanpremieră ?

Ofiţerului i-a trecut un moment prin cap să facă un apel prin radio-locaţie spre a i se trimite un elicopter în sprijin. Dar realiză cam ce ar fi zis cei de la conducerea garnizoanei dacă aflau că este solicitată o piesă de aviaţie destinată distrugerii tancurilor şi infanteriei, în scopul mitralierii a doi puştani ce încercau să voteze cu piciorul.

În acel moment, fasciculul reflectorului începu să se diminueze, semn că îşi intrase în drepturi economia de electricitate aproape întotdeauna intervenită în acel moment din noapte. Precum o lanternă cu bateriile epuizate, îşi diminuă lumina din ce în ce mai mult, până ajunse la puterea câtorva zeci de lumânări.

- Ochiţi mai grupat ! urlă ofiţerul exasperat de lunecarea irezistibilă a fugarilor.

Gloanţele despicau în continuare la o distamţă apreciabilă apele fluviului ce se pregătea de furtună.

- Anton, să înotăm puţin în aval ! hotărî Mihai. Astfel, aveau să deruteze ţinta trăgătorilor care, începând să aprecieze distanţele, îi încadrau din ce în ce mai aproape.

Obsedant, motorul ambarcaţiunii dădea în continuare rateuri, în tentativa nereuşită de a intra în funcţiune. Păreau să fi trecut mulţime de ore de când se aflau în apă. Pierduseră noţiunea timpului.

- Hai, Anton ! Să înotăm puţin circular ! Altfel ne vor nimeri !

Încurcaţi, soldaţii încercau să facă o nouă apreciere de distanţă. Gloanţele loveau iarăşi mult prea departe.

- Ah, adunătură de neputincioşi ! O să-i scăpăm! Daţi-mi o armă, spuse surescitat.

Mecanicul de bord o oferi generos pe a sa, reîntorcându-se la şalupa buclucaşă. Ofiţerul ochi cu grijă, apoi apasă pe trăgaci. Se auzi un declic. Sectorul era gol…

- Cine dracu’ te-a băgat în compania mea ?! urlă trântind automatul de pământ, smulgând imediat arma altui soldat.

- Bascrisu’, anafura şi cruşea mă-ti di nelegiuit… sărmanii copchii… murmură soldatul.

Un evantai de gloanţe despică îngrijorător de aproape apa.

-Înapoi, în amonte! strigă Mihai.

Plescăi apa de câteva ori dar, întorcând capul, îşi observă prietenul rămas în urmă.

- Mihăiţă… nu mai pot… du-te… salvează-te… eu rămân aici… murmura celălalt extenuat.

Disperat, s-a întors spre el din câteva zbateri de braţ, cu riscul de a fi nimerit.

- Hai, Anton ! Doar un mic efort ! Vom ajunge acolo, ai să vezi ! Ne vom continua studiile, ne vom trăi tinereţea, totul va fi bine ! Hai, omule !

Toate aceste încurajări necesitară un efort îndoit, căci era mult mai economic să înnoate, decît să calce apa în scopul menţinerii la suprafaţă.

Celălalt părea la capătul puterilor. Resemnat, cu figura destinsă, se pregătea să se lase înghiţit de ape. Un alt mănunchi de gloanţe ridicară câteva arteziene la doar câţiva centimetri de ei. Lui Mihai i se păru chiar că un proiectil îi mângâie ceafa, înainte de a se cufunda în adâncurile fluviului. De pe mal, rateurile motorului se desluşeau din ce în ce mai stins.

- Nu porneşti, tov maior ! se auzi din depărtare vocea plângăreaţă a mecanicului de bord. Lumina reflectorului pălise cu totul.

- Luaţi-l pe nebunu’ ăsta de pe capul meu ! răcni din nou ofiţerul. – Nici sectorul acesta nu are cartuşe ! Acum două seri când eram O. S. R.^* pe unitate – i-am dat să-mi facă cizmele spunându-i să le cremuiască egal pe toate părţile – şi mi le-a văxuit şi pe dinăuntru ! L-am bătut cu toate gardurile şi tot degeaba ! – Cară-te dracului de aici, că fac o crimă ! …

- Deh…

- GURA !!!

- agaţă-mi-te de curea ! strigă îngrozit de perspectiva de a i se epuiza şi lui forţele. Nu aşa! Mai puţin strâns! Aşa!

- Nu mai pot… şoptea celălalt ca pentru sine. Da, da… nu…

Înnota cu vigoare renăscută, ţintă spre malul eliberator. După câteva minute, împuşcăturile din ce în ce mai surde îşi trimiteau jerbele ucigaşe mult în spatele lor. Din acel moment, era foarte puţin probabil să mai poată fi nimeriţi. Mâna lui Anton i se încleştă dureros pe coapsă. Apoi strânsoarea reveni la normal, nedesprinzându-se însă de singura posibilitate de salvare.

Mihai se agăţă viguros de mal şi, într-o încordare supremă, se căţără pe mica ridicătură a acestuia, cu prietenul pe care îl prinsese de subsuoară. Epuizat, rămase câteva clipe în genunchi, răsuflând sacadat.

- Ei, spuse când cavalcada cordului se mai domoli, ai văzut că nu te-am minţit ? Tot spuneai că…

Pe o rână, cu ochii larg deschişi, prietenul său fixa a reproş cerul neîndurător. De pe o sprânceană se formă un strop mare de apă, care i se prelinse apoi din ochi precum o lacrimă uriaşă. În dreptul tâmplei, părul precum abanosul se pigmentase în sângeriu. Pe omoplat, cămaşa avea o mică gaură, de jur-împrejurul căruia sângele formase o pată palidă.

- Aţi făcut în noaptea asta o plimbărică cu concert, da’ a meritat ! izbucni santinela sârbă în râs din spatele său. – Când am intrat eu în post, recitalul era în toi ! Să nu te sperii, chiar dacă Pământul este oval, nu ai ajuns înapoi, ci în localitatea sârbească Kladovo. Mama mea e româncă, şi de la ea ştiu limba. – Aţi avut noroc! Alţii, cărora le-a căzut steaua în fluviul ăsta blestemat, odihnesc acum într-un cimitir făcut special pentru dânşii, în afara satului. În ultimile patru luni, cred că s-au găsit cel puţin trei cadavre în grătarele hidrocentralei ! Slavă Domnului, voi …

Zâmbetul soldatului se crispă. Cu ochi goi, cadavrul continua să fixeze cu încăpăţânare cerul. Printr-o ultimă spărtură de nor, luna îşi mai făcu o dată apariţia. Apele fluviului erau din ce în ce mai neliniştite. Vântul se oprise. Primii stropi de ploaie le biciuiau faţa.

- Iartă-mă… murmură militarul descoperindu-se şi facându-şi Semnul Crucii.

Se aplecă, închizând ochii mortului cu un gest ca de dezmierdare. Apoi a cuprins mâna celuilalt viguros, cu un impuls mai mult latin decît slav. Dinspre tăriile văzduhului, un fulger despică negura zorilor, urmat de un tunet violent. Reflectorul de pe malul opus trimise pentru câteva secunde un fascicul puternic, semn că economia de electricitate luase sfârşit. Militarul îşi scoase mantaua, punând-o protector pe umerii celui care cu ochi înlăcrimaţi, fixa mai departe cadavrul.

- Chem să te ducă la corpul de gardă. Eşti leoarcă, şi a mai început şi ploaia. Or să vină băieţii să-l ridice şi, pe cuvânt de cinste, va avea o înmormântare creştinească, aşa cum dorim amândoi. Hai…

santinela bătu conform consemnului în conducta metalică pe post de toacă. Precum dangănetele îndepărtate de clopot, alte bătăi se auzeau din ce în ce mai stins, până ce îi răspunse cel mai sonor, acela aflat chiar în faţa subunităţii de apărare.

*

La fiecare trei ani, localnicii micului sat riveran Dunării se obişnuiseră cu apariţia străinului care, fără să ceară găzduire nimănui, intra direct în curtea micului ţintirim amenajat anume pentru înhumarea fugarilor români ce îşi găsiseră moartea în apele fluviului, în încercarea disperată de a-şi dobândi libertatea. Străinul plătea cu această ocazie o femeie ce avea îndatorirea ca în fiecare duminică dimineaţa, după liturghie, să cureţe şi să îngrijească unul din mormintele cimitirului.

Într-un rând, omul se interesase la atelierul de monumente funerare al satului în vederea confecţionării unei cruci de mormoră. Renunţase, probabil cu gândul de a nu disturba simplitatea austeră a necropolei. Totuşi, la fiecare vizită cerea confecţionarea unei cruci noi de lemn, generos geluite, pentru a rezista mai temeinic intemperiilor celor două ierni cât avea să vegheze mormântul.

Acum, ca şi în alte dăţi, intrase direct în cimitir. Aplecat de asupra mormântului, smulge câteva buruieni, după care a aprins un snop de lumânări în candela de lângă cruce, precum şi pe mormintele învecinate.

Cu un pumn de pământ, se îndreaptă spre undele fluviului, împrăştiindu-l. Apoi intră în apă, de fiecare dată din acelaşi punct de pe mal. După ce se zvântă, se îmbracă şi, fără a arunca nici o privire spre malul opus reintră în ţintirim, unde se asigură că nu s-a stins nici o lumânare. După o ultimă dezmierdare a ţărânei în semn de rămas bun pleacă, luând-o pe şosea înapoi, nu înainte de a reînoi suma datorată celei ce îngrijeşte mormântul. Doi ţărani cu sapele pe umeri îl urmăresc cu privirea, până când străinul se topeşte în depărtarea zărilor.