Violeta Câmpulungeanu

Cu nasul lipit de fereastră, Cătălina urmărea unduirile trenului, privindu-i la serpentine când coada, când capul de şarpe fosforescent.

Îi plăcea să călătorească. Să cunoască oameni şi locuri noi.

Cel mai mult o amuzau conversaţiile înfiripate în tren, când cuvintele trec de la unul la altul ca nişte mingi de ping-pong şi când orice început de frază generează un subiect nou. Oameni, care nu se cunosc şi poate că n-o să se mai vadă vreodată, vorbesc cu mare uşurinţă, aşteptând cu nerăbdare să le vină rândul.

Când intrase în compartiment, bărbatul de lângă uşă îi făcuse loc să treacă şi îşi continuase povestirea …
- La noi în sat …
- În care sat?
- Apoi, unde stă harta-n cui. Că io de-acolo îs. La noi în sat umblă ursu ca la el acasă. Mai în toamnă o intrat pe prispa unui gospodar ce-avea o ladă în care ţinea mâncarea la rece. Ursu o săltat capacu cu botu şi-o dat peste oala cu sarmale. Când băga botu-n ladă, capacu se ridica.După aia, când scotea botu să mestece, zdrang, merea capacu la loc. Auzind aşa o hărmălaie o ieşit nevasta omului că să vadă ce-i. Când o dat cu ochii de namilă s-o spăriat aşa de tare c-o rămas fără glas vro săptămână. Până să dea fuga bărbatul cu furca de la grajd, ursu o şi sărit gardu’ aşa uşor ca fătucele alea de la olimpiadă.
- Nu mai vorbiţi de urşi, că mi se sperie copilul, îi atrase atenţia o femeie în poala căreia se prefăcea că doarme un băieţel de vreo şapte-opt ani.
Bărbatul cel sfătos intră în vorbă cu copilul:
- Ia, spune tu, fecioraş, îţi place la şcoală?
- Îmi place, nene! răspunse băieţelul căscând şi scărpinându-se în creştet.
- Şi-apoi, ce-ai vrea să te faci când o să fii mare?
- Lăcătuş, nene.
- D’apoi, ştii tu spune ce face un lăcătuş?
- Cum să nu ştiu, nene? Face fotbal.
Femeia smuci copilul de mână.
- Numai prostii vorbeşti. Mai bine începi de te-mbracă, să fii gata, că mai avem pic şi coborâm. Şi când om ajunge acasă numai fotbal îţi dau. Că toată vara ai bătut mingea şi n-ai pus mâna pe nici o carte. Să vedem noi ce-o să răspunzi când te-o întreba doamna învăţătoare ce-ai făcut în vacanţă?
- Păi o să-i spun că am făcut oreion.
Tot compartimentul se zgudui de râs. Zâmbi şi mama copilului, ceva mai îmbunată.

La staţia următoare, bărbatul care vorbise şi femeia cu copilul coborâră. Conversaţia lâncezea. Oamenii, obosiţi, îşi căutau poziţii cât mai comode ca să doarmă. Cătălina îşi fixă privirea în cutele perdelei, încercând să numere de câte ori scrie pe ea CFR. De la perdea, ochii i se opriră asupra tânărului din faţa ei, care nu scosese nici o vorbă până atunci, ignorând, parcă, tot ce se întâmpla în jurul lui.
- Pot să sting lumina? întrebă cineva. Nimeni nu răspunse şi compartimentul se cufundă în întuneric. Cătălina ieşi pe coridorul pustiu, luminat slab de câteva becuri. Aprinse o ţigară urmărindu-şi imaginea în fereastră. La un moment dat , uşa de care stătea rezemată se deschise şi un bărbat cu faţa răvăşită de somnul pe apucate o dădu la o parte şi trase cu putere geamul, încercând să se orienteze.
- Cred că am trecut … mormăi înciudat şi intră în compartiment de unde reveni cu două valize burduşite, pe care le târî după el până la capătul coridorului.

Cătălina ar fi vrut să-i reproşeze că i-a agăţat ciorapul, dar se răzgândi, aruncă ţigara, închise fereastra şi se întoarse în compartiment. Se ghemui pe locul ei de la geam, întinzându-şi picioarele sub bancheta din faţă şi aţipi imediat. Se trezi când trenul tocmai trecea pe un pod.

Era dimineaţă. Simţi o mişcare pe bancheta din faţă şi întoarse capul. De sub o coamă deasă de păr creţ, negru, o cercetau doi ochi de culoarea prunei. Cătălina tresări. În compartiment rămăsese doar ea şi tânărul a cărui tăcere o stingherea vizibil. Simţi nevoia să spună ceva. Orice.
- Călătoriţi departe?
Tânărul încercă să articuleze ceva dar Cătălina nu înţelese nimic. O fi străin, gândi ea. Încercă apoi să-i vorbească în franceză, în engleză, dar sunetele guturale pe care le scoatea tânărul o năuciră de tot. Intre timp acesta se ridică în picioare şi începu să caute în sacoşa de voiaj. Găsi repede ceea ce căuta. Un carneţel şi un pix. Scrise grăbit ceva şi-i întinse Cătălinei carneţelul.
- Ştii româneşte? se bucură ea citind. Ce bine! Şi eu cobor în oraşul T. unde am de gând să rămân câteva ore, până la trenul cu care merg spre casă.
Băiatul luă din nou carnetul şi scrise că el locuieşte în oraşul T. şi că poate să-i fie ghid timp de o jumătate de zi. Simţind întrebarea care plutea pe buzele fetei, mai completă că a suferit o operaţie la laringe şi nu se ştie când şi dacă va mai putea vorbi , dar că aude bine şi înţelege tot. Cătălina ar fi vrut să-l întrebe o mulţime de lucruri dar se mulţumi să-i povestească pe unde a fost şi ce a mai văzut în vacanţă. El o asculta cu mare atenţie, primindu-i şuvoiul vorbelor ca pe o taină, numai de el înţeleasă.
Coborâră împreună în gara mare, cu ziduri cenuşii, afumate.
Şi băiatul îşi luă în serios rolul de ghid.
Colindară alături aproape jumătate din oraş, urcându-se şi coborând din tramvaie şi autobuze , hoinărind prin magazine, intrând la câte un film unde rămâneau un sfert de oră pentru ca apoi să intre în alt cinematograf.
Nu voiau să piardă nici o clipă din această unică zi. Şi-au cumpărat sandvişuri şi îngheţate, oprindu-se să mănânce pe câte o bancă din parcul cu trandafiri, intrigându-i pe trecători cu râsul lor fără griji.
La ora bunului rămas s-au trezit mână în mână.
- Scrie-mi adresa! îi strigase fata de la fereastra vagonului. Eu călătoresc mult şi promit că o să-ţi trimit ilustrate de peste tot.
Băiatul îi întinse un ghemotoc de hârtie, pe care-l ţinuse multă vreme în pumn, apoi îi făcu semn cu mâna ridicată şi se îndreptă grăbit spre ieşirea din gară. Cătălina privi lung în urma lui, aşa cum te uiţi când ştii că n-ai să mai vezi niciodată pe cineva drag. Se aşeză pe locul ei şi desfăcu biletul pe care, deasupra unei adrese , scria : ” Mi-ai oferit cea mai frumoasă zi de vacanţă. Îţi mulţumesc “.
Peste o vreme, trecând din nou prin oraşul acela, fata îşi aminti de el şi se interesă de adresă.
Sună la o poartă mare, de fier, pe care scria CÂINE RĂU. Îi deschide o femeie între două vârste, cu o privire blândă, care o invită înăuntru.
Când Cătălina îi explică pe cine căuta, femeia scoase dintr-un raft o cutie de bomboane în care erau toate vederile trimise de ea, spunându-i că destinatarul lor nu locuise niciodată acolo.