Infernul roșu – Mititica

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

Sora și nora – continuare

Încet şi fără milă pentru verdele pe care-l parfuma cu fumul său înnecăcios, trenul încărcat cu titoişti se cufundă în negura nopţii comuniste; Tăt încercând să aţipeasă fie şi măcar o ţâră, deportaţii renunţară să viseze cu ochii deschişi, dar nu puteau scăpa de mirosul pe care demonii roşii îl ofereau din belşug; Cum asemenea miasme nu erau suficiente, roţile me-talice cadenţau acelaşi marş funebru şi înnebunitor peste măsură; Cei ca-re nu puteau să aţipească fie şi câteva ceasuri, se lipeau de ulucile vagonu-lui şi încercau să inspire puţin aer curat; Spre dimineaţă, când răpuşi de oboseală deportaţii aţipiseră puţin, trenul pribegiei încearcă să frâneze şi în cele din urmă se opreşte; Părintele care întreaga noapte dormise iepureş-te, vine lângă peretele bou-vagonului românesc şi înfricoşat încearcă să privească spre lumea de dincolo de scândura putredă şi murdară; Cum prin fâşia de lumină nu reuşea să vadă mai nimic, preotul Serafim revine la sălaşul de paie; Aşa mai trecu o bună bucată de vreme; Lipsiţi de simfonia roţilor de tren, alţi deportaţi se ridicară în capul oaselor şi cum erau stăpâniţi de aceeaşi furie neputincioasă, începură a se întreba:
-Dă nu mai merem, ce Dumnezeu s-o fi întâmplat mă fraţilor?
-Eu cred c-am ajuns doar unde trebuia să ajungem; Şapăi nu mersă-răm atâta drum, îşi dă cu părerea Ferenze Iştan; Amu cine ştie unde stăm şi nici dân care pricină comunisto-securistă.
-Mă fraţilor, cred c-am ajuns la dracu în praznic; Afară încă-i noapte şi nu se vede nimic, raportă un alt titoist, poate mai puţin cultivat.
-Mă Aroane, tu ai orbu găinilor? Păi nu vezi că bate spre ziuă?
-Poate c-am orbit o ţâră, nici eu nu mai sunt prea tânăr; Ei domnilor, pentru nişte condamnaţi ca noi, ziuă nu cred că va fi prea curând.
-Bine mă Aroane, dar tu pentru cine dracu vrei să se facă ziuă?
-Ştiu doar că de-amu, zile au numai tovarăşii cu frâul în mână.
-Mă oameni buni, intervine părintele care motivat încerca să curme orice tentativă de dispută nejustificată, indiferent de pricina pentru care de-amu vă sare ţandăra, titoiştii n-au voie să înebunească.
-Chiar aşa mă fraţilor, se declară de acord învăţător Irimescu; De aceea trebuie să avem încredere în predica părintelui Ioan Serafim.                   
-Părinte, contrează o voce care venea din bezna vagonului de trans-port animale, vrea sfinţia ta să fim ca fraţii şi să ne iubim precum ne porun-ceşte bunul Dumnezeu, dar asta nu cred că nu se poate.
-Păi de ce nu se poate, întreabă preotul Serafim Lugojanul? Ce ne împiedică să ne iubim, doar ca să fim iubiţi de bunul Dumnezeu?
-Părinte Ioan Serafim, eu cred că oamenii se împiedică unu pe al-tu; De ce? Poate că tocmai iubirea Lui nemăsurată ne orbeşte şi-n bezna comunistă suntem repede pătrunşi de răutatea încornoraţilor.
-Da oameni buni, dar nu iubirea ne îndeamnă la rău şi fărădelegi.
-Dacă-i aşa, creştinii care se tem de încâlcitele căi au şi motive.
-Fiule, vedem noi pe ce cale vom ajunge la Domnul; Eu nu nesoco-tesc prudenţa, dar nu cred că este momentul şi nici locul potrivit.
-Bine părinte, dar ce Dumnezeu facem? Aşteptăm la barieră?
-Până atunci trebuie să ştiţi că alta-i cauza care permite răutăţii ce-a fost ţesută în războiul necuratului, să separe cu uşurinţă sufletul împricina-ţilor creştini, de învăţătura Mântuitorului Iisus Cristos.
-Am înţeles părinte, dar de ce nu demolăm lucrarea Satanei?
-Dar fi atât de simplu domnule învăţător, de mult ar fi fost destrăma-tă; Amu vedeţi şi dumneavoastră; După ce-a dispărut din locul unde sufle-tele curate se îndreaptă spre Dumnezeul a toate ziditor, apare în multe al-te locuri şi pare a fi bine ţesută în atâtea războae de import.                                                    
-Bine părinte Seafim, intervine salvator doamna Paulina Frâncules-cu, dar pentru a ne bucura de înţelegerea Domnului, trebuie să ieşim din puşcăria pe roţi; Ce bună ar fi o porţie de aer curat!
-Aveţi dreptate doamnă Paulina Frânculescu; Chiar dacă examina-torul este mult prea exigent, cred că acesta-i examenul pe care cu tăţii va trebui să-l trecem cât mai repede cu putinţă.
-Amu ce spuneţi părinte, comuniştii ne-au uitat în vagon?
-Aroane, comuniştii nu ne vor uita niciodată; Din păcate!
De la oprirea trenului încărcat cu deportaţi, trecuseră câteva ceasuri; Tocmai când oamenii credeau că sunt uitaţi în puşcăria care de-amu părea să-şi fi terminat cărbunii, o voce cazonă întrerupe conversaţia deportaţilor care învingând oboseala încercau să se ridice în capul oaselor.
-Ce ordonaţi tovarăşu sărgent? Să-l dăşchidem şi paista?
-Soldat Lupu, dă ce măta-n cur eşti aşa dă sângurat, întreabă gradat Vadim, cu agramarea care-l făcuse celebru în armata populară?
-Pă Dincă îl apucă burta tovarăşu sărgent; Cum nu eraţi pacileaşa, să duse până în porumb şi acuşica cred că îşi face căcarea, raportează în limbajul clasei muncitoare soldat Lupu Zăludu.
-Etă al dracu căcăcios, taman acuşica îl prinsă cufureala, înjură cu mânie sergent Vadim Prişcaru! Mă boule, du-te şi ia-l după căcat.
-Nu vă supăraţ tovarăşu sărgent; Uite că iese dân porumbi.
-Bă răcanii dracu ce sunteţ, comanda la mine şi tăceţ dân gură.
-Ordonaţi tovarăşu sărgent; Dăşchidem vagonetu, sau adăstăm pân ce vine ordinu, întreabă şi nu fără motiv soldat Lupu Zăludu?
-Mă boii dracu, ca să le ordonez tituiştilor ce şi cum să facă, dăşchi-deţ uşa bulăului; Executarea şi nu vă mai holbaţ ca nişte tâmpiţi.                        
Răcanii care de la o vreme slujeau cu multă credinţă regimul dintr-o patrie care se scălda în apa tulbure şi plină de viruşi comunisto-securişti, executară cu mult zel şi c-o nedisimulată plăcere, ordinul bravului sergent; Întâmpinat de mirosul care în urmă cu mai multă vreme îi hrănise sărăcia din casa părintească, sergent Vadim se retrage câţiva paşi olteneşti; Amin-tindu-şi de jurământul făcut partidului muncitoresc, bravul sergent ordonă cu o voce care de-amu se vroia cât mai autoritară: 
-Bă sârboi nenorociţi, acilea toţi tituiştii este în viaţă şi trăeşte?
-Avem doar un singur decedat tovarăşu sergent, răspunde doamna care într-un moment critic pentru neamul românesc, încerca să-şi păstreze verticalitatea şi speranţa de viaţă divină.
-Tu ce pizda mătii zâsăşi, întreabă gradatul strâmbându-se ca în casa părintească? Ia spune fă tituisto, doar nu amuţâşi dabinelea.
-Un decedat tovarăşu sergent, răspunde fără să îl privească doamna Frânculescu, sau în limbajul epocii de piatră avem un mort.
-Păi cum fă tituistă pizdoasă? Omu ori e mort ori e dă piatră.
-Este un mort care va trebui înmormântat cât mai degrabă.
-Etă bă răcanii dracu! În pivniţa pă roţi, numa ce muri un tituist.
-Tovarăşu sergent, întreabă doamna care indignată încerca doar o firavă provocare, chiar vă bucură moartea unui român adevărat?
-Ce căcat mănânci fă tituisto? Tu faci p-a dracu taman cu mine?
-Tovarăşu sergent, intervine hotărât învăţătorul care metodic încerca să-l pună la punct pe nevrednicul gradat, decât să vă bateţi joc de ţăranii satului Periam, mai bine arestează-ne într-o puşcărie cu gardieni şi câini bine dresaţi; Măcar ştim o socoteală.
-Ce vorbeşti bă tituistu dracu? Păi tu crezi că vă adusărăm cu trinu poporului muncitor şi sărac, doar ca să faceţ o mică plimbare? Bă sârboilor nenorociţi, eu crez c-o să vă puneţ pofta în cuiul dân părete. 
-Atunci pentru ce Dumnezeu ne-aţi mai plimbat cu trinul poporului muncitor şi sărac, întreabă doamna Paulina Frânculescu doar pentru a şti cu o clipă mai devreme, în ce ţară se aflau deportaţii bănăţeni?
-Fă tituista dracu, acilea venirăţ numai pentru munca câmpului care aşa cum o să vedeţ trebuie muncit; Să nu crezi că te-am adus până acileaşa, doar că ne place dă curu tău şi dă pizda dântre cracii crăcănaţi.
-Adică la muncă voluntară tovarăşu sergent, întrebă şi nu fără mo-tiv sora care încerca să facă haz de necazul dăruit de tovarăşi?
-La muncă voluntar-obligatorie fă tituisto, dar nu mai staţ ca proştii în târg; Acuşa trebuie să dau raportu şi nici măcar nu vă numărai. 
-Bine mă tovarăşu sergent, dar nu ne-aţi mai numărat odată, întreabă privind indignată doamna Paulina Frânculescu? Doar ştim cu tăţii cât sunteţi de priceput la capitolul adunăturilor populare.
-Fă tituistă dobitoacă, mai taci dracu dân gura spurcată; Şapăi cât o să mai faci mişto dă mine, vorbind doar dă capitalu pă care numai o ba-bă bătrână şi ştirbă la băgat între picioarele crăcănate?
-Tovarăşu sergent, eu nici nu m-am gândit la o asemenea batjocură; Doar ştiţi cum confraţii întru necredinţă, mi-au furat capitalu pe care îl mai aveam în băncile statului, dar şi pe cel dintr-o căsnicie tihnită.     
-Mă fată bună şi frumoasă, ordonă bunicul care nu întâmplător se temea de furia prostului calificat la locul de muncă, lasă-l în pace pe majurul care de-amu parcă vrea să ne spună ceva important.
-Că bine zâci bă moş bătrân, altfel proasta nici că mai tăcea; Acuşica luaţi-vă bulendrili şi în pas dă front coborâţ din vagon, ordonă sever bravul sergent; Nu dalceva bă idioţilor, dar trebuie să vă număr.
-Am înţeles tovarăşu sergent, răspunde în răspăr doamna care abia dacă îşi mai stăpânea nervii solicitaţi de prostia oltenească, numai că dom-nul Grigorici este mort de multă vreme şi nu cred că mai poate să înţeleagă ordinul care întâmplător vine din partea gradatului promovat în timp ce se făcea apelul de seară şi doar la recomandarea partidului.
-Dă nu-ţi ţâi gura proastă, pân la urmă o să-l vezi pă dracu une şa-de fă tituisto; Acuşica uite care-i socoteala; Dă nu vrea să-l omor deabine-lea, spune-i lu dalde Grigurici să coboare mintenaş dân vagon.
În scurtă vreme, tăţi tituiştii erau aliniaţi lângă vagonul de transport animale ierbivore; Numai mortul ce părea să privească pentru ultima dată cerul albastru, sta întins şi rece pe covorul de iarbă verde; Murind fără a-probarea sfinţilor calificaţi, bătrânul nu era pregătit pentru drumul ce avea să-l ducă în lumea de apoi; Văduva defunctului, cu lacrimi uscate în ochii obosiţi de nesom, privea îndurerată la chipul bărbatului care sta culcat pe iarba de un verde crud; Stând lângă femeia care de-amu regreta cu dispe-rare soţul care nu cu multă vreme în urmă plecase în lumea dapoi, doamna Paulina Frânculescu era doar ochi şi urechi; Văzând nişte muncitori care obişnuiţi să ardă gazul de pomană priveau miraţi la grupul deportaţilor din Periam, fosta soră de front întreabă doar pentru a se convinge:
-Bună ziua domnilor! Nu vă supăraţi, dar în ce ţară suntem?
Ceferiştii care nici pe departe nu erau nişte domni atestaţi de istorie, priviră cu oarece interes la femeia care le adresase fireasca întrebare; A-tras mai mult de picioarele doamnei Frânculescu, unul din tovarăşii fruntaşi în întrecerea socialistă, răspunde pe măsura posibilităţilor:                                                                                
-Bine fă tovarăşa în cracii goi, dar tu în ce ţară crezi că eşti?
-Mulţam fain domnule ceferist, dar nu contează ce cred eu.
-Bă cheferistule, spune-i că este în Ghermania nămţască.
-Da mă tovarăşu majur, dar cum dracu să fie la nemţii germani?
-Tu habar n-ai bă cheferistule ciocănar, ordonă cu aceeaşi olteneas-că răutate sergentul Vadim Prişcaru, dar eu crez că numa la nemţii germani vrea să fie muerea care-i cea mai a dracu dântre toţi tituiştii pă care la or-dinul partidului muncitoresc şi românesc, îi adusărăm pân acileaşa.
-Mă oameni buni, intervine c-o nedisimulată bucurie, doamna care fără să ia în seamă limbajul folosit în mahalaua cine ştie cărui iarmaroc, exclamă: Suntem tăt în Republica Populară Română!
-Fă tovarăşa tituistă, confirmă ceferistul care-o privea cu multă lă-comie muncitorească, acilea sunteţi aproape de Galaţi, iar gara dă dâncolo dă trenu care numa ce opri dân mersu pă calea ferată este…,
-Bă cheferistule, dacă nu vrei s-o încurci politic, taci dracu dân gu-ră şi nu mai răscoli căcatu şi săcretu militar; Acuşica înţelesăşi bă ciocănare, sau poate vrei să te reclam la mecanicul dă trin?      
-Bine mă tovarăşu majur, dar matale dă ce dracu nu vrei să răscolesc rahatu coborât dân trinu care numa ce opri pă linia dă rizervă?
-Că nu vrea muşchii mei şi dacă nu tăceţ dracu dân gură, pân la ur-mă o încurcaţ amândoi; Bă tovarăşilor, ordonă sergentul, în timp ce hotărât făcea semn răcanilor să fie cât mai vigilenţi cu duşmanul de clasă superioară, plecaţi pân ce nu-l vedeţ pă dracul care d-acuşica şade pitit.
-Bă majurule, tu să faci pă nebunu cu răcanii tăi, răspunde motivat al doilea ceferist, după care-i face semn colegului de clasă socială şi plecară cu coada între picioare, spre locomotiva care pufăia liniştită.
-Mă oameni buni, exlamă bucuroasă doamna Paulina Frânculescu, atunci când ne îndemna la rugă părintele Ioan Serafim avea dreptate!                                          
-Fă tituisto, ameninţă sergentul care pentru a se face ascultat începu-se să urle, dacă nu taci dân gură să ştii c-o să te puşte răcanii.
-Eu te înţeleg tovarăşu sergent, dar fără ordin scris nu poţi împuşca nici măcar un câine, raportă cu oarece convingere sora Paulina.
Stăpânirea de sine şi îndârjirea doamnei care văzând multe atrocităţi pe frontul sovietic, nu se temea de idiotul promovat în baza originii sănă-toase, provocară turbarea sergentului Vadim Prişcaru; A început să alerge ca un smintit incurabil prin faţa deportaţilor care nu întâmplător erau îngroziţi doar la gândul că pistolul din mâna sergentului ce părea cuprins de nebunie oltenească, putea să se descarce accidental; Conştient de gravitatea stării de fapt, dar mai cu seamă de ce s-ar fi putut întâmpla, bătrânul Frânculescu reuşeşte s-o tragă pe noră în mijlocul titoiştilor şi prin cuvinte nu prea bine meşteşugite începe s-o dojenească un picuşor; În sinea lui, bătrânul care în tăţi anii din urmă trecuse prin multe încercări, se simţea tare mândru de comportarea şi de curajul pe care doamna Paulina Frânculescu, cu toată teama omului sănătos la cap şi trup, le arbora ca pe un drapel de luptă şi de cel mai vehement îndemn; După o vreme, epuizându-şi toată rezerva de prostie care nu întâmplător îl transformase într-un bufon prea puţin înfricoşător, sergentul Vadim se opreşte în faţa grupului de ţărani deportaţi şi cu pistolul pe post de baghetă, încearcă să dirijeze concertul de amenin-ţări compuse în şatra natală şi doar de compozitorii comuniştilor craioveni; Stârnind mai degrabă râsu-plânsu, sărmanul sergent nu părea să provoace îndeajuns frica deportaţilor din satul Periam.
-Bă tituiştilor, dă nu vă potoliţ ambâţu sârbesc o să-l vedeţ pă dra-cu; Eu taman daia v-arăt cine-i sărgentu Vadim şi dă ce e culpabil.
Aparent indiferenţi, deportaţii priveau peste câmpia dincolo de care cerul se unea cu pământul; Vedeau cercul imaginar şi se bucurau la gândul că Dumnezeu nu era cazat mult prea departe; Numai Grigorici nu se lăsa păcălit de imaginea falsă pe care ţi-o da cercul acela mirific şi totdeauna înşelător; În jur de ora zece, răcanii comandaţi de un locotenent, se opresc miraţi la câţiva paşi de grupul deportaţilor bănăţeni; Fără a da prea multă atenţie gradatului care debusolat se învârtea ca un titirez de Caracal, bravul ofiţer dă la iveală o bucată de hârtie mototolită.               
-Sunteţi cu toţii din Periam, întreabă locotenentul care nu întâmplă-tor încerca să silabisească lista deportaţilor? Ce bă, voi sunteţ surzi?
-Tovarăşu căpitan, aiştea cred că este numa tituişti dân Permiam, raportă ne întrebat sergentul Vadim Prişcaru.
-Da sărgent, dar nici măcar nu te întrebai pă tine; Acuşica taci dra-cu dân gură şi nu intra ca musca în laptele de vacă românească.
-Trăiţ tovarăşu căpitan! Nu mă mai bag în lapte dă vacă proastă.
-Tovarăşu locotenent, raportă sora Paulina, cu îndrăzneala pe care doar munca în spitalele de campanie ţi-o poate plămădi, suntem din satul Periam şi am fost deportaţi doar pentru a fi exterminaţi.
Locotenentul ce părea să se mândrească cu uniforma militară, privea la deportată cu cea mai lacomă intenţie şi surprinzător pentru ofiţerul o-bişnuit de familie, de şcoala primară şi de societatea responsabilă cu lim-bajul de sorginte oltenească, întreabă pe un ton mai omenesc:
-Mă femeie, piciul cu căţelu în braţe este chiar băiatul dumitale?
-Ordonaţi tovarăşu locotenent? Nu am înţeles prea bine rostul.
-Mă femeie, eu te întrebai dacă puştiul este băiatul tău adevărat.
-Întradevăr tovarăşu locotenent, raportă sora Paulina Frânculescu, puţin mirată de întrebarea ofiţerului; Marius este chiar băiatul meu.
-Să ştii că ai un puradel tare frumuşăl, apreciază ofiţerul care dezbră-când-o din priviri începe a silabisi lista deportaţilor din Periam.
Ajungând la familia deportatului decedat, locotenentul care nu în-ţelegea mânia ţăranilor care miraţi vorbeau în cor, ordonă sever:
-Mă tovarăşi, ca să ne înţelegem ca nişte oameni civilizaţi de orându-irea socialistă, va trebui să răspundă doar unu dântre voi; Ce dracu s-a întâmplat cu deportatul care nu răspunde la ordinul militar?
-Muri măiculiţă, răspunde c-o voce stinsă bătrâna Grigorici; Amu cred că este la Domnul care ne dă viaţă şi apoi ne judecă pe tăţi.
-Asta nu-i bine, apreciază ofiţerul care nelăsându-se convins face câţiva paşi spre bătrânul care dormea pe covorul de iarbă verde.
-Amu ce să facem tovarăşu locotenent, oamenii mai şi moare!
-Ai dreptate moşule, dar ia spune-mi: Cum zici că te chiamă?
-Frânculescu mă chiamă şi fusăi conţăran cu Grigorici dă când mă ştiu; Amu fără a ne spune cum şi dă ce, s-o dus la Dumnezeu.
-Nu-ţi fie teamă moşule, aici tot conţărani veţi fi; După ce vă aşezaţi pă locurile care se vor repartiza mintenaş trebuie să-l îngropaţi în pământ, ordonă bravul locotenent, spre mirarea deportaţilor din Periam.
-Bine tovarăşu locotenent, dar noi unde Dumnezeu ne vom aşeza, întreabă interesată doamna Paulina Frâculescu? Doar nu în câmp.
-Tu ai dreptate mă femeie; O să vă aşezaţi în satul Mititica.
-Am înţeles şi vă mulţumesc frumos, dar unde-i satul puşcărie?
-Fă tovarăşa muere, doar nu eşti avocata ţăranilor deportaţi.
-Poate n-ar fi rău să mă pot erija în avocatul ţăranilor care de-amu sunt în mare nevoie; Din păcate însă, n-am o asemenea pregătire.                              
-Tovarăşu locotenent, e dăparte satul despre care ne spusărăţi?
-Cred c-o să te miri tatae, dar satul Mititica nici măcar nu există.
-Păi de ce Dumnezeu nu există, întreabă o bătrână care mirată nici măcar nu ştia ce să mai creadă despre cea mai comunistă bătaie de joc? Doar nu dădură turcii şi pusără foc la case de români.
-Nu mă tovarăşi, dar voi o să construiţi satul Mititica; Ia nu vă mai miraţi atâta; Comuniştii n-are timp şi nici măcar nu face comintarii pă care fără neam de rost le face numai ziariştii amatori dă senzaţional.
-Da tovarăşu locotenent, dar noi cum dracu dormim în câmpu golaş, întreabă bătrânul, doar pentru aşi exprima firavul protest?
Neluând în seamă întrebarea bătrânului care după o viaţă de muncă  era în situaţia sălbăticiunilor care nici măcar un adăpost n-aveau, locotenen-tul ordonă cu aceeaşi hotărâre muncitorească:
-Bine mă tovarăşi, dar nu mai pierdeţi timpu; Luaţâ-vă nişte bagaje mai uşoare şi împreună cu soldaţii veţi merge în satul Mititica.
-Dar căruţele, cai şi ce bruma mai avem, când le vom primi tovarăşu locotenent, întreabă poate la fel de ne împăcat bătrânul Frânculescu?
-Lasă moşule, dacilea nu le fură nici dracu; Ca să ştiţ unde le duceţ, mai întâi trebuie să vedeţ satu în care veţi locui, ordonă cu aceeaşi duşmănie proletară bravul ofiţeraş; Mă tovarăşi deportaţi, acuşica înţelesărăţi ordinul care trebuie respectat şi esecutat întomnai?
-Tovarăşu căpitan, aiştea pricepe numai ce vrea muşchii lor.
-Sărgent Vadim, iar te bagi ca musca în lapte? Doar ai promis.
-Eu înţeleg multe tovarăşu ofiţer, intervine cu o voce deznădăjduită bătrânul Frânculescu, dar ca să ceri unor ţărani dezrădăcinaţi dă satul în care s-or născut, să vadă ceva care nici măcar nu există, înseamnă cum că vrei să-ţi baţi joc dă oameni; Mă iertaţi, dar cu aşa purtare…,
-Tovarăşu căpitanu, matale auzâşi cum vă zise tituistu? Nu dalceva, dar e ăl mai rău dântre sârbeştii pă care abia dacă-i prinsăi.
-Gura sergent şi mai termină odată cu tituiştii pă care nici măcar nu ştiu când şi cine dracu i-a inventat, ordonă locotenentul care înfumurat nu părea să ia în seamă vorbele bătrânului Frânculescu.
Neavând încotro, sergentul este adus la tăcere; Fierbând de furie, se depărtează câţiva paşi, pentru ca mai apoi să înjure după obicei şi e-ducaţie oltenească; Încercând să raporteze, sergentul Vadim rămâne mut; Se uita la ofiţerul care-i zâmbea doamnei Paulina şi mai să nu-şi creadă ochilor; Muică, ce prost poate fi locotinentu care zâmbireşte la muerea care-i cea mai a dracu dântre tituişti, gândea abia şoptit bravul sergent; Acuşica îl las să-şi facă mendrili, da-l pun eu la punct; În timp ce sergentul alerga după cai verzi pe pereţi de şatră, este identificat de soldatul Muscă; Luând poziţie de drepţi, răcanul raportă cu oarece reproş:
-Unde aţi fost tovarăşu sărgent? Nu ştiu de ce, dar noul comandant mi-a ordonat să vă caut şi să vă prezentaţi urgent la dumnealui.
-Soldat Muscă, tu eşti tâmpit sau doar vrei să te prefaci?
-Nu tovarăşu sărgent, dar ista-i ordinul tovarăşului comandant.
-Bine mă bou dracu, dar şi eu îl cat pă comandantu cel mai nou.
-De ce-l cătaţi tovarăşu sergent? Păi comandant nu este chiar locotenentul care numa ce-o făcut prezenţa deportaţilor din Banat?                                                   
-Păi bine bă tâmpitu dracu, dă ce măta în cur nu zâsăşi de la început şi mă lăsaşi în chiauneală după comandantu cel mai locotenent?                                 
Titoiştii din satul Periam se încolonară la ordin şi tocmai se pregăteau să mărşăluiască spre viitorul sat când, sergentul care motivat ocolise mica lizieră de salcâmi atacă frontal; Salută milităreşte dintr-o apoximativă po-ziţie de drepţi, după care raportează cu vocea slugoiului care ploconindu-se încearcă tardivul sentiment de regret sau nici măcar atât:
-Să trăiţ tovarăşu locotinent şi să am ertare din partea dumneavoas-tră, cum că nu ştiui când şi dă ce fusărăţ pus comandant peste mine.
-Cam târziu sărgent, dar să fie pentru ultima oară când nu ştii nimic; Acuşa dă-te la o parte, ordonă locotenentul care după ce ridică nasul din colbul drumului de ţară, se îndreaptă spre satul imaginar.
-Am înţeles, să trăiţi tovarăşu locotinent, raportă gradatul care nea-vând succes cu nişte cuvinte prost meşteşugite, execută câteva plecăciuni ce avură darul de-a stârni râsul titoiştilor din fruntea coloanei.                                                                       
Liniştea pune stăpânire pe compania deportaţilor care împovăraţi de gânduri negre mergeau pe un drumeag care în stânga era flancat de un lan de grâu îngălbenit, iar în dreapta de tarlaua care se întindea până din-colo de linia orizontului; Privind de-a-lungul drumeagului, deportaţii aveau senzaţia că mer spre ţinta dincolo de care cele două culori aparent inofen-sive se vor amesteca, strivindu-i ca pe nişte ciudăţenii rătăcite printre pa-ginile istoriei care n-avea milă de nimeni şi de nimic; Cu tăţii se temeau de plasa ţesută la îndemnul şi sub îndrumarea specialiştilor de orientare sovi-etică, dar sub ameninţarea armelor continuau să meargă spăşiţi pe drumul care ducea nicăieri şi aiurea; După o vreme de mers pe drumeagul inundat de bălării comuniste, locotenent Dăscăloiu se opreşte pe coama unui deal şi abia trăgându-şi răsuflarea, ordonă mulţumit de isprava pusă la cale de tovarăşii care stăpâneau doar prin teroare securistă:
-Ia staţi mă tovarăşi; Doar nu sunteţ futuli dă ambele urechi.
-Tovarăşu locotenent, noi suntem fuduli doar când ne fudulim.
Aşteptând ca tovarăşii desemnaţi să-i ducă în satul care-i va găzdui pentru cine ştie câtă vreme, deportaţii bănăţeni se opresc la ordinul bravului ofiţer; De parcă declanşa un atac de mare anvergură, locotenent Dăscăloi arată cu degetul mare prins între două degete mai mici: Tovarăşi deportaţi, satul Mititica este în Valea Iadului.

Acest articol a fost publicat în numărul 56

Lăsaţi un răspuns