Daniel Lăcătuş 

E bizară pădurea care-mi
înconjoară plutirea.
Se apleacă şi se înalţă,
se rupe şi se frânge,
se sfarmă.

vântul, din când în când,
mai ridică inimi vegetale moarte,
le topeşte în pământul negru:
şi el, ca un simbol al renaşterii,
le înalţă şi cad în lac.
Putrezite în puterea apei,
nasc licheni, şi muşchi, şi pânze,
bolnave caută vindecare în cer.
Plutesc în derivă,
suflate parcă de respiraţia
lui Dumnezeu…