Niagara poetry

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Maria Popescu – Butucea

 

În timpurile acelea lumea se plictisise de simboluri şi de interpretare, de scriere şi engramare. Atunci totul trebuia trăit pe bune, life. Trecusem de stadiul artificiilor care ne îndepărtaseră atât de mult de natură şi chiar de noi înşine, de ce să nu recunoaştem, omenirea ajunsese un surogat pentru ea însăşi. Totul era or symboleum or simbol al simbolului, nimic nu mai avea valoare prin sine. Ciudat, nu e aşa? Era un fel de surogare generală. Ce erau banii? A, întâi fost o marfă generală care se schimba pe orice marfă, apoi aurul, da, aurul, a devenit marfa generală şi după aia, moneda de metal simbol pentru cea de aur şi, tot aşa, cardul un simbolul monezii şi bancnotei şi… am ajuns la fum, fire de fum, de nimic care să reprezinte un ceva… dar mai bine un ceva decât nimic, ziceau unii şi mergeau mai departe…dar care mai era ceva-ul nu se mai ştia… trăiam ca năucii simbol la simbol, semn la semn… până am zis: ia, gata! Era din ce în ce mai greu să te mişti prin hăţişurile simbolisticii, prin pădurea aceea de semne. Nu mai spun că decodarea era o mare problemă. Devenise un fel de magie, frate magie în toată regula! Mostre de natural nu se mai găseau pe Pământ decât cu greu. Virtualul înlocuise tot şi o nepăsare ne cuprinsese în legătura cu acel „to be or not to be„. Şi ce dacă era una sau alta tot aia, ziceau…la ce bun să mai… sau sa nu mai… că tot aia e! Murise principiul terţului exclus. Hermeneutica se studiase mulţi, mulţi ani şi ne îmbolnăvisem de supra-interpretare. Asta consuma pe scara evoluţiei atâta de multă energie că absorbeam sori întregi. De la interpretarea viselor, la marile sisteme de calcul imagistic, la metodă şi haikuuri consumau o energie incredibil de mare. Se punea deja problema catitătii de absorbţie nervoasă din porţia de energie solară. Putea să ne moara soarele pe care îl protejaserăm cu chiu cu vai. Era un fel de protecţie a nivelului energetic şi o problemă de supravieţuire, evident. Aşa că a trebuit să se facă ceva. Aşa s-a ajuns la eradicarea simbolisticii şi reintroducerii naturalului şi viului în tot. Altfel muream sufocaţi de propriile noastre făcături simbolistice. Şi a fost o revoluţie căci se lucra după principiul minimului efort, dar minim era la suprafaţă, în timp ce, în spate, în spatele jocului simbolisticii lucrurile se complicau tot mai mult. Şi tocmai în cele timpuri mi-a venit şi mie rândul să mă îndrăgostesc şi să vorbesc iubitei mele cu apă. Căci în timp ce alţii vorbeau cu cărămizi, cu piramide că să se vadă din depărtare, ziduri chinezeşti, cu grădini suspendate, eu m-am trezit vorbind cu apă, de fapt şi alţii mai vorbeau cu fenomene naturale. Încă nimeni nu reuşise să aducă iubitei luna de pe cer. Asta era o minciună pentru care puteai să faci puşcărie, dacă o spuneai vreunei fetiţe. În rest, totul era permis. Cineva mi-a povestit că a tăiat o întreagă pădure din cauza iubitei lui care nu vedea apusul de soare… aşa că ar trebui să fie de înţeles şi simptomul meu de iubire, căci iubita mea era atât de dulce, încât am început să îi scriu poezii cu apă. Balada mea pentru Adelin, sau Fur Else, Heloise sau… Părinţii, ca părinţi, mi-au atras atenţia: mă, zăpăucule, nu vezi, colegii tăi pleacă în cosmos, construiesc tunele intergalactice! Pe când tu? Tu ce faci? Te-ai apucat să verşi apă pe Pământ că aşa îţi cântă inima! Dar eu nu şi nu, musai trebuia să îmi exprim sentimentele. Şi nu era nici un pericol căci Pământul era foarte puţin locuit, mai avea doar câteva zeci de specii şi acelea foarte bine protejate, aşa că puteam să vărs apă în voie, mi-am zis eu. Aşa am început mai întâi, timid să nasc izvoare ca un susur şi un şipot ca să îi zăresc o privire, o sclipire în ochi (ah, şi cum îi mai cădea o şuviţă rebelă la mişcarea capului spre stânga, ah, aceea care mă înnebunea, atât de intelectual era!). Dacă am văzut că nu reacţionează, am început să merg mai departe şi mi-am adus cantităţi mai mari de apă ca să mă facă observat să ştie cine e pe aproape. Şi am dat drumul unor râuri calme şi sacadate în ritmul lor de curgere… Nu era insensibilă iubita mea, îmi mai ziceam eu, dar ca orice fată voia autenticul, nimic mistificat, simic simbolizat. Era de nepermis pentru un băiat educat ca mine la cele mai înalte şcoli să am un comportament simbolic degenerat. Nu?

Nu făceam nici un rău pe Pământ, îl modelam ziceam eu, ne jucam cu scoarţa terestră cum voiam.

Aşa. Şi râurile mele au început sa crească. Cel mai greu a fost cu săpatul văilor. Uneori întâlneam stânci tari, foarte tari, magmaticele alea, alteori scobeam un platou întreg de parcă băgam lingura în îngheţată, dar traseul se denatura. Apele mele au început a creşte încetul cu încetul şi ea, lighioana mea dulce, tigresa adormită, abia dacă băga de seama la trezire că avea la uşa un râu de culori albastre, toate nuanţele…peşti săltau dădeau buzna să iasă, se loveau de ferestrele ei şi ea abia dacă deschidea o geană! Ei, dar vedeam după surâsul ei imaginat, mustăcios că nu era indiferentă, deşi nu zice încă nimic. Tatăl ei mătura zilnic cu o codă de elicoptere-gunoiere astrale gunoaiele acestor avalanşe gândindu-se oare ce blestem o fi pe capul lui de vin aşa puhoaie? Îşi construia ecrane de protecţie tot mai înalte aşa că a trebuit să caut nişte vulcani care să erupă cu apă multa apă. Şi totul să fie cu foc şi iluminaţie muzicală. Dar era această muzică a vulcanilor un mod de ai spune cum îmi bate inima şi, în sfârşit, într-o dimineaţă s-a ridicat din pat şi a alergat la ecranul cel mare să vadă ce se ştiri de meteorologico-iubeală mai există pe Pamnt. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă şi la ştiri a văzut chipul meu. Meteorologul iubirii, care îi vărsa apă din vasul său veşnic, eram eu eonul din Zodia Vărsătorului. Ras în cap, cu picioare lungi, îi scriam răvaşul de iubire cu o cascadă. Cascada Niagara începe să cadă la orele 18 şi un sfert seara anului unei noi ere, în care se va număra înapoi. Peştii trebuiau să ia calea cerului să nu mai revină în apele pământului preţ de 10.000 de ani, aşa se speriaseră de nebunia iubirii mele. Si a fost seară şi a fost dimineaţă… Aşadar, încă o dată, ea s-a aşezat frumos în fotoliul ei şi a citit tot. De la prima picătură-lacrimă la cascadă. Simultan. O perlă a căzut uşor în infinitul număr de particule care îşi începeau curgea unui nou timp. Eram numai noi doi pe lume. Eu, eu Vărsătorul de Apă şi Ea, Iubita mea. Cascada a început să cânte în tonuri crescendo şi căderea de glossando avea plete de ani lunuuugi, neînchipuit de lungi. Mă despleteam cu apă şi căderea însemna iubire… se împrăştia în toate direcţia puful de pasări de apă, susura limba fără de sfârşit a şarpelui de aer. Şi atingerea primei perluţe de pământ a fost ca o veşnicie, după care tonele de apă au început să bubuie ca inima mea. Năucită, întâi iubita mea a scăpat pe jos fusul cu care îşi torcea propria fiinţă şi s-a lăsat înfăşurată de tunele apelor care striveau aerul. În fond, noi suntem aer şi cascada nu era decât o iluzie, o joacă, o poezie, aşa cum fântânile ţâşnitoare nu erau decât banale poezii popoare. Dar poezia vieţii mele de îndrăgostit nu era nici banală nici pur şi simplu o dulcegărie, pentru că rupea şi disloca toate formele de relief şi pustia toate zăcămintele de minerale, răsturna muniţii şi re-scria de fapt ordinea cea nouă, acea a iubirii noastre. Sau aşa ar fi trebuit să fie. Ea crezut întâi ca sunt nebun, ca mai toţi poeţii trubaduri, apoi a văzut ce sincer sunt, ce autentic vorbesc cu această cascadă. Până la momentul când din nu ştiu ce străfunduri ale fiinti mele din inconştientul colectiv am greşit am pronunţat numele „Niagara” pentru întregul poem. Atunci ea s-a supărat şi a închis Marele Ecran Rotitor. Nu-i nimic o voi aduce înapoi cu o altă „poezie cataclismică”, voi încăleca o coada de cometă, cu coada de vapori sau gheaţă, sau văd eu cum fac şi sunt sigur că mă va înţelege! Nu e bai! Dar 10.000 de ani aşteptare?!! E cam mult.

Când m-am trezit, boul de frate-miu mă chema la masă. Zicea că a văzut pe Marele Ecran Rotitor, unul a inventa o cascada nouă şi că a rupt echilibrul Lumii. Îl căuta politia poeţilor interzişi. Aşa că mi-am ascuns eo-bateria cu energii poetice să nu mă găsească. Dar era prea a târziu îmi luaseră deja codul… pe ecranele tuturor planetelor locuite era deja postat afişul „Wanted”. Dar mă vor căuta ei mult şi bine căci eu, iau forma tuturor lucrurilor. Hi, hi!

La revedere iubito, ne vedem in eonul viitor!

Vărsătorul de apă

Acest articol a fost publicat în numărul 15

Lăsaţi un răspuns