Nania

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

==========================================

A fost odată, ca niciodată, că de n-ar fi fost, povestea n-are nici un rost. A fost o fetiţă, aşa cum sunt toate fetiţele de azi şi încă ceva pe deasupra. Era frumoasă ca o primăvară înflorită, ochii ei, cărbuni din mina cea minunată, părul negru îi curgea peste umeri asemenea salciei pletoase de la margine de Dunăre, iar zâmbetul ei era un Soare blând, primăvăratec. O chema Emma şi era prietenă cu toate fiinţele şi lucrurile din lume. Dădea farmec vieţii celorlalţi şi era fermecată de toate minunile care îi ieşeau în cale. Atunci, primăvara venea în ţinut la timpul ei, înflorită ca o ie de la munte, vara era galbenă ca floarea-soarelui, toamna pleca odată cu cocorii, iarna venea odată cu Moş Niculae, se plimba cu Moş Crăciun în ziua naşterii Domnului Iisus Cristos cu sacul plin de lucruri minunate pentru cei mici.
Într-o zi, pe-atunci era în grupa mare la grădiniţă, micuţa s-a dus la joacă în părculeţul din spatele blocului. Erau mulţi copii, frumoşi şi zglobii, iar Emma era fericită pentru că zboară pe tobogan. În drum, l-a întâlnit pe prietenul ei. Îl cunoscuse în ziua când acesta a venit la Grădiniţa numărul trei şi a citit poveşti scrise chiar de el. Prietenul povestitor o salvase de la dojana copiilor , atunci când , privind la vitrina unui magazin cu multe şi felurite păpuşi a căzut.
– Un copil care nu cade, nu va avea amintiri când va creşte destul. Ridică-te, draga mea, bea un pic de apă din sticluţa aceasta, spală-te pe mâini şi pe faţă şi dă-i drumul în viaţă!
Pentru că l-a iubit din prima clipă, l-a numit Bătrânul.
– Păpuşa asta e prietena mea. Şi tu eşti prietenul meu. O duc în parc, să se bucure şi ea. Tu ştii cum o cheamă?
– Nu ştiu, dar spune tu!
– O cheamă Ana, ca pe surioara mea mai mare. Când mănânc eu, îi dau şi ei, face baie cu mine în cadă şi cu alte jucării… ştii, eu am şi multe animale acasă, mâine să vii să le vezi! Ne jucăm foarte frumos, e cea mai cuminte.
– Şi tu eşti cuminte.
– Ana e tristă, pentru că n-are şi ea o soră, aşa ca mine. Unde o fi sora ei?
– Draga mea, departe, tare departe, acolo unde Soarele îşi termină ziua, iar Luna îşi începe noaptea ei, acolo unde toate visele se împlinesc, este ţara jucăriilor. Ţara aceea se numeşte Nania. În veselie, voie bună şi bucurii permanente trăiesc omuleţii şi jucăriile. Dar de ce să nu mergem noi chiar acolo, pe drumuri de poveste?
– Adică…după noaptea asta?- întrebă Emma cu ochii plini de dorinţă.
– Ei, nu chiar acum, când vei lua vacanţa de vară.
– Şi mai este mult până atunci?
– Trece îndată timpul şi vacanţa va sosi.
În calea fetiţei s-a aşezat nerăbdarea.. Rareori s-a văzut atâta dorinţă, încât părea că nu încape într-un trup de copil.
Dar au trecut zilele, au trecut nopţile, a venit şi Vacanţa Mare. Emma, l-a căutat pe Bătrân şi l-a găsit pe banca lui din parcul unde erau mulţi copii, mulţi bunici şi vrăbiuţe care culegeau cu ciocurile lor seminţe din iarbă. Câţiva porumbei stăteau pe umerii lui, după ce i-a hrănit cu cereale gustoase.
-Ce zici, prietenul meu, mâine plecăm?
-Da, draga mea, acum plec să-mi fac bagajul.
A pus în sacul lui de spate Harta lumii de jucării, ca să ştie drumul, şi pentru că poveştile ţin trei zile şi trei nopţi, a pus merinde pentru amândoi drumeţii. Seara, bucuros ca un copil, s-a culcat. Acasă la Emma, tic-tac, tic-tac, pendula din perete a bătut liniştită. Când ceasul a sunat în zori, fetiţa, fericită, s-a spălat pe mâini, pe faţă şi pe dinţi.
Odată ce Bătrânul a apărut în uşă, Emma era gata de plecare.
– Tu vei fi prima fetiţă care va vedea Nania, iar eu, primul care va povesti
aventurile tale!
– Ce bine, ce bine!- se bucura Emma bătând din palme.
Soarele mai dormea încă, Luna se pregătea să plece la casa ei şi doi drumeţi au plecat spre necunoscut. Până pe deal au mers cu autobuzul, apoi pe jos Mergeau pe o cărare de pe deal, cerul era plin de stele, pomii erau drepţi şi tăcuţi, peste tot o aromă vie şi sănătoasă le mângâia nările. Părea că toată natura se pregătise pentru plecarea lor în ţinutul de vis. Păsările cântau bucuroase că va veni ziua şi au să le aducă puişorilor hrana care îi face mari.

Au mers ei ce au mers şi s-a făcut lumină. Soarele le zâmbea somnoros, razele lui se jucau cu frunzele copcilor şi proiectau umbre mişcătoare. Au ales un loc umbros, la umbra unui copac bătrân şi cu iarbă moale. Venise vremea mesei. Tare bucuroasă mai era fetiţa Emma când a primit de la Bătrânul o felie de cozonac românesc, cum numai Bătrâna lui soţie ştia să facă. După desert, se impunea un pic de somn.
– Drumul e lung şi greu, voinţă avem, dar ne trebuie putere. După masă, un somn
bun ne dă forţa de a trece cu bine prin viaţă!
– Să dormim!- a încuviinţat Emma- dar nu prea mult, să nu întârziem.
– Ce copil grijuliu!- i-a spus prietenul ei şi a mângâiat-o pe frunte.
Din munte cobora un aer curat şi bun. Emma privea spre cer, când, deodată a zărit doi iepuraşi care se jucau. Apoi, au început să deseneze pe câte o scoarţă de copac. Primul iepuraş a desenat un copac verde, iar celălalt a desenat Soarele galben cu razele lui. Fetiţa se uita mirată. Nu-i puţin lucru să desenezi dacă eşti animăluţ şi pe deasupra avea ce să le povestească la început de an şcolar colegilor din şcoala ei. Uite-aşa, prima minune a copilăriei s-a petrecut. Fericită, fetiţa a adormit. Când s-au trezit călătorii, iepuraşi plecaseră la casele lor. Din munte coborâse o ceaţă groasă, mai groasă decât puteai să vezi vreodată. Bătrânul s-a ridicat, a întins mâinile cu palmele spre cer şi a rostit: „ Saraverde, saraverde, drum şi bun, drum şi bun, îngerii-s cu mine-acum, ceaţa mi-a închis vederea şi nu pot la timp s-ajung! Saraverde, saraverde, drum, lumină, vreau drum bun! Saraverde, sardardrum!” Ca prin minune, ceaţa a dispărut. Vederea lor s-a luminat, drumul era curat şi drumeţii puteau să plece la rostul lor. Emma a văzut a doua minune a copilăriei. Au mers apoi toată ziua. Soarele se pregătea să meargă pe tărâmul celălalt, luna se pregătea să devină iar şi iar crăiasa nopţii. Ca la un semn, s-a lăsat întunericul. Beznă mare era în lume!
– O să fie rău?- întrebă fetiţa, puţin temătoare
– Nu, n-o să fie rău. Chem de îndată ajutoarele.
– Care ajutoare?
– Gărgăriţele.
– Ce sunt gărgăriţele?
– Sunt insecte mici care îi iubesc pe copii. Au toate culorile curcubeului. Ai să te
joci o vreme cu ele, apoi vei creşte şi mai mare. Le vei întreba despre soarta ta:
„ Gărgăriţă, riţă, mândră gărgăriţă, stai pe palma mea, iar când vei zbura, mă voi mărita, într-o toamnă cu cocori, în locul spre care zbori”.
Rostind acestea, bătrânului i se scurseseră pe obraji două picături de lacrimi, apoi zâmbi privind în depărtări.
– Ce le-ai spus?
– O poezie de pe vremea când eram pici, micuţ aşa ca tine.
– Dar eu sunt mare!- a ripostat Emma.
– Oho, eşti atât de mare….
– De unde ştii tu Bătrânule atâtea lucruri?
– Când eram mic citeam cărţi de poveşti şi de poezii pentru copii, când m-am făcut
mare, aşa ca tine, citeam cărţi de poveşti şi de poezii pentru oameni mari, iar unele lucruri le-am învăţat singur, de la viaţă. Dar…să chem gărgăriţele luminoase. „ Terebină, terebină, foc, lumină, foc, lumină, ave-ştrabe, ave-ştrabe, eu aştept lumină nouă, şi aşează iţele, vină gărgăriţele! Terebină, terebină, în lume fie lumină!”
Un zumzet ca un cor de copii se auzi.
-Cu cine ai vorbit, Bătrânule?
-Cu spiritul insectelor. Pe vremuri vechi, oamenii se înţelegeau cu insectele, cu păsărelele şi cu animalele, dar, spre necazul tuturor, acum nu mai ştiu decât eu. Am citit această poezie într-o carte veche, am spus-o, şi uite că am reuşit. Acum ai multe prietene şi putem dormi liniştiţi. Încă o minune se apropia de ochii fetiţei. Bătrânul a adormit, dar Emma privea mirată gărgăriţele luminii. Cerul se luminase. Pe aripile gâzelor erau puncte luminoase, iar toate la un loc aduceau o lumină albă ca laptele cel proaspăt şi bun. Veni şi la ea somnul, lin ca un peşte din apele de la şes. Gărgăriţele se cocoţau în copaci, se jucau pe firele de iarbă, zumzăiau ca un cântec de leagăn.
-Hei, fetiţa moşului, trebuie să plecăm mai departe. Trezeşte-te!
-Dar, acolo, departe e întuneric.
– Să mergem draga mea, să facem lumină în lume!
Bătrânul rosti : „ Satin alb, satin fin, candelin, tu sulfină-candelină, vă uniţi în gândul meu, şi aduceţi candelină, pe mii de aripi lumină! Safin alb, safin fin, tu, sulfină-candelină, rostreastru, rostreastru, îţi dau mulţumirea mea!” Pe loc s-au încărcat de lumină munţii şi văile, câmpiile şi râurile, satele şi oraşele. A fost cea mai limpede noapte dintre toate nopţile ce au fost vreodată pe Pământ. Plecară veseli, Emma pentru că a văzut lucruri frumoase, iar Bătrânul bucuros că n-a uitat poezia pe care o învăţase tare de mult, pe când era copil şi el.
Ajunşi în vârful muntelui, Bătrânul a scos din sac o liană de mur şi a spus : „ Trabelung, trabelung, face, face şi desface, munţi înalţi, voi munţi fraţi, vreau să trec, să petrec, spre râu fermecat s-ajung, trabelung, trabelung!” În faţa lor erau doi munţi, fraţi de pădure, iar între ei o prăpastie adâncă, săpată de ape. Dacă ar fi ocolit muntele, ar fi mers prea multe zile şi se termina povestea înainte ca ei să fi ajuns. Liana de mur s-a făcut pe loc ancoră peste munţi. Au trecut pe celălalt munte şi tare s-au mai bucurat. De-acum, drumul spre râul fermecat era scurt şi uşor de parcurs. Coborau pe cărări printre copaci, dar ce să vezi, pe cărarea lor au apărut unul după altul mulţi copaci, de nu se mai putea merge nici prin stânga, nici prin dreapta.
– Ce ne facem, ce ne facem?- dădu Emma să plângă.
– Ehheheeei, draga mea, bătrânii sunt mari iubitori de copii şi când aceştia sunt frumoşi, iar toţi copii lumii sunt frumoşi, şi când sunt cuminţi, ehheheei, nu sunt toţi chiar cuminţi, ei bine, atunci bătrânii găsesc mereu drumul.
– Şi eu te iubesc pe tine, Bătrânule.
– Mă bucur pentru ce-mi spui. Iaca, o să vorbim cu spiritul pomilor. Eu am aflat
dintr-o carte de poveşti despre limba pomilor.
– Dacă citeşti multe cărţi, afli multe! Înţelegi Bătrânule?
– Înţeleg, înţeleg. La început, cărţile ţi le citesc părinţii sau bunici, apoi trebuie să le citeşti chiar tu. Nu-i lucru mai frumos şi mai folositor în viaţă!
Apoi, cu ochii în zare, cu mâinile întinse şi cu palmele spre cer, a spus: „ Terra sella, terra sella, munte mare, lângă Soare, tu copac, fă-mi pe plac şi rosteşte vorba ta!”. Copacul a început să vorbească.
– Unde ţi-e cale om bătrân?
– Iaca, vreau să ajung împreună cu prietena mea în ţara Nania, acolo e ţara jucăriilor.
– Ştii tu că trebuie să treci peste Râul Fermecat cu valuri mai înalte decât tine?
– De bună seamă că ştiu.
– Atunci, rupe din ramurile mele creanga cea mai lungă şi cea mai verde. Este
darul meu de preţ pentru prietenia noastră şi are să-ţi fie de folos.
– Mulţumesc Copacule Şef!
Copacul şef şi-a aplecat coroana lui măreaţă şi a sărutat-o pe Emma pe frunte.
– Eu am aflat despre tine!- i-a spus copacul fetiţei.
– Mă cunoşti şi eşti prietenul meu?!
– Am primit veste de la prietenul meu, copacul acela din parcul mic de lângă blocul lui tataie. Mi-a spus că îi pui mereu apă la rădăcină din găletuşa ta cea roşie. Aşa este?
– Da, pentru că îl iubesc. Fiecare copil cuminte are copacul lui. L-am botezat
Vânturică, pentru că opreşte vântul şi e bine la umbra lui.
S-au despărţit voioşi. Bătrânul şi Emma coborau muntele. Au ajuns mai repede decât au crezut. Au întâlnit la poalele munţilor un râu furios. Apele lui strigau din toate puterile.
„ Nu trece nimeni, oamenii n-au voie să treacă!”
Emma era tristă. Se gândea că până aici le-a fost şi că se vor întoarce din drum.
-Dar de ce e supărat pe noi, că eu nu i-am făcut nici-un rău?
– Nici eu nu ştiu. De ce eşti atât de supărat, Râu fermecat?
– Mă mai şi întrebi, nesocotitule? Aţi aruncat în albia mea toate gunoaiele voastre, apele mele nu mai au loc şi dau peste maluri. Frumos este din partea mea să stric culturile oamenilor? Podurile de peste mine s-au rupt de atâtea gunoaie, iar eu sunt cel mai supărat râu de pe Pământ. Mai credeţi şi că mă alintaţi când îmi spuneţi Râu fermecat. Nu
mai am nici un farmec de când oamenii s-au făcut răi.
– Nici eu, nici Emma n-am aruncat gunoaie şi i-am certat pe cei care au aruncat. Am să chem ajutoare şi te vor curăţa în două zile. Prietena mea arde de nerăbdare să ajungă în NANIA, ţara jucăriilor.
– Tu poţi să mai aştepţi două zile?-îl întrebă fetiţa cu glas tremurat
-Am aşteptat ani lungi ca să aud aceste vorbe frumoase, ce mai contează două zile?
Apoi, privindu-l pe Bătrân, îl întrebă:
-Tu nu eşti Bătrânul care scrie poveşti pentru pici şi bunici?!
– Chiar eu sunt.
– Te ştiu om bun, de pe vremea când se mai putea pescui în apele mele. Acum, peştii au murit. O ştiu şi pe fetiţă. Cu apele din Râul Domol, vărul meu de la şes, ea udă pomii în zilele călduroase de vară.
– Da, da, a spus Emma sărind într-un picior de bucurie că râul se făcuse bun.
A urmat cererea Bătrânului: „ Râu- pararâu, râu- pararâu, creangă verde de prieten, fă-te pod măreţ pe râu! Nania ne-aşteaptă-ndată, râu- pararâu, râu- pararâu!” Cel mai măreţ pod de pe pământ, cum altul n-a mai fost până azi se ridică deasupra Râului fermecat. Le mai lipseau câţiva metri ca să ajungă în ţara mult dorită. Numărul minunilor copilăriei creştea, creştea, odată cu Emma. În mersul lor pe pod, Bătrânul cânta: „ Sarabostes, sarabostes, râu învolburat, râu învolburat, ai să fii curat, ca şi altă dat, rod de parapod, rod de parapod, noi mergem precis, în ţara de vis, râu de sarabostes, râu de sarabostes!”. Când au ajuns în ţara Nania, la început au crezut că au greşit drumul. Se auzeau de departe, râsete mici, de la păpuşi mici, râsete mai mari, de la preşcolari, râsete voioase, din mai multe case. Era numai joc şi voie bună peste tot. Primii ieşiţi în cale erau păpuşa Viviana şi omuleţul Castos. Viviana era blondă cu ochii verzi, îmbrăcată în poliţist, iar Castos era îmbrăcat într-o uniformă albastră, în picioare avea cizme negre, iar pe cap chipiu albastru. Era ofiţerul de control.
– Ce mari aţi crescut!- se miră Viviana.
– La noi, oamenii sunt ceva mai mari, dar suntem prietenoşi şi ne bucurăm să vă găsim sănătoşi!- le-a răspuns Bătrânul zâmbitor.
– …şi vrem să ajungem mai repede – a completat Emma.
– De fooarteee multă vreme n-au mai fost oameni pe aici ! – spuse Castos mirat. Daţi-mi actele să vă scriu viza!
Bătrânul îi dădu actele, apoi se aşeză pe o băncuţă.
– Şi actele fetei?
– Eu nu am luat actele cu mine – a răspuns Emma cu ochii trişti.
Credea că nu le vor da voie să intre.
-Ba le ai în bagaj la tine, ţi le-a pus mama ta.
– Ce bine, ce bine că te am pe tine?- a zis fata şi i-a sărutat ambele mâini.
Au primit învoire să intre.
– Nu v-a împiedicat ceaţa deasă, nici râul învolburat?! Copacii nu v-au închis
cărările?!- întrebă Viviana. Noi nu ne ducem în ţinutul vostru, nu putem trece. Numai Împărăteasa noastră poate, Majestatea Sa ştie minunile trecerii şi  poate să pătrundă acolo.
– Adică…prietene…tu eşti un împărat?!
– Nu, nici pe departe, dar trăiesc la Curtea Împăratului Poveştilor.
– Împărăteasa se întâlneşte acolo cu Moş Crăciun, îi dă jucării pentru copii cuminţi, pentru că Moş Crăciun nu mai poate să construiască atâtea jucării, copii lumii sunt prea mulţi şi el e atât de bătrân! – a continuat Viviana. Moş Crăciun s-a născut taaareee de
demult, odată cu copilăria. Copii au crescut, s-au înmulţit, dar el a rămas pe veşnicie.
– Vreau s-o cunosc pe Împărăteasă! – a zis Emma
– De bună seamă- i-a spus Viviana, toţi musafirii sunt bine primiţi. Pe vremuri,
veneau pe-aici mai mulţi copii, acum e rândul tău! Împărăteasa ştie toate poveştile şi îi cunoaşte pe toţi povestitorii lumii.
Bătrânul, bucuros că cele mici se înţeleg de minune, a mers fără să spună nimic.
– Cum ziceai că te numeşti? – întrebă Viviana
– Emma.
– Aşa deci, despre tine ne-a vorbit Împărăteasa de Ziua Faptelor Bune.
– Eu o îngrijesc bine pe Ana.
– Tocmai de aceea o să fie bucuroasă să te aibă oaspete Majestatea Sa…
Pe drumul îngust din Ţara Jucăriilor treceau caleşti de cleştar trase de ponei, caii aceia mai mici pe care îi pot călări şi copii. În aceste caleşti călătoreau tinerii, apoi treceau care din lemn maron, pline cu jucării de tot felul şi de toate culorile : ursuleţi, elefanţi, zebre, păsări minunate, ce mai, atâtea jucării minunate la un loc numai acolo puteau fi văzute. Veneau la rând caleştile din lemn negru de abanos în care erau Bătrânii Păpuşari ai lumii. Deodată, o caleaşcă se opri.
-Bună ziua prieteni! – îi salută Păpuşarul şef.
-Bună ziua domnule! – răspunseră cei doi într-un glas.
– Cu ce treburi pe la noi?
– Eu am o păpuşă pe care o cheamă Ana şi am venit să văd ţara în care s-a născut ea.
– Ce culoare are rochiţa ei?
– Roz.
– Şi are ochii verzi ca frunzele de arţar?
– Eu n-am văzut arţari, dar sunt verzi şi frumoşi.
-Şi spune o poezie despre păsărele când o apleci?
– Da, despre papagalul ei, Coco.
– Chiar eu am construit-o. Împărăteasa i-a dat-o lui Moş Crăciun ca să fie dăruită unei fetiţe cuminţi şi aceasta a ajuns la tine. Am aflat cât de mult o iubeşti şi la plecare îţi voi dărui o păpuşă ca tine, cu ochi de culoarea cărbunelui.
– Mulţumesc domnule! – i-a spus fetiţa în timp ce păpuşarul se ducea la atelierul lui.
Ajunşi la Palat, o fanfară de omuleţi din Ţara Nania cânta Imnul Jucăriilor. Un steguleţ frumos colorat flutura .Împărăteasa, neasemuit de frumoasă, venea spre ei zâmbitoare.
-Poftiţi în Palat! Erau vremuri când oamenii veneau mai des şi ne aduceau bucurii, dar vremurile s-au schimbat.
Bătrânul, obosit de drum , dar bucuros că i-a îndeplinit Emmei dorinţa cea mare, s-a aşezat pe fotoliu şi i-a povestit Împărătesei despre toate piedicile din calea lor şi despre faptele pe care le-a făcut drumul mai uşor. Emma a fost invitată de Şefa Salonului Păpuşilor să vadă toate păpuşile pregătite să ia drumul către Moş Crăciun în Finlanda. Cu ce mai construieşte Moşul, cu ce se mai fabrică în lume, vor ajunge la toate fetiţele cuminţi. Toate culorile lumii s-au adunat acolo, iar Emma le vedea la locul lor minunat. Acolo era dans, veselie, cântece, ce mai, când o să citiţi povestea vă veţi minuna şi voi copii. A fost şi în Salonul Maşinuţelor, trenuleţelor şi avioanelor de jucărie şi tare ar fi vrut ca Alex şi Cristi, verişorii ei să fie acolo. Dar se vor duce şi ei curând.
Emma ar fi vrut să rămână în Ţara Nania pentru mulţi ani, dar Bătrânul îi spuse:
– Să ne pregătim de plecare! Mii şi mii de copii mă aşteaptă să le povestesc despre
minunata noastră călătorie. Noi doi vom veni aici an de an, până când te vei face mare şi vei avea şi tu copii. Atunci, mă voi duce împreună cu copii tăi… Pe tine te aşteaptă părinţii tăi, surioara ta Ana şi mai ales copii ca să le spui ce ai văzut.
La ieşirea din Palat îi aştepta o caleaşcă plină de jucării. Era darul lor de la Împărăteasă, iar Păpuşarul Şef îi aduse şi păpuşa promisă, cea care a fost cea mai frumoasă păpuşă din câte au existat. Vizitiul Şef a pornit spre casele Emmei şi a Bătrânului. Pe malurile Râului Fermecat, mii de copii, umăr la umăr cu bunicii lor curăţau râul de gunoaie, le încărcau în camioane şi le duceau la groapa de gunoi. A doua zi veneau şi submarinele, vapoarele acelea care merg pe sub apă, ca să cureţe râul şi să-l facă aşa cum a fost mereu. Pe cărările munţilor, alte mii de pici şi bunici curăţau pădurile de gunoaiele aruncate de oamenii răi, copacii erau eliberaţi de crengile uscate. Ajunşi în orăşelul lor, Bătrânul şi Emma s-au dus la o casă unde sunt copii care nu au părinţi şi au împărţit toate jucăriile. Emma a păstrat păpuşa cadou de la Păpăşarul şef, păpuşa Ana şi o păpuşă de la Împărăteasă. Toată lumea se bucura! De-atunci, au trecut mulţi ani. Emma a crescut, acum este mămică la doi copii, Elena şi Bogdan. Bătrânul a mai scris o carte cu poveşti. O educatoare de la Grădiniţa numărul trei, cu ochii negri precum cărbunii din mina cea minunată, cu părul lung de abanos, precum ramurile salciei plângătoare de lângă fluviul ce trece pe lângă oraşul ei, le spune copiilor frumoasa poveste. Lacrimi de amintiri îi răsar printre gene. Într-o zi, veţi merge şi voi acolo, copii.

În ţara Nania, numită de povestitor
Lumea trăieşte voioasă, visul e nemuritor
Oamenii sunt harnici, prietenoşi.
Prietenii-jucării sunt asemenea copiilor lumii, frumoşi.

Te vei duce acolo, în cea mai frumoasă călătorie,
Vei trăi cu adevărat minunile din copilărie,
Pe Pământ va fi mereu un povestitor să îţi spună:
»Fii visător, curajos, sănătos! Noapte bună! »

 

Acest articol a fost publicat în numărul 75

Lăsaţi un răspuns