Elena-Simona Popescu

 
În secunda nocturnă
în care lumea amorţită se rupse de viaţă
ca să se hrănească cu întuneric şi nemişcare,
noaptea se umplu de lumina blândă şi tăcută
a soarelui care uitase apusul, oprindu-şi
greutatea incandescentă
de cealaltă parte a orizontului
la capătul unde răsare întunericul.
Lumina ştrangulată a soarelui care lupta cu noaptea
se oprise pe silueta unei fiinţe,
care-şi lucra nemurirea,
desfrunzindu-se,
ca un copac, toamna,
de materia hidoasă şi rece,
ca să renască din sine însăşi,
hrănită cu lumină,
înmugurind străveziu cu aripi
urcând, pe unda unei stele
cu soarele în braţe,
ca să-şi unească destinul cu nemurirea.