Orbire…

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (9 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ce taină ciudată ne-a adus pe lume? Ce plan măreţ ne-a închis ochii să nu putem vedea lumina? Ne vedem pe noi înşine ca pe nişte biete vehicule ale unui suflet, pe care nu l-am cunoscut niciodată şi pe care doar unii dintre noi îl caută, scotocind cu înfrigurare prin ungherele fiinţei.
Unii numesc parţiala reuşită „cunoaştere şi autocunoaştere”. Dar vai!… E o tristă iluzie… În fiecare zi, până la moarte, ne dăm seama că, de fapt, mai descoperim ceva din noi, că încă ne suntem străini nouă înşine.
Şi-atunci cine suntem? Unde ne e sufletul? Cine suntem? Ce suntem? Întrebările ne sfredelesc zi de zi şi nu ne dau timp să vedem. Pur şi simplu, să deschidem ochii şi să vedem: mâinile noastre nu sunt mâini. Mâinile noastre sunt aripi, dar aripi atrofiate, paralizate de nemişcare. Aripile noastre plâng de dorul înaltului, al luminii… Picioarele noastre, bietele, ne poartă în neştire pe Pământ, din ce în ce mai greu, până când se usucă şi mor. Măcar de-ar fi rădăcini… Ar aduna seva din pământul viu şi am rodi…Dar ele, picioarele noastre, ne sunt inutile. Ne ţin aripile legate… Aţi văzut vreodată înger cu picioare?
Dacă ne-am privi cu atenţie, am rămâne miraţi de câtă lumină şi frumuseţe ignorăm, risipim, pierdem…

Acest articol a fost publicat în numărul 46

Lăsaţi un răspuns