Ochii sunt oglinda sufletului…

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––

– De ce nu-ţi mai strălucesc ochii?…

Îl priveam poate pentru a miliarda oara. Îi invăţasem chipul pe de rost. Buricele degetelor mele cunoşteau fiecare contur al feţei sale. Acea faţă perfecta, de zeu grec. Apollo al meu… ori Adonis, muritorul de care se îndrăgostise însăşi Afrodita. Părea că nu îmbătrâneşte. Rămăsese la fel ca în urmă cu 5 ani, când îl cunoscusem. Perfect!…

– Poftim?….

Nu-mi auzise întrebarea. Probabil nu fusese atent. N-am repetat nici eu. L-am privit cu mai multă atenţie. Clipea rar, oarecum leneş; buzele pline erau îngheţate într-un început de zâmbet; îşi dusese mâna dreaptă la tâmplă, semn că se gândea la ceva.

M-am ridicat de pe covor, unde stătusem tolănită până atunci şi m-am îndreptat cu paşi mici către pat. Liniştea perfectă din cameră era perturbată doar de trosnetul plăcut al lemnelor din şemineu. Lumina roşiatică a soarelui care apune răzbătea prin ferestrele mari, odihnindu-se pe trupul lui, făcându-l să sclipească ireal.

Un tremur uşor mi-a cuprins întreg corpul. Mă simţeam ca şi cum o flacără se aprinsese în interiorul meu. De la inimă, sângele urca şi cobora cu o viteză nebună, ameţindu-mă. O amorţeală plăcută, îmbinată cu un uşor gol în stomac îmi demonstrau, încă o dată, cât de îndrăgostită eram de el…

Prima mea iubire… Cât de mult poţi iubi o persoană?…  Era o întrebare ce mă frământase încă din copilărie şi căreia putusem să-i răspund abia după ce îl întâlnisem pe Apollo al meu…  Iar acum realizam că nu mai puteam trăi fără el… Ce crudă e iubirea! M-a făcut să uit de mine, să uit că am fost cândva doar eu…. Totul e legat de el sau de noi acum. Iar eu…  Îl iubesc! Oh, îl iubesc mai mult decât pe mine!

Am grăbit pasul şi când am ajuns lângă el, l-am atins uşor pe frunte. Aşteptam să-şi deschidă ochii aceia mari şi superbi, de culoarea ciocolatei topite.

– Ce e? mă întrebă el, fără să ridice pleoapele şi strângându-mi palma mică în a sa.

– Iţi aminteşti  cum ne-am cunoscut?

Mă mângâie uşor pe păr şi mă trase lângă el. Pieptul său lat emana o căldură binefăcătoare. Mă simţeam protejată, ascunsă într-un Univers doar al meu… Mi-am  plimbat degetele pe faţa sa, verificând parcă dacă se schimbase ceva.

– Nu voi uita vreodată strălucirea din ochii tăi…. Atunci când mă priveai , aveau parcă o viaţă proprie, mă luminau…. Datorită lor ştiam că mă iubeşti…

– Iubito!…. Îţi vine să crezi cât timp a trecut de atunci?… Cum au zburat secundele, minutele, orele?…. Şi parcă totul e la fel!

Mă sărută încet şi pasional. Buzele noastre se uniră ca într-un dans.

– Te iubesc! şopti el

– Eu te iubesc mai mult decât îţi poţi tu imagina!

O lacrimă mi se prelinse pe obraz. Ştiam că totuşi, unele lucruri se schimbaseră. Simţeam cum din zi în zi, momentele lui de reverie se înteţesc, iar gândurile îi devin de nepătruns pentru mine… Zeul meu, prima şi singura mea dragoste! Îl iubeam cu disperare, mă hrăneam cu iubirea lui precum un animal înfometat. Îi aparţineam lui mai mult decât mie…

Am oftat adânc…

– Mă duc să pregătesc un ceai.

În timp ce mă îndreptam spre bucătarie, l-am urmărit cum îşi aprinde o ţigară. Trăgea din ea rar şi plictisit şi urmărea cu atenţie jocul firişoarelor de fum. Am zâmbit.

Şi-a băut ceaiul cu aceeaşi încetineală, savurându-l. Inima îmi bătea frenetic…. Mi-era teamă să nu o audă şi el. A lăsat ceaşca pe măsuţă şi s-a aşezat lângă mine. M-am cuibărit la pieptul lui, încercând să-i calmez spasmele nervoase ce-i cuprinseseră corpul.

– Te iubesc! I-am şoptit

***

        În camera mică şi mirosind a mucegai eram doar eu şi un poliţist înalt şi slab, ce mă interoga. Mă privea cu stupefacţie şi îşi morfolea mustaţa, neîncrezator. Se aşeză în faţa mea, întorcându-şi un scaun.

– De ce l-ai ucis? M-a întrebat el brusc, încruntându-şi sprâncenele.

Am întors capul cu dispreţ si durere, ştiind că nu va putea înţelege. Cuvintele mi-au ţâşnit printre dinţi, încetişor, ca un blestem. O dată cu ele, două lacrimi captive până atunci, îmi udară obrajii.

– Pentru că nu-i mai străluceau ochii…

Acest articol a fost publicat în numărul 66

Lăsaţi un răspuns