———————————————————————————————

cuibărită durere
la sân înserării
prea ‘naltă cădere
în plumb disperării

speranţă cernită
în rugi deşirată
pe frunţi despletită
în paşi numărată

o viaţă doar una
genunchiul îţi cere
când palidă luna
vrea încă să spere

între umeri bătaie
de aripă-n zbor
pe buze văpaie
de îngeri (a)mor

———————————————————————————————-

se simte rugina
se-nalţă-n sinapse
se-ntinde felina
pe glezne pe coapse

pe umeri apasă
a vremilor jug
sfâşierea de coasă
e arsă pe rug

văpăi devorează
vina sub pleoape
gânduri botează
trupul sub ape

să simtă prea rece
prea cald să respire
prea tânăr să plece
spre ceruri jertfire

prea zbor să se-nalţe
când aripi nu sunt
în picioare să-ncalţe
saboţi de pământ

prea devreme

———————————————————————————————–

colivie de-argint
orbirii povară
trăiri ce mă mint
cu încă o vară

cu încă o vreme
ce va ca să vie
în iz crizanteme
pe tălpi agonie

din seminţe de floare
încolţită micime
pe buze chemare
ale totului rime

aşteptare trecută
de-ale vămilor zori
gândului mută
‘nălţare spre nori

pâlpâiri între umeri
zidiri între pleoape
întinderi de ceaţă
pe veşnice ape

toate sunt strânse
legate-n mănunchi
aninate de maci
răsăriţi pe genunchi

————————————————————————————————

clepsidră-ţi sunt
nisipului trecut
aripă altui mal
sfârşit de început

izvoare-mi îneacă
albastrului trup
din gânduri rebele
bucăţi mi se rup

se-mpart între ceruri
despicate de ploi
mă târăsc pe cărări
ce duc înapoi

înot între ţărmuri
durerea îmi taie
braţe-amorţite
privirii văpaie

condorul îmi ţipă
a surdă mirare
strângând cu obidă
pământul în ghiare

nici cerul nu-mi lasă
loc de-o aripă
obrazul îmi sapă
a vremii risipă

—————————————————————————————————

Cât din ce sunt este o reflexie a celorlalți? Cât din mine, din ce știu și ce fac este al meu sau cât a celor ce ne înconjoară? Pot fi eu însumi identitate separată, fără a fi avut un maestru lăuntric, un acel ceva care a schimbat cursul evenimentelor, trăirilor, stărilor spirituale din viața mea. Ce și cât din ceea ce știu și cunosc este venit de la mine și cât din ceea ce știu și cunosc este venit din afară? Pot fi identitate separată trăind în lumea ce         mă-mpresoară? Ceva din mine, în dimineața asta, încearcă să se determine, să se găsească pe sine, dar cum mă pot determina, cum mă pot găsi, la ce etaloane să mă refer? Întrebări ale sufletului ce caută definirea sau… un drăcușor ce aduce mândria? Și totuși mă întreb, pot fi eu fără lume? Știu, lumea fără mine poate fi…

De ce mă rod atât de tare durerile întrebărilor mele? Cum de arsura sufletului tău mă ustură pe mine? Care din neobosiţii viermi ai minţilor noastre îmi dă senzaţia de nelinişte spirituală?

Ce bine şi cald este la tine în suflet. Ce stabilă trăire îmi dai atunci când vorbim. Dar cu toate acestea. mă înspăimânt când văd micimea-mi. De parcă-i tot o rugăciune, dar rugăciune este tot ce este frumos, rugăciunea mâniilor când faci ceva util și bun, rugăciune sunt cuvintele ce mângâie, rugăciune este gândul bun, rugăciune este cântul, florile se roagă înflorind, vântul se roagă adiind, marea se roagă în întinsul ei, sorele se roagă răsărind și toți laolaltă ne rugăm zâmbind!

Îmi revin tot mai des în minte, ca un strigăt mut, cuvintele Sfântului Francisc din Assisi şi anume: „Cine sunt eu şi cine Eşti Tu, Doamne?!” Of, greu of, aidoma unui suiș pe munte, mai bine zis o potecă de munte abruptă, un traseu ce nu este deloc ușor, ce devine cale spre meditație, drum de rugăciune. La fel ca cele 14 Stațiuni ale Căii Crucii ce marchează această ipotetică potecă, ce se preschimbă pentru câteva ore, zile, ani, devenind locul în care crucea noastră este mai ușoară, loc în care motivațiile personale dispar și fac loc Crucii mântuitoare a Domnului nostru Isus.

Suiș de munte… și ce poate asemăna mai bine împietrirea umană, decât bolovanii pe care călcăm?  Încrengătură de rădăcini…  și cum altfel poate fi asemuită viața de nu cu încrengătură de… din toate ce se-nnoadă în chip nefiresc? Eu, de când am început să văd cu adevărat lumea, am văzut viața ca o luptă, ca un drum de munte, în care rolul principal e să urci, să tot urci… unde? Depinde de fiecare; unii se axează mai mult pe partea materială a vieții, alții pe profesie, alții pe idealuri… Pragmatic sau idealist, depinzând de urcușul vieții, e ca o călătorie cu trenul… unii coboară atunci când viața a ajuns în stația lor, alții urcă…  este de fapt o poezie cu versuri lungi pe care le-ai scris sau pe care le scrii.

Asta poate vom fi lăsat la poale muntelui, le-am pus pe toate la baza primei Cruci ce începe șirul de 14. Primele trei stațiuni sunt parcă special alese, urcușul abrupt cere un efort fizic mare, ăst început de încredere, dar, cu cât urci, cu atât totul devine mai lin, panta parcă nu mai este așa de mare, hăul nu este atât de adânc, parcă ceva de dincolo ușurează drumul. Încet dar sigur, urcăm!  Furnicarul cotidianului se stinge încet,  încet, făcând loc liniștii, zumzetul lumii se stinge și el cu fiecare stațiune, pacea învăluie loc și oameni laolaltă, dând sens de rugăciune și meditație fiecărui pas ce urcă, și urcă, până la sfârșit. Astfel, poiana în care sunt amplasate ultimele două Cruci ce ne aduc tot mai aproape de Mântuitorul Isus, dă voie minții să facă o palidă similitudine cu Raiul Ceresc. Greu urcușul… și ar fi fost, poate, imposibil pentru mulți dintre noi, dacă ar fi lipsit rugăciunea.

Sunt atât de mic şi neînsemnat, iar Tu m-ai înălţat, numindu-mă alt Tău prieten. Din rob păcatului, făcutu-m-ai frate, mai mult, numitu-m-ai fiu al Tatălui Ceresc. Iar eu, da eu… în loc de slavă-ţi, dau noianuri de întrebări fără răspuns.

De ce Te caut acolo şi dincolo ( Eşti pururi şi peste tot prezent)? De ce nu în mine Te caut? Din cauza albei zăpezi ce acoperă negrul asfalt, bătuta cale a păcatelor. Dar albul… Şi totuşi nu culoarea ce reprezintă puritatea îmi dă de furcă, ci negrul, ce în loc de a se lăsa acoperit răzbate, cu stoicism. Iese la suprafaţă, dând trăirilor mele acel amalgam de sur-gri. Căldicel, acesta este cuvântul cu care mă tot lupt.

De ce îmi tot caut locul, când Tu mi-ai pregătit un loc? De ce nu cred cu adevărat în Tine? Tu cel ce ai spus:  „Eu sunt uşa”. De ce lupt cu morile de vânt ale problemelor ce există? Doar Tu ai zis: „Veniţi la mine toţi ce-i osteniţi şi greu împovăraţi”. De ce ziua de mâine mă frământă mai mult decât ziua de astăzi? Când tot la Tine am răspunsul: „lăsaţi zilei de mâine grija ei”. Îmi fac de lucru căutându-Te acolo unde nu îţi Este locul. Ştiu că nu o să te găsesc în război, dar fac greşeala de a spune că eşti printre beligeranţi, nu ai voit să vezi oameni murid de foame, dar eu te caut în scuza-mi că nu am ce face pentru ei (sunt prea departe). Sunt sigur că nu-ţi plac aşa-zisele crize mondiale, dar de ce nu Te-aş amesteca şi pe Tine printre potlogăriile mai marilor astei lumi fără de minte… Cum de nu m-ar durea lumina ce vine în sfânta noapte a Învierii… Lumină ce apoi va aprinde, una câte una, lumânările coroanei de advent, răsărindu-mi soarele ce-mi va lumina viaţa.   Mă ustură cald-dulce raza din steaua cea călăuzitoare.

O, tu vreme a renaşterii, în care durerea devine bucurie şi totul se transformă într-un mod simplu de a trăi. Durerile renaşterii în suflet. Durerea țărânii, durerea ce dă viaţă trăirilor lăuntrice. Mă iartă, Prieten Drag, nu pot cu buze întinate să-nalţ imnul Slavei Tale. Rogu-Te, primeşte-mi puţinul prinos de mulţumire pentru tot şi pentru toate.

Ce vă spune: „luni dimineața”, eu simt asta, voi?

Multe clipe mai trec pe lângă noi. Eterna trecere din timp, la timp, dar prea se duce clipa ce mai acu fost-a lângă noi. De multe ori mă-ntreb unde se duc? Lacrimi de suflet semănate pe stropi din roua de durere. Viscere. Visare de început ce nu se va sfârşi vreodată. Mă-ntreb unde se duc zilele de luni dimineața? Coli albe, acoperite de clipele ce tocmai au trecut. Unde se duc? Nuanţă poate de trecere pe care nu vrei să o simţi făcând probabilă orice necesitate. La ce mai ai nevoie să gândeşti? Se duc? Nu clipa pleacă. Duc clipe care au trecut, pe umeri gârbovi, pe părul cărunt. Dar mai ales, duc clipa trecută cu mine, în locul celor doi dinţi căzuţi din faţă. Chiar, unde ai de gând să pleci cu un buchet de clipe ce la un loc formează minutele de luni dimineața?

Tăcerea mi-e ruga de-o clipă şi clipa la Tine eternitate poate fi. Să cânt cu îngerii aş vrea în noapte, bucuriei: „Gloria in excelsis Deo”. Și toate, luni dimineață.

Butoi plin cu tot felul de mizerii îmi pare astăzi cetatea natală, am ajuns să-mi privesc concetățenii ca pe niște diagnosticieni, toți ne pricepem la toate fără să soluții și mai mult fără a face nimic. Distrugem fără a pune nimic în loc.

Maică dragă, cei mai mulți au ajuns medici psihiatri fără facultate și pun tuturor eticheta de nebuni. Mă dor cuvintele auzite fără să vreau pe stradă, îmi vine să urlu când zăresc comportamente ce duc mai mult la preistorie. Să plec nu vreau, să mai stau nu pot.

Sunt cine sunt şi asta datorită mie, nu datorită imaginii reflectate în oglinda imaginaţiei, ci sunt datorită imagini mele reflectată în viziunea reală a tuturor. Restabilind rolul lui, şi… Acest scurt cuvânt care nu intervine decât atunci când uneşte, dând frazei maleabilitatea explicită. Şi parcă nu… şi parcă da. Da, eu sunt eu şi tu, a da, tu eşti tu şi fiecare avem rolul nostru în comedia vieţii (tragi-comedie), cu toate negânditele fapte, sau prea gânditele idei ce zac undeva în fiocul de la coastănul bunicii. Totalităţi de tonalităţi incluse în marea simfonie universală. Culoare eu, culoare tu. Culori unit despărţite, ce dau pânzei reverberaţii, marea pânză ce secundă de secundă, minut de minut îşi schimbă reprezentarea. Oare ce pictor poate surprinde toate tonalităţile trăirilor, fiorul cotidian, instabila lume ce se învârte pe care noi nu o simţim. Şi parcă nu. Eu fără tu nu există şi tu fără eu. Gol cap cu… fără gând.

Și poate eticheta potrivită-i cu o fotografie, a unui bloc dezafectat, doar asta vom lăsa celor ce vin de nu facem nimic.Mângâierea e alta: „totul nu e să învingi, totul e să lupți până la capăt . „Biruința nu-i obligatorie. Obligatorie e lupta. Să nu te predai din prima clipă. Asta-i singura noastră datorie sfântă: de ne este dat să cădem, să fie-n zori.” Ce frumos scris-a N.Steinhardt în Jurnalul Fericirii.

Dar care zori în ropotul vremi?  Cine să mai anunţe scurgerea timpului?

El fuge-n nărăvaş-iureş,  nu mai este interesant cât este ora, de mai are şaizeci de minute sau nu. Zi sau noapte? Chiar că nu mai contează timpul se scurge prea repede mult prea repede, încât chiar nu mai are nici un rost să fie anunţat cât mai este din noaptea ce trece ori din timpul ce se scurge cum nu a mai trecut. Huzur de netot ce crede că doar el trăieşte, iar clipa îi este un ultim bun pe pământ. Apartenenţă la altceva, încă nedefinit mie, cucuvea ce zboară doar de dragul de a zbura. Sau poate când talazurile sparg zăgane, corăbiile se duc de-a buşilea la fund. Poate o astfel de adormire este şi noianul de nelinişti ce ţi-l dă dezamăgirea clipei ce vine şi nu poate pleca fără să lase în urma ei ceva. Posibil străjer ce strigă fără să se facă auzit, pasăre de noapte ce zboară înainte de a pleca din cuib la vânat, înainte de a înălţa un „cucuvaie” spre negura în care îşi caută prada. Poate chiar vrea să denunţe câteodată MOARTEA. Dar cine s-o înţeleagă, sărmana cucuvea?

Şi parcă nu… şi parcă da.

—————————————————————————————-

Am ajuns la finalul concursului literar internațional „Visul”.
La secțiunile de poezie și proză scurtă au participat 131 de concurenți.
Juriul este format din:
Andreea-Maria Dănilă – profesor
Adina-Voica Sorohan – prof. drd, redactor al Revistei „Armonii culturale”
Gheorghe A. Stroia – redactor șef  al Revistei „Armonii culturale”
Ileana-Lucia Floran - redactor șef al Revistei „Visul”

La secțiunea de volume publicate au participat 22 de concurenți.
Juriul este format din:
Ileana-Lucia Floran - redactor șef al Revistei „Visul”
Miron Simedrea – profesor, președinte al Societății Limba noastră cea română, Filiala 43 Orăștie
Mihaela Micuț – profesor, traducător engleză-franceză, redactor al Revistei „Visul”
Mihai-Paul Floran – master PR, redactor șef adjunct al Revistei „Visul”

Rezultatele concursului vor fi publicate în data de 25 septembrie 2011, iar premiile se vor trimite câștigătorilor, prin colet poștal, până la data de 25 octombrie a.c.

———————————————————————————————

Din colecţia LIRIK a Editurii Armonii Culturale, vă semnalăm o nouă apariţie editorială: VERONICA OŞORHEIAN – „ANOTIMP CERNUT” (poezie). „Cosmosul, Dumnezeirea se reflectă în sat, satul se reflectă în poezia Veronicăi Oşorheian, iar razele reîmprăştiate ajung din opera sa la noi, în mod special, la satul din care s-a pornit… Este o problemă de reflexie, de trecere a lor prin medii de reflexie şi refracţie cu plămădiri, sau consistenţe-densităţi diferite, de întoarcere şi, desigur, de receptare contemporană a fasciculelor de lumină… Mai este şi o altă problemă, cea denotată de titlul volumului, Anotimp cernut, respectiv cea a modului de plămădire a poemelor, a cernerii şi transpunerii într-o creaţie originală a temelor şi motivelor străvechi, dar travaliul ritualic al poetului, lăsat să se manifeste doar prin poeme şi „neteoretizat” sub aspect poetic încă, nu constituie subiectul nostru predilect, de data aceasta… Revenind la prima perspectivă decupată, considerăm că e inspirată ideea (metafora) de a-i asemui poemele cu snopii de stele - cum a făcut şi domnul Ion Buzaşi – pentru că ele împrăştie raze, care uneori nu mai ştii de unde ne parvin şi spre ce se revarsă lumina lor – fiind evident că nici lumina nu se împrăştie haotic, ci după un plan de mare exactitate, din alt registru… Te întrebi de unde provine ea, reflectată sau refractată, deşi sorgintea ei nu poate fi decât divină, de la creaţia Veronicăi Oşorheian sau de la valorile străbune, eternizate, condensate în lumea satului, transpuse fără deformări de substanţă, în poemele sale… Unii le pot percepe, alţii, probabil, ba…” (Cercetător ştiinţific dr Gabriela Mircea).

——————————————————————————————-

Deja toamnă. După atâta arşiţă şi agitaţie, în sfârşit începe să-şi facă simţită prezenţa şi anotimpul în care toate încep să se aşeze oarecum într-o matcă a lor lăsând loc pentru reflecţii, mai ales după ce se trag linii şi, aşa cum se spune, „se numără bobocii”.

Şi număratul bobocilor poate fi un prilej de bucurie sau de amărăciune. Când este de bucurie, cine mai stă să se gândească la eforturile depuse pentru a se ajunge la rezultat, şi mai ales la cine, cum şi când le-a depus; e pur şi simplu bine şi gata! Succesul este al tuturor.

Însă când este vorba de eşec, atunci acesta devine un fel de pisică bună de azvârlit peste gardul vecinului după care cu toţii se grăbesc să se spele pe mâini. Şi acest început de toamnă, aşa cum era de prevăzut după semnalele de la începutul verii, a întrecut chiar şi cele mai negre supoziţii în ce priveşte rezultatele la „numărătoarea bobocilor”(mă refer desigur la examenul de bacalaureat), devenind – precum un bulgăre rostogolit la vale – un eşec atât de răsunător, încât poate că, dacă cineva s-ar fi gândit să îl înscrie, ar fi fost demn de  a figura în Guinness Book.

De ce să figureze acolo doar cel mai lung cârnat sau cele mai multe clătite înghiţite pe nemestecate… de fapt nici nu are importanţă la ce se referă acele recorduri – multe dintre ele cât se poate de stupide – dar care se reduc de fapt la adjectivele de genul: „mare”, „mult” şi „tare”. Adică cele ce exprimă esenţa filozofiei unei societăţi de tip consumist, în care sensul lui „a fi” a fost înlocuit cu „a avea”, astfel că oamenii se străduiesc de timpuriu să devină, „să fie” prin dezvoltarea reflexelor haptice, agăţându-se, înşfăcând, acaparând, palmând, ingurgitând.

 Astfel că aceste adjective au devenit adevărate stereotipuri verbale ale societăţii noastre. „Eşti mare, mă!”, „E tare tipul, beton!” – auzi fără să vrei, trecând pe stradă, în conversaţiile din jur, încropite din tot mai  puţinele cuvinte ce alcătuiesc vocabularul utilizatorilor de toate vârstele, cuvinte deja pe cale de a fi şi ele înlocuite cu onomatopeele emise pe diferite tonalităţi. De parcă odată cu noua tehnologie care a miniaturizat componentele electronice, s-a miniaturizat (mai degrabă atrofiat), devenind aproape microscopic, şi vocabularul. E o modă trecătoare, vor sări în apărare unii, încercând să minimalizeze, dacă nu chiar să ignore efectele… ”modei”. Din păcate, nu doar o modă.

Ca şi cum nu s-ar şti că nimic în această lume nu rămâne fără efect. Şi dacă ar fi să rămânem cu exemplele în domeniul modei, cine nu ştie că, dacă porţi prea mult timp pantofi prea strâmţi şi cu toc foarte înalt, te alegi în timp cu monturi, că hainele din materiale sintetice sunt iritante pentru piele, putând favoriza apariţia alergiilor etc. Dar cu moda (modele) sociale, cum rămâne? Care este efectul lor, cum influenţează ele dezvoltarea psihică a copiilor? Este ştiut că ei vor face nu „ce zice popa”, ci doar „ce face popa”. Şi care îi sunt modele oferite?

Sunt falsele valori deversate pe toate canalele mass-media care popularizează cu sârg modele ce pot sta sub deviza reclamelor a căror esenţă ar fi că nu este necesar nici un efort, oricum lucrurile se rezolvă de sine, că în general lumea este un fel de uterus preocupat doar pentru a satisface nevoile oricui, care nu trebuie decât să ceara… sau, nu-i aşa? nici măcar atât.

Flashuri derutante în care alternează imaginile gibonilor cu bâte, smartpfones şi jeep-uri, ce par să fi dobândit pe căi oculte cornul abundenţei, alternând cu cele în care unii (nu puţini) se lamentează că lumea, ţara, nu le-a oferit nimic – ideea de a oferi şi ei ceva ţării lipseşte cu desăvârşire şi este firesc să fie aşa dacă, de sus, consemnul este:”muşcă şi fugi” – se derulează ispititor sau stupefiant sub ochii copiilor născuţi în această societate în care impactul audio-vizualului are un rol covârşitor.

Aceste false valori au mutilat deja şi sufletele multor adulţi, care sunt gata oricând să dea pe mai puţin de treisprezece arginţi, pentru binele de moment, până şi viitorul fiilor lor. Şi totuşi, cine le-ar putea sta alături tinerilor cu un sfat, ajutându-i să discearnă de timpuriu între ceea ce este rău şi ceea ce este bine, între ceea ce le-ar fi util şi ceea ce le-ar fi nociv?

 Părinţii mult prea prinşi într-o goană epuizantă pentru câştigarea existenţei, profesorii nemotivaţi, sau politicienii, de fapt neinteresaţi din motive lesne de înţeles de susţinerea unei clase mijlocii bine instruite?

Şi-atunci, nu rămâne decât alternativa propriei experienţe din care aceştia să înveţe (dacă mai pot şi, mai ales, cum pot) să deosebească răul de bine.

Într-un cunoscut basm pentru copii, „Pasărea nemaivăzută”, se povestea cum un gânsac, plimbându-se şi privind spre alte păsări, a fost foarte impresionat de creasta cocoşului, de gâtul lung al lebedei, de picioarele cocostârcului, aripile ciorii şi pliscul pelicanului, şi a devenit cam nemulţumit de propria înfăţişare, dorindu-şi să fie la fel ca ele. Aşa că le-a rugat să-i dea la schimb tot ce-şi dorea. Numai că acest schimb l-a transformat într-o pasăre inabilă să se descurce în viaţa de zi cu zi, aducându-l în postura de a fi cât pe ce să devină victimă roşcatei sale vrăjmaşe – vulpea. Astfel, într-un final fericit, gâscanul este scăpat de consoartele sale gâştele şi rămâne să mediteze la ceea ce a învăţat din această experienţă.

Dar pe mulţi dintre „bobocii” acestui an, se pare că n-a mai avut cine să îi salveze, aşa că au devenit victimele nepotrivitelor modele, plătind acum – şi nu doar ei, ci şi societatea –  un nedorit tribut. Aşadar, poate că ar fi de dorit, să nu se mai consume inutil atâta energie, cătând vinovaţii în stânga şi-n dreapta, pentru că doar „cel care este fără păcat poate să ridice primul piatra”!

—————————————————————————————–

DELIRAI, IMPERFETTA, SU SCALE.
AM DELIRAT, IMPERFECTĂ, PE SCĂRI.
De la Arturo Onofri la Donatella Bisutti,
Iaşi, Editura Contact Internaţional, sept., 2011, 396 p.
(consilier editorial LIVIU PENDEFUNDA)
Coperta I reproduce tabloul “Neant”, semnat de Elleny Pendefunda        
Ediţie bilingvă, microeseuri şi postfaţă Geo Vasile
(colecţia Călătorilor Astrali)

Volumul cuprinde 37 de poeţi reprezentativi pentru veacul XX italian şi european, anticipând însă şi poezia mileniului trei “ce se scrie acum” (Giovanni Raboni, Umberto Piersanti, Angelo Mundula, Maurizio Cucchi, Paolo Ruffilli, Roberto Mussapi, Francesco Baldassi, Gabriella Rossitto etc); un florilegiu bilingv ce abordeaza texte poetice şi autori din mai toate marile şi  micile oraşe aIe Italiei, de la Cuneo, Urbino, Torino până la Sassari, Montemurro (Potenza) Modica (Ragusa) şi Marradi (Romagna), de la Trieste, Genova şi Florenţa până la Milano şi Roma. Sunt prezente principalele curente şi arte poetice italiene, de la crepusculari la adepţii fragmentului pur, de la ermetici, orfici şi onirici la neoavangardişti şi neorealişti, de la suprarealişti la metafizici.

          Cartea prezintă texte ce au consacrat mari poeţi tip Giuseppe Ungaretti, Umberto Saba, Clemente Rebora, Dino Campana, Camillo Sbarbaro, Eugenio Montale, Salvatore Quasimodo, Alfonso Gatto, Carlo Betocchi, Mario Luzi, Cesare Pavese, Giorgio Caproni, Attilio Bertolucci, Vittorio Sereni, Andrea Zanzotto, cărora le-au fost conferite prestigioase premii internaţionale şi naţionale: Nobel, Bagutta, Viareggio, Insula Romana, Accademia dei Lincei, Premio Nazionale Letterario Pisa, Strega, Premio Mario Luzi etc.

        Spre deosebire de alte  antologiii de acest gen, apărute în România sau în Italia, prezenta lucrare dezvăluie în premieră absolută mari poeţi de talie europeană, precum Giuseppe Bonaviri, Marino Piazzolla, sau fenomenala onirică Amelia Rosselli, omişi din raţiuni care ne  scapă.

       Fiecare poet este prezentat biografic şi bibliografic, dar de cele mai multe ori şi printr-un comentariu sau printr-un eseu critic, mai scurt sau mai lung, în limba română, textele poetice fiind prezentate în ambele versiuni, italiană şi română, oferind asfel cititorilor (italofoni, filologi, amatori de poezie) şansa de a aprecia atât calitatea traducerii, cât şi valenţele marii poezii scrise în dulcele idiom. (G.V.)

Microeseu şi versiune în limba română Geo Vasile

Donatella Bisutti ( n. Milano)

               Locuieşte la Loveno di Menaggio (Co). Este jurnalist profesionist din 1970. A obţinut în 1984  pentru un volum inedit cu Inganno Ottico - Iluzie optică (Società di Poesia, 1985), care a fost tradus  in Franţa în 1989 de către poetul  Bernard Noel  Editiones Unes sub titlul Le Leurre Optique. Au urmat culegerea de versuri Penetrali, (Boetti & C. 1989) şi poemul sacru Colui che viene, numit de autoarea însăşi „oratoriu mistic ce rezumă o experienţă spirituală (…) care m-a călăuzit până la grota Apocalipsei din insula Patmos pe urma unor semne pe care le simţeam că-mi erau trimise” . Cartea a apărut la Bruxelles în 1994 în ediţie bilingvă cu o prefaţă de Mario Luzi, sub patronajul Comsiei Europene pentru Cultură. Ulterior i-au apărut încă două volume de poezii,  Violenza , (Dialogo libri, 1999),  La nuit dans sa clộture de sang, ed. bilingue, traducere de. Jean -Jacques Boin şi Bernard Noel, (Editions Unes, 2000). Poeziile sale sunt prezente în diverse reviste şi antologii italiene şi străine. A îngrijit un masiv volum de poezie din aproape toate ţările lumii dedicată în special copiilor şi intitulat L’Albero delle parole - Arborele cuvintelor) editat de Feltrinellí în 1978 şi apoi într-o ediţie adăugită (1996) în colecţia Universale Economica a aceleiaşi Edituri. Este autoarea unui eseu devenit bestseller, intitulat La Poesia salva la vita – Poezia salvează viaţa (cu o prefaţă de Attilio Bertolucci), Mondadori 1992  şi reeditat în 1998. Nici proza nu îi este străină poetei şi eseistei, dovadă volumul Storie di Simona – Istorisirile Simonei, (cu o prefaţă de Giuseppe Pontiggia), apărut în 1984 (Il Bel Paese), Voglio avere gli occhi azzurri – Vreau să am ochi albaştri, Bompiani, 1997, o retrăire în cheie psihanalitică a propriei copilării. Ca traducătoare, a făcut cunoscută în Italia poezia unor  Jon Silkin, Louis Simpson etc.; lui Edmond Jabès i-a tradus şi îngrijit pentru editura Mondadori volumul La memoria e la mano,1992. Lui Bernard Noel i-a tradus poemul La caduta dei tempi - Căderea timpurilor, Ed. Guanda 1997. Traducerea respectivă a fost distinsă cu pemiul Biella. Pregăteşte o ediţie completă a operei Fernandei Romagnoli. Este membră a Pen Club-ului din Elveţia Italiană, face parte din conducerea revistei “Poesia”.

Din INGANNO OTTICO  

            Vivendo

Contro il vetro
il disegno di un respiro
- prima e dopo, invisibile.               

                Trăind

Pe faţa geamului
conturul unei răsuflări
- înainte şi după, invizibile.

                    Paura

Non della morte, ma
della metamorfosi
- accettare di privarsi di sé
come acqua che si lasci versare
e prende forma da ciò che la contiene
e corre via – e l’assorbe la terra
ed è e non è più – senza pena, forse
eppure non va persa.

Lenta, arrischiata
ogni cosa matura
per un attimo
di colma beatitudine
poi trabocca
come l’acqua di un vaso
fugge la pienezza.

         Frică

Nu de moarte, ci
De metamorfoză
- a accepta lepădarea de sine
Ca apa pe care o laşi să curgă
Şi ia forma a ceea ce o conţine
Şi se scurge- şi-o absoarbe pământul
Şi e şi nu mai e – fără să sufere, poate
Şi totuşi nu se se va pierde..
Molcom, temerar
Orice lucru atinge
Pentru o clipă
Culmea desăvărşirii
După care dă pe-afară
Aşa cum apa dintr-un vas
Nu-ndură preaplinul.

            Canzone d’amore cannibale

So che ti ritroverò
non potrai sfuggirmi
mia è l’immaginazione
catturato come un insetto e trafitto
immobilizzato spaventato rassegnato
comunque sarai
lì
farò di te quello che non vorrai
con calma mi appresterò a divorarti
l’amore non lascia niente sul piatto
neanche le chele.
Ti avrò mangiato e succhiato
svuotato
- non vorrei tuttavia che tu soffrissi
vorrei che godessi anche tu
della felicità immensa
dì essere cibo.

         Cântec de dragoste canibală                 

Ştiu că te voi da din nou de tine
n-ai să poţi să-mi scapi
închipuirea e a mea
capturat precum o insectă şi străpuns
ferecat înspăimântat resemnat
oricum vei fi
aici
voi face din tine ceea n-o să vrei
tacticos am să m-apuc să te devor
dragostea nu lasă nimic în farfurie
nici măcar cleştii.
Am să te mănânc şi-am să te sug
Golit
n-aş vrea totuşi să te fac să suferi
aş vrea să te bucuri şi tu
de imensa fericire
de a fi fost hrană.        

              Conoscenza

La conoscenza avviene per semplificazione
Non è un aggiungere, ma un togliere, fino alla
perfetta trasparenza. Lasciare depositare in fondo
al vaso i detriti, il pulviscolo inutile che
si è mescolato all’acqua trasportando il vaso
da una parte all’altra della stanza. Anche
vivere non è aggiungere tempo al tempo accumulato,
ma sottrarre l’eccedenza del tempo
fino alla perfetta consumazione
Anche in questo caso il pulviscolo inutile
viene depositato in un vaso.

                              Cunoaştere

Cunoaşterea are loc prin simplificare
Nici vorbă de adăugare, ci de o deposedare, până
La perfecta transparenţă. Să lăsăm să se depună pe fundul
Vasului zgura, pulberea inutilă care
s-a amestecat cu apa mişcând vasul
dintr-o parte în alta a încăperii. Până şi
a trăi nu-nseamnă să adaugi timp la timpul deja strâns,
ci să sustragi excesul de timp
până la perfecta lui scurgere.
Şi în acest caz pulberea inutilă
Se va sedimenta într-un vas.

                     Natura morta

Fuori nevica.
Una brocca
sul tavolo ha rosse trasparenze.
Sbucci piano la mela.
Ti tenta l’avventura
di quella buccia lucida
che avvolge
la luce della stanza.
Ogni oggetto
ha una sua consistenza inutile,
così rassicurante,
Il piatto dì lucida ceramica
se l’inclini
riflette un cielo nitido
di calce bianca.

      Natură moartă

Afară ninge
O carafă
Pe masă are roşii transparenţe.
Cojeşti mărul domol.
Te ispiteşte aventura
Acelei coji lucioase
Ce înveleşte
Lumina încăperii.
Fiecare obiect
Are o consistenţă zadarnică,
atât de-odihnitoare,
farfuria de ceramică lucioasă
dacă o-nclini
răsfrânge un cer limpede
de var alb.

——————————————————————————————-

vârfuri îndreptate spre infinitul din urmă
prea în margine călcâielor ţipă căderea
între umeri plânge de durerile facerii zbor
pe aripi ce aşteaptă lumina să se poată deschide

în poala apusului prunc scâncind pas dintâi
către lumea de umbre mâna întinsă cerşeşte
prea ieri prea târziu să mai poată zări
prin verdele ochilor zorii

chircit de spaimă suflet îşi caută loc
între palme unde zile şi nopţi sunt totuna
hohot bizar sugrumă adevărul din urmă
de streaşina pleoapelor strânse

calea păşitului te îndeamnă zâmbind
îţi dau drumul de mână
prea străină îmi pare şi-atât de devreme
pentru radacina cu ramuri necoapte