O zi

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 4,00 din 5)
Loading...

____________________________________________________________

“Cu mine se petrece ceva, o viaţă de om.” – Marin Sorescu

Este ora șapte. A deschis un ochi. E într-adevăr dimineață, ceasul are dreptate. Se uită atent la pernă, e gri şi murdară de rimelul pe care nu şi l-a șters bine de pe ochi, aseară, de obosită ce era. Uneori se trezește şi totul este gri, alteori ziua i se arată roşie. Dar nicio zi nu seamănă cu cea de dinaintea ei, sunt diferite, diferite nuanţe de gri, diferite nuanţe de roşu.
Se trezește, se duce la baie. E întuneric, iar s-a luat curentul. Se întreabă dacă nu cumva a construit aseară mașina timpului şi dacă n-a călătorit în timp, ca să se trezească de dimineața într-un timp de dinainte de Edison, sau poate chiar înainte de Volta, fără curent electric şi deci fără lumină. Ah, becul e acolo. Se spală pe faţă. Are faţa gri? Se uită mai atent, nu, oglinda e doar teribil de murdară şi… gri. Şi apa e gri.
“La naiba, nimic nu funcționează ca lumea în casa asta. În țara asta. Pe lumea asta.”
În dulap, toate hainele sunt murdare. “Ah, trebuie să ies odată din casa asta! Şi să fug… dar nu înainte de cafea.”
Şi umple ibricul cu apă în timp ce pe fundal, se aud zgomotele făcute de boxe.
“Să fug, să fug, să fug. Să plec, să fug, să mă pierd. Să nu mai știu de mine. Ce e cu mine? Poate nimic, poate… totul.”
Cafeaua are gust de somn, țigara îi strigă : ”Cancer, cancer, cancer!”. O stinge la jumătate. Ultimul lucru de care are nevoie este ca o țigară să-i spună ceea ce este deja evident.
Şi pe stradă, trotuarele sunt gri. Dar sunt gri în fiecare zi.
“Nu-i aşa că strada e colorată doar când are loc parada travestiților?”
Steagurile atârnate de clădiri sunt la fel, toate. ”România. Noul tău steag e gri, dar într-un fel aşa a fost tot timpul…” O biserică. “E gri mai mult prin mentalitate, biserica, religia, oamenii…”
Pe partea dreaptă, un magazin second-hand. “E centrul oraşului şi totuşi hainele gri sunt afişate ca nişte tablouri într-o galerie de artă. Mai există galerii de artă? Mai există artă frumoasă într-o lume ca asta, gri? Mâine s-ar putea să văd lumea roşie, roz sau portocalie. Dar de unde ştiu că lumea nu e de fapt gri şi n-o să fiu doar un alt om care poartă ochelari de cal?”
O florărie. Natură moartă, în centrul unui oraş. “Şi oamenii sunt gri, iar eu printre ei, gri. De ce nu-mi vine să zâmbesc? Poate pentru că oamenii mor câte puţin în fiecare zi, iar eu odată cu ei? Observ asta… Înainte, unii oamenii care îmbătrâneau, îşi păstrau spiritul tânăr. Dansau pe aleea parcului pe muzică orchestrală, îşi păstrau mintea deschisă, zâmbeau, zâmbeau, zâmbeau, şi nu uitau că au fost tineri iar lumea era galbenă, verde, roşie, nu gri, gri, gri, că au iubit, nu uitau că obișnuiau să râdă… din când în când. Dar astăzi, nici copiii nu mai râd. Plâng într-una, speriaţi de viitor.”
Într-o maşină, o caracatiţă verde de pluş sângerează până la moarte.
“Toţi sângerăm. Ne descompunem, dar încet, încet… şi planeta, devine tot mai uzată, tot mai în pericol de distrugere, cu fiecare an care trece. Dar totuşi, pământul nu s-a oprit nici măcar o dată din funcţiune. Nu s-a luat curentul. Nu s-a spart un bec. Nu s-au stricat instalaţiile, stelele n-au dispărut, soarele nu s-a stins pentru o secundă, pentru ca apoi să-şi continue strălucirea.. Se vede că nu e opera unui om. E perfectă, până când nu mai e deloc.”
În parc, băncile sunt goale. Mai puţin cea pe care s-a aşezat ea. „Pare chinuită de greutatea mea. Cred că şi băncile s-au dezobişnuit să susţină greutăţi. Oameni. Oamenii sunt nişte greutăţi. Băncile nu-i suferă pe oameni. ”
Un om trece, totuşi pe-acolo. În mersul lui grăbit, uitându-se cu o curiozitate tristă la cer, îşi pierde pălăria pe care o ţinea în mână.
„Domnule, domnule… v-a căzut pălăria. Domnule!”
„Ce? Ah… “ îşi luă pălăria uitându-se la cer, şi-şi continuă plimbarea.
„Oh, mi-e dor de culori. Mi-e dor de râsete şi de viaţă. Mi-e dor să fiu tânără, dar nu pot fii tânără într-o lume în care să fii tânăr înseamnă să fii prost. Şi nu pot să fiu tânără, cum trebuie, într-o lume în care nu s-a inventat tinereţea mea.”
Acasă. Îşi face o baie, în apa aia gri, într-o baie gri, într-o casă gri, într-o ţară gri, într-o lume gri, într-un univers vesel. „Deja s-a întunecat. Ce repede se face gri, într-o lume gri.”
Se pune în pat. „Ce gri e somnul, ce gri sunt visele mele, şi …”
Este ora nouă. Perna e curată, şi roşie.

Acest articol a fost publicat în numărul 39

Lăsaţi un răspuns