Mihai Lodoabă

Consfătuiţi de muze nedorite,
Pierduţi în ceaţa timpurie,
Se văd şi larve nedorite
Şi îngeri radiind de veselie.

De unde-atâta veşnicie,
Pe un pământ de mult lăsat în vis?
De ce această colivie,
Pentru pocalul ce ni l-aţi promis?

Şi plânge amarnic sufletul din mine
Cu lacrimi mari – un Amazon întins
Căci n-are cum sa fie ca şi tine
Şi vesel, şi amar, şi om, şi neatins.

De suntem toţi ca unul,
Un om, un singur nume,
Atunci unde-i nebunul,
De ne-a spus nouă „lume”?