Ileana-Lucia Floran

Abia mijesc zorii. La vecini cântă cocoşii, iar în ogradă, trezit din somn, Lăbuş latră la o frunză ce alunecă pe dalele aleii. Toamna pare a intra în drepturi. Mai este doar o săptămână până la începerea şcolii. Tocmai de aceea, Bunicul s-a gândit că n-ar strica să repare raftul din bucătărie, pe care de obicei, Irina, ca să ştie dintr-o privire ce are de făcut, îşi aşează caietele şi cărţile pentru a doua zi. Bunicul i l-a atârnat acolo, în spatele măsuţei din lemn făcută special pentru ea, la înălţimea potrivită, cu sertare şi suport pentru rechizite. Numai că într-o zi, Lăbuş, vrând să-şi arate bucuria, a sărit spre Irina şi l-a stricat. Bunicul l-a dojenit puţin, dar fetiţa l-a iertat imediat, doar e prietenul ei cel mai bun, nu?

Bunica a plecat deja la cumpărături, pentru ca Irina să aibă la micul dejun o cană de lapte proaspăt şi o felie de pâine abia scoasă din cuptor, aşa că Bunicul, după ce se învârteşte puţin prin casă, negăsindu-şi locul, se hotărăşte să se apuce de treabă. Nu mai poate amâna, mâine cine ştie ce se mai iveşte…

Iese în curte, gata să rezolve totul până la întoarcerea bunicii, dar se opreşte nehotărât: aleea e plină de frunze şi vreji de la viţa de vie. Cum s-o lase aşa şi să facă altceva? Nu, mai bine mătură întâi şi apoi trece la restul de lucruri. Zis şi făcut. Ia măturoiul din şopru şi fluierând, adună frunzele căzute.

De peste gard, Nen’ Niculae, vecinul din dreapta, priveşte curios, urcat – pentru ca să vadă mai bine – pe nişte lemne lăsate intenţionat acolo:
- Aşa de dimineaţă te-ai şi apucat de treabă, vecine?
- Apăi cum vrei tu, Niculae, să trec nepăsător şi să las frunzele să se adune până nu ne mai vedem de după ele? Şi-apoi, am planuri mari pentru azi, trăbă să gat de cules în grădină şi să repar raftul din bucătărie…
- Ce raft? insistă vecinul, hotărât să ştie absolut tot ce se întâmplă alături.
- Ăla pe care l-o strâcat cânele când o intrat în casă, nu mai ştii?
Vecinul stă pe gânduri o clipă, apoi :
- Ba ştiu, domnu’ Gheorghe, cum nu…şi după o pauză scurtă:
- Nu vrei să te ajut? chiar nu am nimic de făcut acuma, mai ales că muierea mi-i plecată la mumă-sa.

Ăsta era un obicei al lui, deşi toată strada îl striga Nen’ Niculae, el se adresa fiecăruia cu „domnu’” şi „doamna”, chiar dacă-i cunoştea pe toţi de-o viaţă. Erau mulţi aproape de aceeaşi vârstă cu el şi copilăriseră împreună. Pe Drumu’ Ţării nu se prea schimbaseră locatarii, rămăseseră toţi la casele lor.Chiar şi dintre copiii plecaţi la şcoli înalte se întorseseră mai toţi acasă.

Bunicul, care ştie cu cine are de-a face, îi răspunde mieros:
- Lasă, Niculae, că nu trăbă, mă descurc eu sângur!
Vecinul însă nu se lasă, insistă, doar-doar îl înduplecă:
- Chiar vreau să te ajut, poate după aia, dai şi tu un blid de zamă, că n-am mai mâncat nimic cald de când îs sângur şi muierea nu vine decât săptămâna aialaltă.
La auzul acestui argument, Bunicul nu mai are ce zice. Cum să nu-i dea vecinului o farfurie cu ciorbă? Mai ales că făcuse Bunica o ciorbă de fasole, de să-ţi lingi degetele, nu alta. Aşa că, deşi ştie că Niculae e un încurcă-lume, care strică absolut tot pe ce pune mâna, zice:
- Vino, mă Niculae, că poarta-i deschisă şi până gătăm cu lucru’, vine şi Nuşi din oraş şi ne pune de mâncare!
Nen’ Niculae nu se lasă rugat. Deşi trecut de 70 de ani, sare spinten de pe lemne şi într-un minut apare în curtea Bunicului, vesel şi hotărât să-şi merite zama.
Ca nu cumva să strice ceva, Bunicul îi dă în mână măturoiul şi-i zice:
- Uite Niculae, gată tu aci, că eu mă duc în şopru să tai scândura pentru raft. Am acolo o bucată de lemn numa’ bună, rămasă exact din alea din care l-am făcut întâi.

Abia ajuns în şopru, până nici nu a găsit bine scândura cu pricina, Bunicul se şi trezeşte cu Nen’ Niculae lângă el:
- Faină scândură, vecine, tomna’ bună pentru raft.
- Faină, zău, c-am dat o droaie de bani pe ea…oftează Bunicul care şi aşa se descurcă destul de greu cu gospodăria şi toate cheltuielile.
- Apăi, măsuraşi raftu’? cât trăbă tăiată scândura? se interesează vecinu’ Niculae spre disperarea Bunicului.
- Da, o tăiem de 70 de cm, să-ncapă fix.

Exact în acel moment, din curte de aud voci. Irina s-a trezit şi a ieşit în curte desculţă şi numai în pijama. Pe când îi dădea bineţe lui Lăbuş mângâindu-l cu drag, iată că vine şi Bunica de la cumpărături, cu sacoşele pline şi-ncepe din poartă cu reproşurile:
- Iar ai ieşit desculţă în curte? Acum vrei să te răceşti când azi-mâine începe şcoala?
Bunicul vine din şopru, gata să facă pace:
- No, lasă, că numa’ acuma o vint afară şi iote, ţimentu’ îi cald…
- Nu puteai să nu-i iei partea…mormăie Bunica prefăcându-se supărată şi urmându-şi drumul spre casă, continuă, cu privirea pe frunzele lăsate încă pe alee:
- Fain măturaşi curtea, Ghiţă!
- Fain, că m-ajută şi vecinu’ Niculae, nu se lăsă Bunicul mai prejos…
- No, dacă-i şi Niculae aci, atunci e oblu, nu mai zâc nimica, mă duc să vă pun ceva de mâncare, că parcă Măria-i plecată la cules de cucuruz şi-apoi ştiu eu cum se descurcă bărbaţii sânguri…

Bunicul zâmbeşte pe sub mustaţă. schimbând priviri semnificative cu fetiţa. Ştiu ei ce ştiu, Bunica are o inimă de aur, chiar dacă-i mai ceartă uneori. Cu gândul ăsta, Bunicul dă să intre în şopru exact când Nen’ Niculae dădea să iasă. Avea în mână scândura pentru raft şi o mutră ce nu prevestea nimic bun.
Văzându-i privirea, Bunicul întrebă:
- No ce-ai făcut Niculae, gata-i raftu’?
- Apăi, stai să-ţi zâc. Scândura care-o avuşi nu-i bună, domnu’ Gheorghe. De două ori am tăiat-o şi tot îi prea scurtă!
După o clipă de stupoare, toţi izbucniră în râs, spre marea nedumerire a vecinului.
- No, bată-te să te bată, Niculae, las-o-n supărarea ei de scândură şi hai în casă, să mâncăm ceva, că luându-ne cu vorba se făcu de-amiaz’ – zise Bunicul luându-l uşor pe după umeri pe vecinul buclucaş – c-apăi după aia, merem şi mai tăiem o dărabă din ea, doară s-o potrivi…