____________________________________________________________

MOARTEA CA NEMURIRE ÎN ŞI PRIN CUVÂNT

Cei care s-au referit până acum la volumele de versuri semnate de către Ionuţ Caragea (printre care Marius Chelaru, Adrian Erbiceanu şi V. M. Tăicuţu) au remarcat mai cu seamă elementele dionisiace ale acestui poet nonconformist,
precum şi sentimentul dezrădăcinatului, la care şi noi am făcut trimitere, într-o cronică la volumul Absenţa a ceea ce sîntem. Doar Traian Gărduş (în ediţia electronică a revistei Glas comun din 19 mai 2009) a vorbit tangenţial (într-un scurt fragment al recenziei sale la volumul de versuri Omul din cutia neagră) despre problematica morţii: „Moartea revine mereu-mereu în poemele lui Ionuş Caragea ca o intuiţie sau ca o premoniţie, ca şi cînd autorul ar sări peste anumite etape şi s-ar afla faţă în faţă cu bătrîna doamnă“. Înainte de a face referiri la problematica morţii ca modalitate de cunoaştere, prezentă în volumul Guru Amnezic, se cuvine să reproducem cîteva panseuri (aşa considerăm noi „definiţiile“ date doamnei în negru, în Dicţionarul Suferinţei – editura Fides, Iaşi), pe care le formulează Ionuţ Caragea, deoarece acestea constituie nucleul filosofiei sale vizavi de thanatos, prezent şi în creaţia sa poetică:
– „Moartea n-are flec la tocuri“;
– „De ce moartea este întotdeauna o femeie?“;
– „Oriunde încerci să fugi, moartea te aşteaptă deja acolo“;
– „Dă-mi o moarte şi-ţi voi da înapoi două vieţi“;
– „Cum putem să mai murim cînd sîntem deja morţi pe dinăuntru?“;
– „Vine moartea ca un bulgăr, rotocol fără astîmpăr, şi ne ia pe toţi de-a valma, fără să-i întindem palma“;
– „Murim şi ne trezim mai bătrîni cu o moarte“;
– „Moartea-ţi serbează din secundă-n secundă ziua de naştere“;
– „Doar pe ultimul om de pe lume, moartea o să-l ştie pe nume“;
– „Moartea are întotdeauna drepturi de autor“;
– „Moartea ne ia pe toţi cu frumosul“;
– „Fără să ştim, ne căutăm toată viaţa locul cel mai bun de murit“;
– „Moartea cuiva este foamea altcuiva“;
– „Moarte, ce poţi face azi, nu lăsa pe mîine“.
Poemul care împrumută titlul noului volum (Guru amnezic) este reluat din volumul Absenţa a ceea ce sîntem, ca semn evident al continuării ideaticii din volumele anterioare. Ideea pe care o comunică aici autorul – şi care transpare din întregul op – este aceea că nu omul este stăpînul spaţiului şi al
timpului, ci acest guru amnezic: „secundele s-au adunat într-o sectă/ condusă de un guru/ amnezic“. S-a spus, şi putem afirma pe deplin convinşi, că Ionuţ Caragea este şi un poet al paradoxurilor. Bunăoară, o altă idee avansată aici este aceea că sfîrşitul este un nou început pentru acest lacom guru: „secundele s-au adunat/ ca morţii-n cimitir/ aşteptînd numărătoarea/ inversă// degeaba// o nouă istorie începe/ istoria clepsidrei/ pe jumătate plină/ de lăcomia unui guru/ amnezic“. Ideea timpului-bumerang – accesoriu pentru acest „vampir sorbind lumina spaţiilor înguste“ – ca un corolar al ideaticii din poemul adus deja în discuţie o întâlnim în alt loc – Singurul geniu: „moartea este singurul geniu/ în mînuirea timpului/ bumerang“. Acest singur geniu, de care vorbeşte poetul, are şi abilităţi de păpuşar, dîndu-ne impresia că avem libertatea de mişcare, prin intermediul comunicării, însă este doar o aparenţă corectată de o transparenţă – ca să ne exprimăm în termenii filosofiei lui Mircea Eliade: „moartea este singurul geniu/ în mînuirea cuvîntului/ călătorind de la ventricolul stîng/ pîn\ la marginea universului/ lîngă tălpile reci/ ale creatorului“.
Poetul – şi el un demiurg, un creator de lumi prin cuvînt – este conştient de necesitatea jertfei, prin răstignire de propriile versuri: „trăiesc şi în această carte,/ de-atîtea versuri răstignit“ (O patrie şi un mormînt).  Ionuţ Caragea mărturisea undeva că „nu sîntem compleţi decît atunci cînd murim“.
Ţinînd cont de acest „postulat“ şi de versurile declarative din poezia ceva mai sus amintită şi avînd în vedere ideatica poeziei Visînd nemurirea, putem spune că poetul îşi completează cu fiecare volum fiinţarea prin moarte ca nemurire în şi prin cuvînt: „stau cu mintea la pîndă cu rana deschisă/ ca o floare carnivoră/ cuvintele trec prin sîngele meu vin la sufletul meu/ să se-mbogăţească de sensuri/ iar eu lacom le-nchid printre vintre/ visînd nemurirea“.
În poemul Ademenire, autorul consideră că singurul lucru de care e privată această „prezenţă invizibilă/ care ne locuieşte în fiecare clipă“ (cum o numeşte în alt loc – Niciodată nu luăm moartea în serios) este – totuşi – neputinţa de a fi împlinită prin urmaşi: „ce îi lipseşte morţii mai mult/ decît
să fie mamă“. Fiind „impredictibil şi rece“ şi devorator de timp şi cunoaştere, putem considera scrisul copil vitreg al acestei prezenţe prin absenţă\, căci el, scrisul, are ca urmare moartea temporară: „dacă încerc să anticipez o mişcare/ se-nalţă şi îşi scuipă veninul/ drept în ochii mei/ orbindu-mă pentru
o vreme“ (Anticipez o mişcare).
Parafrazînd consideraţiile autorului din finalul cuvîntului înainte – Punctul zero – la volumul Omul din cutia neagră, vom spune că, angajat într-un adevărat maraton pe tărîm literar, prin acest nou op, Ionuţ Caragea are curajul să-i surîdă morţii în faţă şi să-i spună: „Nu mi-e frică, vom continua cursa!“
Prof. Dr. Constantin Miu,
Medgidia, 11 august 2009