Andreea Smedescu

Câmpia arde uscată sub ochi de soare cald
Învăluită în raze se aşterne visătoare
Sub firele de iarbă, săbii sunătoare
De fier încins în zborul vântului turbat.

Ca o carafă plină de sunetul ce curge
În stropi de vin, se umple aerul cu larmă
Cu strigăte de arcuri şi sunete de goarnă,
În ropote de cai, hăitaşi cu gust de sânge.

Gonind ca un vârtej de spumă învolburată
Părea că smulge vieţii suflarea-i muritoare
Sărind în şa, urma  umbra ciutei care
Din drumu-i abătută în faţă i se arată.

Nicicând un vânător nu fi-va mai abil,
În a întinde arcul, săgeata slobozind
Decât destinul crunt pururea silind
Parcele să curme firavul vieţii fir.

Mânat de calu-i aprig cu botul negru în spume
Ajunse într-o vale, acolo odihnind
O peşteră ascunsă de ierburi ce se întind
Intrarea să ascundă cu lacăt fără urme.

Dar Acteon văzuse…La ceasul în care zorii
Leneşi se coboară să lase ca să urce
Amiaza pe-al său cer, soarele îşi duce
Carul tras de cai, zburând în rând cu norii.

Şi atunci el o zări…Fecioară despletită
Născând mânia cruntă în suflet şi în privire
Dar Acteon vedea visarea cu chipul candid de femeie
Chip de ghips şi lut sculptat de-o mână hărăzită.

Ea nu vedea bărbatul, iubitul mult dorit
Să fure fragii buzei şi murele privirii,
Artemis, vedea omul ajuns din legea firii
Să calce cu picioru-i în loc de nedorit.

Sărmanul Acteon, ce preţ plăti iubirii
Din falnic prinţ să poarte coarne lungi de cerb
Copite noduroase şi o piele ce încet
Cu o blană mătăsoasă se înfăţişa privirii.

Goni înspăimântat, sărind peste izlazuri
Strigând în van cuvinte ce nu poate a rosti.
Din urmă-i vânătorii încearcă a-l încolţi
Fantome ucigaşe ivite dintre dealuri.

Dar ei vedeau un cerb şi nu pe Acteon,
Iar vânătoarea cere a se împlini sentinţa
Cărnii sfârtecate de aprig vânător
Când goarna-i sună lung şi-i cânta biruinţa.

Astfel pieri sărmanul, sub colţii de ogar
Urmând a ajunge hrană pe masa de prieteni
Iar pielea-i jupuită fi-va larg întinsă
Pe umbra de perete, podoabă în cuie prinsă.