Oraşul-fragment de roman-

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––

Deea se plimbă de-a lungul rafturilor înţesate cu cărţi. Unele mai ieftine, altele mai scumpe. Coperţi lucioase cu imagini care îţi atrag privirea. Chipuri schimonosite, draci, femei frumoase, bărbaţi ce se aseamnănă cu vechile statui greceşti. Te fac să le deschizi şi să le răsfoieşti, aşteptându-te la cine ştie ce minune. În majoritatea cazurilor, după două-trei licăriri, urmează dezamăgirea. Le închizi şi le laşi aşa. Ce sens are să plăteşti pentru o carte, din cauza căreia un copac şi-a pierdut viaţa degeaba? Asta se numea sacrificiu prostesc.
„Mai degrabă măcel…”
Săptămâna trecută a intrat într-un anticariat din Constanţa. A fost cu totul altceva. Cărţile erau vechi, cu coperţile mâncate de timp, cu ilustraţiile aproape ilizibile. Însă, paginile lor clocoteau de viaţă. Sufletul lor strălucea. Poate aveau dreptate aceia care afirmau că nu se mai scria cum se făcea odată. Acum, cele mai multe „romane de succes” îşi bazau existenţa pe aşa zisele „mistere”. O încrengătură de situaţii cu explicaţii cel puţin incomplete, care se legau de câteva motive majore cum ar fi că Iisus nu a fost de fapt fiul lui Dumnezeu, că extratereştrii au însămânţat Pământul, sau diverse conspiraţii mondiale.
Deea răsfoieşte pentru câteva minute o carte scrisă de un autor român, căruia criticii i-au făcut o recenzie excelentă, dar nu găseşte nimic care să o prindă în mreje. Probabil existau mulţi care scriau bine, dar nu erau cunoscuţi. Mafie era peste tot, inclusiv în ceea ce ţinea de partea de cultură. Banii se spălau cu o viteză uimitoare în sume care cât de cât să nu bată prea tare la ochi. La sfârşit, când trăgeai linia, descopereai cu stupoare că fondurile nu au existat decât pe hârtie. Dacă nu dădeai atenţie tuturor chichiţelor, te puteai trezi că ţi se pune în spate o „mică” delapidare, deşi, practic, prin mâna ta nu trecuse nicio bancnotă.
Cei de pe zidurile înalte trăiau din aruncatul cu pietre, aiurea în mulţime. Dacă se nimerea să faci parte din cercul celor loviţi, ghinionul tău. Nu te plângea nimeni într-atât de amarnic încât să facă din tine o victimă, sau să-ţi dea vreun statut valoric.
Să-i facă pe aceia care te-au lovit să zică:
„- Ups, ne pare rău! A fost, cu siguranţă, o greşeală.”
Victimelor nu li se aduceau omagii, nu li se ridicau statui.
– O cumpăraţi sau doar vă uitaţi?
Deea tresare. Vânzătoarea o priveşte cu răutate.
– Mă uit, îi răspunde.
– Toţi se uită, pun mâna pe ele, după care pleacă. Dacă ar fi după mine, aş pune să…
Femeia se opreşte din discursul ei furios, privind undeva în stânga. De ei se apropie un bărbat înalt, îmbrăcat la costum.
„Probabil şeful”, gândeşte Deea.
Vânzătoarea încearcă un rânjet amabil, „schimbând placa”:
– E foarte bună cartea! Am citit-o şi eu! Chiar şi soţul meu, şi el nu prea le are cu „sportul” ăsta. Dar, din momentul în care a pus mâna pe ea, a uitat de toate şi a început să…
Deea nu o mai ascultă. Iese din librărie şi se pierde în mulţimea de gură-cască.

Acest articol a fost publicat în numărul 48

Lăsaţi un răspuns