Mureş

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 1,00 din 5)
Loading...

Doru Emanuel Iconar

          Se ridica odată demult, în munţii Hăşmaşu Mare o cetate frumoasă. Piscuri semeţe albite de nea şi păduri nesfârşite o înconjurau din trei părţi. Întunericul adânc al brazilor, greu de mirosul  răşinii, era casă primitoare feluritelor  soiuri de jivine. Spre vest, se întindea până departe o câmpie mănoasă cu multe sate şi oraşe.
          Trăia acolo un  prinţ chipeş, liniştit, bun la suflet şi înţelept cum altul n-aţi mai întâlnit, dar puţin nehotărât. Eroul nostru, căci despre el vreau să vă povestesc,  avea un frate geamăn, dar cu o fire mult diferită de a lui. Cu toate astea, mama lor îi iubea la fel de mult pe amândoi.
          Tot privind ţinutul ce se întindea spre soare apune prinţului îi veni un dor de ducă nestăpânit, îşi pregăti merinde şi porni la drum.  Primăvăratecă era dimineaţa în care a coborât spre câmpie. O adiere uşoară îi mângîia obrazul răsfirându-i părul negru ca pământul mănos pe care trecea.
          Întâi a pornit  spre apus. Călătoria promitea să fie o treabă obositoare. Totuşi după câteva zile, poteca încetă să mai urce şi să coboare; urcă abrupt şi în zig-zag până în vârful unei culmi, iar de acolo o văzu coborând pentru ultima oară. În faţa lui se întindeau plaiuri joase, punctate de pâlcuri de copaci ce se pierdeau în depărtare. Drumul şerpuia înaintea lui, ca o bucată de sfoară. Ochii îi erau larg deschişi căci îmbrăţişa cu privirea  pământuri pe care nu le mai văzuse niciodată.
          Când soarele scăpăra printre frunzele tremurătoare iar umbrele copacilor se întindeau lungi şi subţiri pe iarbă se oprea şi dacă nu găsea un sat primitor, mânca merindele puse de-acasă. Gustul lor îi aducea în minte chipurile celor dragi. Îşi potolea setea cu apă din pâraiele pe care le întâlnea în cale, iar uneori se mulţumea doar cu  roua frunzelor. De câteva ori stupii albinelor i-au astâmpărat foamea cu dulceaţa lor hrănitoare. Se odihnea la rădăcina vreunui copac bătrân pe iarba moale, caldă,  mirosind dulce, ascultând zgomotele tainice ale nopţii, şuierul vântului printre crengi. Era atâta linişte în jur încât auzea ropotul pârâului pe pietre.
          La Deda, l-a ajuns din urmă vestea că şi fratele lui o pornise în călătorie dar apucase pe alt drum. Cu gând să-l întâlnească căci i se făcuse tare dor de el, prinţul s-a răzgândit şi a pornit spre miazăzi, spre Reghin. Când a ajuns, soarele cobora spre asfinţit iar lumina amurgului începuse să cuprindă oraşul. Totul era pustiu. A străbătut încet străzile şi-ntr-un târziu a întâlnit un bătrân ce se odihnea pe laviţa din faţa casei.  S-a apropiat de el şi după ce i-a dat bineţe l-a întrebat unde sunt oamenii. Privindu-l de sub sprâncenele albe ce-i umbreau ochii, bătrânul răspunse:
          – S-au ascuns prin case!
          – De ce? întrebă nedumerit.
          – Nu ne plac străinii. Cei care au trecut pe aici au făcut numai rele. Aşa că rogu-te, du-te în drumul tău şi lasă-ne în pace că destule am pătimit.
          Văzându-i tristeţea săpată parcă  pe chipul  bătrân, prinţul gândi că era mai bine să plece mai departe. Nu înainte de a-i da o pungă cu galbeni chiar dacă ştia că banii nu vor şterge necazurile acestuia. Vroia doar să-i arate că nu toţi străinii sunt răi şi vicleni.
          A pornit apoi mai departe, tot spre miazăzi. Curbele domoale ale dealurilor pe care le străbătea erau acoperite de pomi fructiferi şi viţă de vie. Pajişti pictate în culorile vesele ale floricelelor, le împodobeau. Fluturi, fulgi aruncaţi în aer,  pâlpâiau deasupra lor.
          După un timp a dat peste Tg. Mureş, oraş mare, frumos dar cu oameni grăbiţi, care nu aveau timp pentru taclale şi petreceri. S-a plimbat singur prin oraş, a admirat statuile şi parcurile pline de veselia copiilor, eleganţa caselor  înalte,  catedrala aşezată în mijlocul oraşului şi minunatele fântâni arteziene.
          Când stelele s-au dus la culcare a pornit din nou la drum. Briza răcoroasă a zorilor îi răvăşea pletele. Soarele se ridica peste colinele din depărtare. Zarea parcă luase foc. Culorile pământului se trezeau şi verdele se revărsa peste ţinut. Stropi albi ţâşneau deasupra pâraielor iar munţii din care plecase erau îmbrăcaţi în roşul răsăritului. Drumul o lua acum spre spre apus, până la Luduş. Acolo  a fost primit cu respect,  oamenii  s-au bucurat să-l vadă sărbătorindu-i venirea. Prinţul s-a simţit bine cu ei, i-a răsplătit şi a pornit din nou la drum. Nici spre vest, nici spre sud, a  pornit de-a curmezişul  spre Vinţu.
          Şi a trecut  prin multe sate şi oraşe, mari şi mici, frumoase sau mai puţin frumoase, cu oameni de tot felul, dar nicăieri nu-l trăgea inima  să se oprească. După săptămâni de drum a ajuns la Lipova. Chiar la intrarea în oraş a văzut  un băiat înalt dar slab, cu părul ciufulit şi haine sărăcăcioase. Stătea cocoţat pe o piatră şi mesteca supărat un fir de iarbă.
           – Bună ziua, băiete!
           – Bună să-ţi fie inima!
           – Ce faci aici singur unde te pot paşte multe primejdi?
           – Lasă-mă, străine, nu-ţi pierde vremea cu mine. Cine să-şi bată capul c-un sărăntoc ca mine!
           – De ce ţi-e tristă inima şi chipul întunecat? întrebă prinţul.
           – Cum să nu fiu supărat? Oraşul este atât de sărac că nici tâlhari nu mai dau pe-aici  şi    tare-aş vrea să ştiu cum să-l ajut.
           Prinţul se aşeză lângă el, privindu-l uimit.  Simţi că băiatul este mult mai curajos decât îl trăda înfăţişarea. Se gândi ce se gândi, luă apoi nişte bani, sfătuindu-l ce şi cum să facă pentru a le fi mai bine. Cum oamenii din Lipova erau isteţi şi harnici, cu banii primiţi s-au descurcat atât de bine încât  s-au îmbogăţit în câţiva ani.
           Pe la sfârşitul verii a ajuns la Arad, unde a fost foarte bine primit. Oamenii, curioşi căci nu mai văzuseră un prinţ până atunci, l-au înconjurat cu atenţia şi simpatia lor iar el, îndrăgostindu-se de câmpia ce părea că nu se mai sfârşeşte,  de liniştea locului şi căldura oamenilor, a rămas cu ei pentru mai multă vreme.
           Deşi părea atât de liniştit, firea lui n-avea astâmpăr, aşa că după un timp, a ieşit din oraş şi s-a aşternut iar la drum, să vadă alte ţări şi alţi oameni.
           Şi au trecut anii. De dorul fiilor ei, mama lor plângea zi de zi. Lacrimile ei multe s-au adunat şi s-au transformat în două râuri ce au luat-o pe drumurile străbătute de cei doi fraţi. Iar drumul pe care l-a străbătut prinţul nostru a devenit un râu liniştit, cu ape adânci, bogate în peşte, ce aduce bucurie satelor prin care trece. Şi pentru că apele râului  semănau cu firea prinţului ce trecuse prin ţinuturile lor, oamenii i-au spus „Mureş”.

Aprilie  2005 – Iulie 2006

Acest articol a fost publicat în numărul 2

2 răspunsuri

  • Este frumoasă ideea de a readuce în actualitate legende inspirate din mituri arhetipale, mai ales că sunt din ce în ce mai puţini creatorii ce se apleacă asupra acestei specii literare.Unele imagini artistice sunt foarte reuşite. De exemplu comparaţia „părul negru ca pământul mănos pe unde trecea” sau metafora „fluturi … fulgi aruncaţi în aer”. La altele mai trebuie puţin lucrat. De exemplu „zgomotele” nu pot fi „tainice” în raport cu „liniştea” sugerată de frumoasa metaforă „care face să se audă ropotul apei pe pietre”. Urmând regulile basmului, prinţul tău a ajuns cu bine la capătul drumului iniţiatic.Lucrarea mi-a amintit de vremea copilăriei, când citeam pe nerăsuflate „Legendele” lui Alexandru Mitru care mă purtau în mirifica „Ţară a Bihariei”. Aşa că aştept să ne povesteşti şi despre celălalt frate, Olt. Felicitări!

  • Doru Emanuel Iconar noiembrie 12, 2006 at 12:01:45

    Doamnei Violeta Câmpulungeanu

    Va multumesc ca v-ati aplecat ochii asupra textului meu. Aveti dreptate cu observatia pe care mi-ati facut-o si cand multimea de lectii imi va permite voi incerca sa refac cele doua propozitii. Cat despre celalalt frate, Oltul, inca este in faza de proiect. Am adunat numai date si idei.
    Cu respect
    Doru Emanuel



Lăsaţi un răspuns