O plimbare la cascadă

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Doru – Emanuel Iconar

 

Cea mai grozavă excursie din acest an am făcut-o la cascada Stânişoara. Eram pe valea Oltului hotărât să vizitez cât mai multe din frumuseţile acestor locuri. Aventura a început după ce am traversat un baraj a cărei înălţime mi se parea cât a trei balauri. Am coborât din maşină. Prietenul meu, Antonio, a sugerat să scurtăm drumul excaladând povârnişul din faţa noastră. N-am reuşit. Rădăcinile copacilor parcă prinseseră viaţă şi ne făceau să ne împiedicăm tot timpul. Poteca ni se împotrivea prin suişuri greu de învins. Pături groase de frunze uscate îngrămădite de vreme ne ascundeau drumul. Ne-am întors şi am hotărât s-o luăm pe cărarea ce-şi tăia loc printre doi pereţi înalţi. Un mic pârâu cu apa scânteind limpede, luneca grăbit alături de noi. Cum din păcate am uitat să luăm apă cu noi, setea mă chinuia atât de tare încât aş fi preferat să fiu peştişorul care se joacă în unda rece de lângă noi. Asprimea, singurătatea şi sălbăticia locului mi-au cotropit repede gândurile îndemnându-mă la visare. Ici, colo, menta sălbatică ne îmbia cu parfumul ei.

Am rupt o frunză şi-am strivit-o între dinţi, lăsându-mă îmbătat de aroma-i mentolată. După un timp drumul s-a lărgit. Fagi şi paltini cu scoarţa netedă ne întimpinau. Între ei, nu departe, o mănăstire îşi înălţa zidurile albe. Era Stânişoara. Ne-am potolit setea la fântâna lăcaşului. Cred că am băut 6 litri de apă. Bine! Bine! Poate numai trei. La poartă, o măicuţă vindea suveniruri. Am cumpărat două iconiţe şi un îngeraş. Ne-am continuat apoi urcuşul. Când am ajuns la destinaţie am rămas fără grai. Turnul înalt al cascadei ne făcea să ne simţim mici, neînsemnaţi. Era atât de frumoasă că vorbele mi se păreau sărace. Din cer părea că se năruie peste mine, spintecând parcă lumea în două, un şuvoi de ape vijelioase lovind cu zgomot bolovanii de pe fundul albiei. Reci luciri scânteiau în lumina soarelui. Ne-am aşezat la umbra unui mesteacăn sprijinindu-ne de coaja-i albă. Verdele pădurii ne înconjura ca o nesfârşită haină. Frunzele tremurau sub mângâierea vântului. Brazi întunecaţi ne ascundeau vederii piatra stâncilor. Nici un nor nu păta seninul albastru al cerului. Am luat două, trei pietricele şi mi le-am strecurat în buzunar. Apoi, cum soarele cobora hotărât spre apus, am luat-o pe drum înapoi. Neobişnuit cu mersul pe jos, mă dureau picioarele. Le simţeam de parcă luaseră foc.

Ei, cu greu am ajuns la maşină şi de-acolo spre alte aventuri.

Acest articol a fost publicat în numărul 10

Lăsaţi un răspuns