Infernul roșu – Mititica

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––

Sora și nora – continuare

Din fericire, doamna Paulina găseşte pentru întreţinerea verticalităţii de care într-o asemenea situaţie avea atâta nevoie, gramul de voinţă şi putere; Cu siguranţa de odinioară, ajnge la uşa care spânzura doar în ine-lul prins cu lacăt; Răcoarea dimineţii şi aerul curat, inundară pieptul care de-amu era strivit de atâta durere; Pe frontul rusesc văzuse oameni sfârte-caţi de obuze şi explozii, muribunzi care disperaţi se mai agăţau de ultima fărâmă de viaţă, atrocităţi faţă de care încercase atâtea nedorite resenti-mente; După o vreme de o relativă normalitate, de-amu sora era obligată s-o ia de la capăt; Rămăsese lângă uşa care spânzura de ultimul inel şi in-spira cu multă lăcomie, aerul dimineţii de vară; Tocmai încerca să revină la sălaşul în care nici cele mai dezumanizate fiinţe nu vroiau să doarmă când, atenţia nu prea bine direcţionată îi este atrasă de un băietan care în-cerca să-şi convingă fratele de momentul ce părea potrivit, doar pentru a fugi din puşcăria feroviară; Dă să mai spună ceva, dar cum nu găsea cu-vintele potrivite, era tentată să-i creadă pe toţi cei care din anumite pricini, îmbrăcau tăcerea într-o haină de aur; Lângă uşă plângea o bătrână şi a-duna într-o batistă mototolită lacrimi amare; Oare bunicuţa încerca să a-dune probele prin care să dovedească lumii câtă durere cursese din ochii săi mici şi încercănaţi peste măsură? Cine Dumnezeu putea să ştie, îşi dau cu părerea profeţii şi cunoscătorii de astăzi.
-Unde ne duce oamenii răi, se pomeneşte întrebând bătrâna, cu o voce sugrumată de povara anilor trecuţi fără milă şi respect?
-Te-ai lovit rău mamae, întreabă şi nu fără motiv sora Frânculescu, îngenunchind lângă bunicuţa care dezamăgită respira aer curat?
-Nu mă lovii prea tare măiculiţă, da-mi pare rău că nu am putere şi nu pot să fug din trenul ista, răspunde bătrâna c-un justificat regret.
-Băăă, ordonă furios fratele cel mare, păi nu vezi că până şi bătrânii vrea să fugă dântr-un tren care ne duce unde a înţărcat dracu copiii? Amu fă bine şi nu mai sta ca prostu în trenul care pân la urmă te va pierde pen-tru totdeauna; Bă frate Ionuţ, tu înţelegi ori no?
-Eu ştiu că v-aţi pierdut până şi bruma de răbdare, intervine doamna care nu întâmplător încerca să pozeze într-un avocat convingător, dar nu faceţi prostia de-a evada chiar amu; Mă copii, cu siguranţă trenul e încon-jurat de nişte răcani instruiţi doar ca să-i împuşte pe creştinii care nu sim-patizeazează cu tovarăşii made în Oltenia socialistă.                              
-Tu care ne ordoni ce şi cum să facem, cine dracu eşti? N-oi fi şpi-oana băgată între noi, doar ca să înregistrezi tot ce zicem, întreabă fratele ce părea să-şi stăpănească tot mai greu furia care-l cuprinsese la vremea când tatăl său fusese împuşcat de comuniştii fără pic de inimă?
-Te înşeli băiatule, încearcă doamna Paulina să-l convingă pe tânărul care optase pentru moarte; Eu spioană n-am fost niciodată.
-Hai mă prostu dracu; Dacă vin soldaţii, s-o cam zâs cu noi.
-Da mă Iancule, dar unde vrei să pleci? Dă unu singur n-o să izbân-deşti mare lucru, încearcă tanti Eliza să-şi convingă fiul adoptiv.
-Hai mă Ionuţ mai repede şi nu te mai uita ca prostu în gura muerilor fricoase, strigă Iancu care mai hotărât ca niciodată, încerca să-şi găsească un drum fără neam de comunişti; Ce faci mă, meri ori no?
-Unde să merg Iancule? Nu vezi că mama rămâne singură, răspunde fratele care de-amu accepta destinul hărăzit de cine ştie cine.
-Dacă vrei să te piardă pustia în care te duce trenul, rămâi cu mama Eliza, avertizează profetic fiul ţăranului asasinat, pentru ca mai apoi să fu-gă din vagon şi să se piardă în desişul din apropierea căii ferate.
Doamna Eliza îşi strânge băiatul la piept şi n-a mai reuşit să spună nimic, chiar dacă în tăcerea de aur se declara mulţumită de hotărârea fiu-lui său natural; Răvăşită peste măsură, ţărăncuţa care abia dacă mai auzea riposta unei bătrâne, privea ca năucă în hăul Infernului Roşu.            
-Să duse şi băietul ista! De-amu este liber ca paserili cerului.         
-Da bunicuţo, dar având aripi potrivite, păsările se pot feri de răpito-rii pădurii, în timp ce prins de vânătorii tovarăşului Ghiţă Dej, fugarul va fi întemniţat pentru cine ştie câtă vreme; Amu înţelegi drama?
-Bine doamnă Paulina Frânculescu, întreabă cu lacrimi în ochi tanti Eliza, dar matale crezi că-l va prinde răcanii care nu întâmplător este nar-maţi până în dinţi? Doar n-o să-l împuşte ca pă bietu tac-su.
-Eliză, ştiu doar că băiatul nu are unde pleca; Aşa cum bine şi de-geaba ştie o lume întregă, astăzi România este o imensă puşcărie.
-Mai bine liber cinci minute decât arestat cinci ani de comuniştii răi şi bezmeteci, decretează şi nu fără motiv bătrâna care de-acum se sprijinea de peretele bou-vagonului; Amu tăceţ dân gură şi nu mai plângeţi de milă băietului care-şi riscă viaţa doar pentru sfânta libertate.
-Poate c-o să aibă ceva noroc şi pân la urmă va trece la sârbii care după câte ştiu, nu prea le mai cântă în strună tovarăşilor sovietici.
-Eliză, băietul va supravieţui doar cu ajutorul bunului Dumnezeu.
-Da mamă fricoasă, dar lasă vorbăria şi ascultă-mă doar o ţâră.
-Păi şi tu-mi ceri socoteală pentru soarta care ne-a blagoslovit?
-Nu-ţi cer nimic mamă, dar pe Iancu n-o să-l mai văd niciodată.
-Greşeşti băiatule; Să întâlneşte munte cu munte, dar om cu om.
La puţină vreme de la evadarea băiatului despre care nu ar fi rău să ştim ce nenorocire îi primejduise viaţa, lângă vagonul titoiştilor din Periam se opresc câţiva răcani comandaţi de un majur; Soldaţii erau înarmaţi pâ-nă în dinţi, iar pe chipul împietrit se putea citi doar înfricoşarea provocată de accidentul feroviar; Văzând cum uşa vagonului spânzura într-un singur inel, majurul începe să urle mai abitir decât un nebun; După ce o vreme ia tăt ameninţat cu moartea pe bănăţenii încărcaţi în vagonul de transport a-nimale, frânt de oboseală ori poate îndemnat de cine ştie care sfetnic în-cornorat, majurul revine la diplomaţia barbarului care nici pe departe nu se mulţumea cu porţia de sânge repartizată de Satana.
-Acilea este toţi, întreabă într-un jargon de mahala comunisto-secu-ristă tovarăşul majur? Răspundeţ bă, doar nu surzârăţ dabinelea.
Cum nimeni n-a răspuns, majurul care de-amu era stăpânit de furie proletară, repetă întrebarea cu şi mai mult elan muncitoresc:
-Bă tituiştilor, voi sunteţ surzi dă urechi? Păi voi n-auzârăţ ce dracu vă întrebai? Ia spuneţ bă, voi nu auzârăţ întrebarea întrebată?
-Tovarăşu grad, răspunde doamna care nu întâmplător se ascundea în bezna care nu degeaba învăluia interiorul vagonului de transport anima-le, poate c-ar fi mai bine să strigi catalogul deportaţilor bănăţeni.
-Care măta în cur vrei să strig catalogul dă la şcoală, întreabă maju-rul care de-amu se simţea măgulit de avansarea care nici măcar nu-i trecuse prin capul pentru care nici părul nespălat de atâta amar de vreme nu avea respect şi consideraţie? Ia spune-ţi bă, care măta în cur vorbişi?
-Tovarăşu ofiţer, raportă cu oarece curaj sora Paulina Frânculescu, în vagonul de transport animale domestice, sunt doar deportaţii planificaţi să moară în cine ştie care lagăr de exterminare.                                         
-Bine fă tituisto, o să văd câţi iese la numărare; Bă soldaţilor, ordonă furios majurul, acuşica nu mai staţi cu deştu în gură şi reparaţi mai repede uşa vagonului; Doar n-oţi vrea să evadeze toţi tituiştii bănăţeni.
Arestaţi în vagonul care de-amu era bine închis, deportaţii din Periam erau nevoiţi să accepte destinul care fără a da socoteală cine ştie cărui ju-decător, le era potrivnic; Nu aveau altă scăpare şi poate tocmai de aceea bieţii oameni erau obligaţi să rabde; Trecuse binişor de prânz; Scârţâind din toate încheieturile metalice, bou-vagonul românesc era pus în mişcare; Mulţumit că aşteptarea se sfârşise, bătrânul Frânculescu se ridică în capul oaselor şi în cele din urmă găseşte puterea de-a mai glumi, într-o vreme în care până şi gluma căpăta forme din cele mai groteşti:
-Ia uite bă fraţilor, comuniştii vrea să ne întoarcem în Periam.
-Ar fi bine tată socrule, dar deportaţii n-au un asemenea noroc.
-Da mă fată frumoasă, dar mai glumim şi noi, ţinu să precizeze bă-trânul care la ceas de grea cumpănă pentru întreg neamul românesc, părea lipsit de speranţe; Tu Paulină, noi altceva nu mai putem face.
Speranţa deportaţilor tocmai părea să prindă aripi când, trenul pri-begiei se opreşte în gara despre care deportaţii n-aveau voie să ştie nimic; Auzeau doar vocea cine ştie cărui tablagiu şi raportul soldaţilor care loiali jurământului depus, executau fără să cârtească ordinul primit.
-Coborâţi dân trin şi rămâneţ în vagon; Aţi înţeles bă tituiştii dracu, întreabă majurul, c-o voce de piţigoi castrat la ordinul partidului?
-Tovarăşu majur, dacă coborâm nu putem rămâne în vagon.
-Fă muere pizdoasă şi mare dobitoacă, eu ordonai cum că trebuie să coborâţ dân trin şi să rămâneţ lângă vagonu dă trin ciocnit.
-Am îmţeles tovarăşu, dar cu bagajele ce facem, întreabă şi nu fără motiv sora care de-amu refuza agresivitatea din privirea majurului?
-Faci pă măta în cur! Luaţi-vă şi bulendrili împuţite, ordonă tablagiul care nemulţumit de riposta bănăţenilor pleacă la alt vagon.
Deportaţii din Periam începură a pregăti debarcarea ordonată de bravul majur; Încercând să adune în mare grabă, bruma de bagaj cu care au fost lăsaţi să urce în bou-vagon, deportaţii nu-l văzură pe sergentul ca-re însoţit de doi răcani poza în dreptul uşii; Rănit şi încă destul de rău la capul made în Oltenia, sergentul nu se da bătut; De-amu urmărea cu pri-virea pregătirea deportaţilor, dar neavând răbdare şi nici prea multă minte, gradatul a început să strige mai abitir decât un nebun calificat:
-Hai bă tituiştii dracu, hai mai repede şi grăbiţi-vă niţăluş; Bă surzilor, voi cât vă mai mojmondiţ doar pentru nişte bulendre cârpite?
Cum sergentul Vadim era un oltean lipsit de bun simţ, deportaţii nu îl onora nici măcar cu privirea; Îngrijoraţi şi fără prea multă tragere de ini-mă, deportaţii bănăţeni începură a coborî din bou-vagonul în care se bu-curaseră de întuneric comunist şi miros de bălegar; Sub privirea proletară, deportaţii se angajară într-o corvoadă planificată de satrapii comunismului românesc şi până noaptea târziu, mutară animale, atelaje şi bagaje într-un tren garat lângă marfarul avariat din ordinul unui secretar care la vremea de tristă amintire se lăuda c-o inimă de câine turbat; Deportaţii din Periam abia dacă se mutaseră în altă puşcărie pe roţi când, un civil care nu întâm-plător era însoţit de câţiva răcani înarmaţi până în cei mai galbeni dinţi, deschide uşa vagonului şi întreabă c-o voce de stăpân:
-Bă tituiştii dracu, pântre voi nu este nici-un doftor mai priceput?
Cum deportaţii bănăţeni nu răspund la întrebarea întrebată, civilul care nu întâmplător poza într-un tovarăş iritat peste măsură, repetă între-barea pentru care fusese însărcinat de partidul muncitoresc:        
-Bă tituiştilor, voi sunteţ surzi sau acuşica faceţ pă nebunii? Întrebai dacă în vagonul aista cloceşte vrun doftor cu batalama la mână şi care să ştie pansarea unui tovarăş cu carnea ruptă în mai multe locuri.
-N-avem nici-un doctor cu batalama, raportă şi nu fără motiv doam-na Paulina Frânculescu, fără să-l privească pe securistul cu cea mai sănă-toasă origine, dar în timpul războiului am fost soră de front.
-Bine fă muere proastă, dar ia fă-te încoa şi spune-mi cum te chiamă la catalogu dă la şcoala premară, ordonă motivat securistul.
-Mă numesc Paulina Frânculescu născută Eftimiu, raportă sora care de milă de silă, încerca să pozeze în faţa securistului trimis de partid.
-Fă muere cu front, ordonă securistul c-o voce de câine dinamovist, atuncea ia-ţi mai repede niscaiva unelte numa bune pentru operaţii sanitare şi vin-o urgent după mine; Acuşica pricepuşi ordinu?
-Am înţeles tovarăşu ofiţer, dar fiţi bun şi aşteptaţi-mă puţin.
-Haide fă mai repede şi nu încerca să mă duci cu preşul pus dă ţaţa Veta peste rogojina dân pat, ordonă furios securistul partidului.
-Ce s-o întâmplat tovarăşu? S-o stricat maşina timpului şi pentru a ne pune pielea pe băţ nu aveţi cu ce ne duce, întreabă şi nu fără motiv în-temeiat sora Frânculescu Paulina, în timp ce sărea din bou-vagon?
Încadrată de soldaţi, sora Paulina se angajează pe potecuţa paralelă cu calea ferată, pentru ca după o vreme să traverseze liniile care se pierdeau printre buruieni şi alte mizerii; Abia dacă păşise pe şleaul care în acea ga-ră ţinea loc de peron când, la ordinul securistului desemnat doar de partidul muncitoresc, doamna Paulina se opreşte la doi paşi de sala în care până nu demult, călătorii aşteptau trenul izbăvirii; Obişnuită cu strigătul soldaţilor sfârtecaţi de baionetă sau de cine ştie ce grenadă explozivă, sora Paulina încearcă şi într-o bună măsură îşi păstrează echilibrul de care avea atâta nevoie; După o scurtă consultare cu unul din ofiţerii care avuseseră norocul de-a scăpa nevătămaţi din masacrul comunist, securistul ordonă pe acelaşi ton tăios şi agramat de o manieră proletară.         
-Fă muere, ia vin-o încoace şi nu mai căsca gura după răcani.
-Bine tovarăşu, dar nu aici sunt răniţii care au nevoie de ajutor?
-Haida şi mişcă-te mai repede, ordonă într-un dialect primitiv, civilul care însoţit de unul din ofiţerii care-l aşteptau c-o vădită nerăbdare, intrară pe uşa păzită de răcanii înarmaţi până în cei mai galbeni dinţi.                                                              
-Bună ziua domnilor ofiţeri, salută sora Paulina Frânculescu, după uzanţa care-i înspăimânta de moarte pe comuniştii români şi uneori îi obliga să fugă ca dracu de tămâia popească!
-Sărut mâna domnişoară Paulina Vlăsceanu, răspunde într-o manie-ră de o politeţe străină bieţilor comunişti, un bărbat care forţat de împreju-rări nefericite, tocmai îmbrăcase un halat de un alb îndoielnic.
-Domnule, dar nu îmi vine să cred; Oare mă înşeală privirea?
-Nu vă-nşelaţi domnişoară, răspunde bărbatul sărutându-i mâna.
-Ce mică pare a fi grădina Domnului, exclamă şi nu fără motiv sora pe al cărui chip se putea citi o imensă şi justificată nedumerire!                                           
-Bă tituiştii dracu, ameninţă civilul, în jargonul specific ministerului de interne, ia lăsaţi vrăjala burghezeasă şi treceţi la treabă.
-Păi ce-a păţit tovarăşu căpitan, întreabă sora Paulina Frânculescu, fără să ia în seamă modalitatea prin care dulăul dinamovist ameninţa? Ve-deţi tovarăşe Bârlădeanu, l-aţi mâniat pe Dumnezeu.
-Bine fă muere proastă, dar dă unde măta în cur îl cunoşti pe tovară-şul prezent acilea şi dă faţă, întreabă în aceeaşi manieră dulăul secret?
-Şi cum Dumnezeu să nu-l cunosc? Păi nu acest ofiţer ne-a luat din satul Periam, doar pentru a ne duce unde a înţărcat dracu copiii?
-Paştele măti dă tituistă nemernică şi dobitoacă! Dacă nu vă apucaţi urgent dă operare, să ştiţi că mintenaş vă arestez pentru înaltă trădare; Fă putoarea dracu, nici acuşica nu înţelesăşi ordinul espre?
-Am înţeles tovarăşu, raportă sora care de-amu îşi asuma riscul de a fi arestată, dar eu nu pot opera cu pistolu la tâmplă şi cu sula în coaste; Mă iertaţi tovarăşu ofiţer cu sarcini speciale, altfel nu-i posibil.
-Atunci aştept dincolo de uşă, dar în cazu în care daţ greş, puşcăria vă mănâncă, ameninţă securistul, pentru ca mai apoi să facă semn soldaţilor care scârmându-se în nas părăsesc sala de operaţie.
-Nu te supăra domnule doctor, raportă cu acelaşi glas scăzut sora Paulina Frânculescu, dar acest animal nenorocit n-are dreptu să supravie-ţuiască doar pentru a ne face în continuare viaţa şi mai amară.
-Ai multă dreptate soră Paulina Vlăsceanu, dar indiferent de animalul care din totdeauna se ascunde sub masca nemernicului căpitan, noi suntem obligaţi prin jurământ, să-l salvăm de la moartea care de-acum îi dă târcoale, ordonă presupusul doctor cu acelaşi glas scăzut.
-Cum vreţi domnu doctor, dar dincolo de jurământul depus în urmă cu mai multă vreme, acest criminal trebui să trăiască doar ca să dea soco-teală de toate nenorocirile făptuite cu sau fără ordin.    
-Fie şi numai pentru dreapta judecată, dar să nu mai pierdem timpul care în esenţă este cel mai preţios capital; Preţuind omenia lăsată moştenire de Dumnezeul a toate ziditor, să încercăm marea cu degetu, ordonă docto-rul care din anumite pricini se lăsa învăluit de mister.
După operaţia făcută în condiţii primitive, căpitanul Bârlădeanu era înfăşurat într-o pătură cazonă şi urcat într-o maşină parcată în spatele gă-rii; În timp ce se spăla într-o găleată pe care un răcan o adusese contracost, doamna Frânculescu Paulina raportă cu acelaşi glas scăzut:
-Doar Dumnezeu îl salvează de la moartea pe care o datorează.
-Asta numai dacă Dumnezeu face o excepţie cu ofiţerul iadului.
-Dumnezeu face şi desface, dar nu şi pentru demonii iadului comunis-to-securist, ordonă şi nu fără motiv sora care sfidând prudenţa era surprin-să de părerea unui doctor care încercase s-o complimenteze.
-Ştiu doar că iarba rea nu piere niciodată, dar cum de aşa ceva eşti pe deplin convinsă, nu cred că este cazu să insist prea mult, raportă docto-rul care de-acum căta pricină de taifas românesc.
-Ce mai puneţ la cale bă tituiştilor, întreabă soldatul care întâmplă-tor făcea de strajă la uşa istoriei? Tăceţ dân gură şi nu mă nervozaţ.
Neluând în seamă puiul care mult prea devreme spărsese coaja o-ului de sub cine ştie ce cloţă medievală, doctorul şi sora sunt luaţi în pri-mire de doi soldaţi înarmaţi până în dinţi; Lăsându-i în plata Satanei pe răcanii care se vânduseră pe te miri ce, să ne alăturăm deportaţilor bănăţeni şi să-i înţelegem din perspectiva viitorului îndepărtat, dacă la vremea de cea mai tristă amintire nici măcar nu poate fi vorba de un ajutor imediat; Cum pentru oropsiţii sorţii, mulţi dintre noi suntem doar nişte biete semin-ţe neîncolţite, este normal să nu fim văzuţi; Profitând de masca omului in-vizibil, să rămânem lângă deportaţi, chiar dacă mirosul de bălegar ne în-deamnă să părăsim puşcăria care abia noaptea târziu se pune în mişcare; Când printre ulucile bou-vagonului, aşa cum într-un jargon oltenesc rapor-ta un sergent cu cea mai sănătoasă origine comumnistă, mijeau zorile zilei de mâine, bătrânul Frânculescu se trezeşte cu aceeaşi nesiguranţă în suflet, dar şi cu multă durere în inima care de-amu părea s-o ia razna; Acuza du-reri ascunse, dar cu simţirea bănăţeanului obişnuit să respecte doar pentru a fi respectat, n-a îndrăznit să-şi scoale nora, fie şi pentru ai cere un nas-ture izbăvitor; S-a mulţumit doar să călătorească cu gândul pe meleagurile de unde a fost înhăţat cu arcanul comunist; Multe şi de toate, urâte şi fru-moase, inundară mintea bietului om; Cu gându la tăte cele, bătrânul încear-că să aţipească măcar o ţâră; Din păcate însă, nefericitul deportat n-a re-uşit să pună geană peste geană; Într-un târziu, bătrânul titoist aude un ne-chezat de cal înfometat, pentru ca mai apoi să fie tulburat de mugetul unui bou mai însetat ca niciodată; Pierzându-şi răbdarea, se întreabă:
-Mama lor dă idioţi, pun creştinii pă drum doar ca să le fure agoni-seala, dar animalele cu ce sunt de vină? Doamne, de ce atâta păcat?
-De mă Frâncule, răspunde poate la fel de neâmpăcată biată Mara; Cine ştie, continuă biata femeie, în timp ce tăt încerca să se ridice în capul oaselor? Uite şi tu mă omule, vitele va muri dă foame şi sete.
-Amu nici măcar nu poţi dormi? Hai Mară, mai aţipeşte o ţâră.
-Şi cum vrei să mă prindă somnu? Când mă gândesc doar la ce ră-masă în curte şi care pân la urmă va fi furate doar de nişte comunişti ne-isprăviţi, mai că m-apucă nebuneala şi vreau să plec la Dumnezeu.
-Lasă-le încolo mă femeie; Amu încearcă şi mai dormi o ţâră.
-Păi cum vrei să dorm mă omule? Nu vezi că de-amu piedurăm tăt ce cu trudă făptuirăm în viaţa pă care ne-o dat-o Dumnezeu?
-Ştiu Mară, dar cel mai bine ar fi să dormi şi să uiţi; Păi no?
-Şi tu dă ce nu dormi mă Frâncule? Înseamnă că şi tu te gândeşti la ce lăsarăm acasă; Hai mă omule şi spune drept, nu tăt la casa dân Periam te gândeşti, întreabă şi nu fără motiv nefericita femeie?
-Bine fă muere, atunci gândeşte la ce vrei tu şi mai cu seamă la cine nu-ţi dă neam dă pace; Nu dalceva Mară, dar mâne gându poa să nu mai fie chiar atât de liber, raportă c-o vădită îngrijorare bătrânul titoist.
-Cum aşa Frâncule? Nici măcar cu gândul care din totdeauna hoină-reşte în voie, nu ne mai putem amăgi, întreabă soacra care nu întâmplător se vedea instrăinată de tăt ce iubise mai mult în anii tinereţii?
-Tată socru, intervine nora, în timp ce-l zgâlţâia binişor pe bătrân, bieţii oameni vor să aţipească măcar o ţâră; Nu te supăra matale, dar tă-ceţi din gura care de-amu parcă vorbeşte în zadar.
-Da mă Frâncule, dar tu n-o asculta pă venetica dă noră-ta; Ea nu e din Periam şi nu pierdu nimic dân averea strânsă cu atâta trudă, izbucneş-te bătrâna, c-o răutate de soacră poamă acră.
-Ia mai tacă-ţi gura fă muere guralivă şi care numai vinovaţi ştii să găseşti, admonestează hotărât bătrânul care la fel ca întotdeauna, încerca să fie cât mai impăciuitor cu putinţă.
Aşa mai trecu o bună bucată din vremea tăt mai potrivnică; În timp ce roţile bou-vagonului interpretau cu aceeaşi cadenţă metalică intermina-bila simfonie, deportaţii bănăţeni încercau să aţipească măcar o ţâră; Za-darnică încercare; În mai puţin de o juma de oră, vaietul doamnei Grigorici face ţăndări liniştea care se instalase în bou-vagon; Nemaiputând suporta vaietul sfâşietor, doamna Paulina se ridică de lângă băiat şi după ce bâjbâie prin întunericul făcut cadou cu atâta mărinimie de comuniştii români, până la urmă ajunge la sălaşul doamnei Safina; Fără a pierde vremea, îngenun-chiază lângă bărbatul care de-amu zăcea fără suflare pe platforma vagonu-lui şi după ce constată moartea ţăranului care odinioară era mândria satului Periam, doamna Paulina Frânculescu se ridică la verticala demnităţii uma-ne; Acesta pare a fi raportul bănăţeanului trimis în surghiun de comunişti, sau doar o replică puţin cam precipitată?
-Este mort femeie, exclamă sora, pe chipul cărea durerea zugrăvise cu diabolicu-i penel, scene din infernul pe care îl trăia poporul român! A-mu iartă-mă, dar minuni doar Dumnezeu poate să facă.
Revenindu-şi din amorţeala timpului în care de-amu era obligată să trăiască, doamna Paulina întreabă: Dumnezeule, omul pe care doar tu l-ai creat după chipul şi asemănarea ta divină, trebuie să-şi dorească moartea fie doar pentru a scăpa de infernul la care este condamnat?
-Ce păţâşi mă fată? Ia spune, nu mai trăieşte bietul Grigorici?
-Nu mai trăieşte tată socrule; A murit de câteva ceasuri bune.
-E rău mă fată, dar bine c-o scăpat dă chinuri şi durere.
-El o scăpat tată socrule, dar nouă când ne vine rândul?
-Mă fată, câtă vreme deocamdată moartea nu prea ne bagă în sa-mă, cred c-ar fi bine să nu te mai gândeşti la ce şi cum va fi, răspunde bă-trânul care pentru aşi domoli furia tăt mai neputincioasă, încearcă să se ri-dice în picioare şi să găsească drumu care să-l ducă spre izbăvire.
-Unde meri mă omule? Doar nu vrei să-l trezăşti păsta micu.
-Tu Mară, răspunde bătrânul care nu fără motiv încerca să ajungă la uşa strajnic ferecată de răcanii porcului care de o bună bucată de vre-me ocupa ilegal coteţul de la Bucureşti, ascultă şi bagă la cap: Poate nu ar fi rău să ne trezim cu tăţii şi asta cât mai repede cu putinţă.
Văzând că bate fără nici-o speranţă în scândura care-i ţinea arestaţi, bătrânul revine la sălaşul făcut cadou cu atâta mărinimie familiei sale; Trezin-du-se cu o clipă mai devreme, Marius întreabă speriat:
-Bunicule, amu de ce Dumnezeu plâng oamenii mari? Ia bătut cineva cu băţu la fund şi nu mai pot de atâta durere omenească?
-Da mă nepoate, dar amu fii rogu-te bun şi stai cuminte.
-Bine bunicule, întreabă nepotul care de-amu surpridea prin perspi-cacitatea juvenilă, dar cine a murit din bătaia despre care vorbeşti? Este cineva din satul pe care l-au furat comuniştii români?
-Mă nepoate, aşa cum mai mereu se întâmplă în România socialis-tă, o murit un ţăran care din păcate era tare bolnav şi tare năcăjit; Eu cred că asta ia fost soarta şi taman daia plecă la Dumnezeul din cer.
-Am înţeles bunicule, dar unde îl îngroapă? Doar nu în vagon.
Întrebarea nepotului la cam descumpănit pe bătrânul care neştiind ce să răspundă băiatului ce părea atât de curios, se mulţumeşte să îl strângă la pieptul încă destul de puternic; În liniştea tulburată de plânsul doamnei Grigorici, o bătrână aprinde lumânarea care să lumineze drumul spre lumea de apoi şi tăcută o pune la căpătâiul flăcăului de odinioară; După câteva clipe, bătrâna se ridică în picioare şi o vreme rămâne într-o poziţie medita-tivă, dătătoare de respect; Pe sărmanul Grigorici îl ştia din tinereţe; Amu bietul om era mort şi mai că nu îi venea să îşi creadă ochilor; În locul unui bătrân care murise în urmă cu puţină vreme, vedea prin perdeaua timpului care fără neam de milă trecuse peste viaţa ţăranilor din Periam, un flăcău care călărea un cal superb; Şi ce frumos alerga pe drumul satului, încercând să strârnească dorinţa fetelor de a-l avea ca iubit în aşternurtul din dotă; Amu era bătrân, era mort, era îngheţat pentru totdeauna; Trecuse ca o a-diere de vânt, iar pentru biata bătrânică, viaţa pe care-o trăise era doar un vis din care se trezise fie şi pentru a se duce în lumea de apoi; Tocmai se pregătea să plece la sălaşul unde să aştepte hotărârea Domnului a toa-te ziditor când, prezent printre ţăranii din Periam, preotul Serafim Lugojanul coboară la nivelul văduvei care nu mai contenea cu plânsu; Cu vocea lui smerită, părintele o îndeamnă la căinţă şi mântuire veşnică.
-Tu Safină, amu bărbată-tu este în grija Domnului care face şi des-face tăte cele; Noi păcătoşii suntem obligaţi să ne supunem Lui, predică părintele Ioan Serafim Lugojanu, cu aceeaşi creştinească evlavie; Numai Preaputernicul ştie când să ne trimită la locul meritat.
-Ştiu părinte Serafim, întreabă femeia care de-amu rămăsese vădu-vă, da eu ce rost crezi că mai am? Amu de ce nu mă ia şi pă mine Dumnezeu şi să mă duc împreună cu omul meu? De ce părinte Ioan?
-Safină, răspunde preotul cu aceeaşi voce mângâetoare, aşa cum bine cred că ştii, creştinii merg la Dumnezeu doar când sunt chemaţi şi nu când îndureraţi peste măsură vor s-o sfârşească cu viaţa; Tocmai de aceea oameni buni, nu este bine să ne dorim moartea.
-Păcatele noastre părinte, se tângue bătrâna care tocmai aprinsese lumânarea divină; Decât să ne lase printre comuniştii răi şi fără suflet, n-ar fi mai bine să ne ia pă tăţi? Doar aşa scăpăm de chinuri.
-Ia taci dân gură femeie, admonestă bătrânul Frânculescu, îngrijorat de pesimismul bunicii; Dumnezeul atotputernic ştie pe cine să îl ia în grijă şi să-l ferească de necazuri pământeşti; No mă femeie tristă, amu cred că pricepuşi şi n-o să te mai văicăreşti doar pentru că-ţi este greu.
-Că bine zici mă Frâncule! Dar fi să ne ghidăm doar după nişte ţă-rani care mai mult sau mai puţin întâmplător sunt la mare necaz, ar însemna ca viaţa să dispară iar pământul să rămână rece şi pustiu.
-Ştiu părinte Ioan, dar viaţa pă care ne-o fac cadou tovarăşii numai viaţă nu se chiamă, răspunde bunicuţa care fără a mai aştepta cine ştie ce răspuns duhovnicesc, se retrage în sălaşul lăuntric.
-Tu ai dreptate femeie, intervine preotul care nu întâmplător încerca să se facă înţeles, sunt momente care ne împing la fapte tăt mai necugetate; Mă fraţilor, îndeamnă părintele Ioan cu aceeaşi voce duhovnicească, pre-ţuiţi viaţa pe care în lumea plină de iezmeni şi atâtea lichele, doar Dumnezeu ne-o dă pentru o vreme şi numai o singură dată.
-Părinte, întreabă o voce care venea din întunericul timpului, dacă bieţii ţărani nu se pot bucura de viaţa zămislită doar pentru puţină vreme, Dumnezeu de ce-o mai dă? Doar ca oamenii să moară când le este lumea mai dragă, insistă şi nu fără motiv aceeaşi voce nemulţumită?
-Şi pentru a nu mă crede mincinos, ce aţi vrea să vă răspund?
-Dar oamenii care disperaţi îşi doresc moartea, n-au dreptate?
-Poate că au mă fată frumoasă, dar sunt şi creştini care optimişti nu vor să moară când vor câinii comunişti; Pă aşa potrivnici de ce nu-i punem la socoată, întreabă şi nu fără motiv bătrânul Frânculescu?
-Ai dreptate Frâncule; Cred că nimeni nu-şi doreşte moartea.
-Ştiu părinte, dar eu ce să fac cu dreptatea sfinţilor din Cer?
-Să trăieşti în pace şi pentru nimica în lume să n-o risipeşti.
-Am înţeles părinte, dar uite cu cine suntem obligaţi să trăim.
-Da oameni buni, încearcă părintele Serafim să-şi ducă gândul până la capăt, dar nici Iisus nu şi-a dorit moartea; Cu toată repulsia faţă de ne-fiinţa omului, Iisus s-o urcat pe crucea răstignirii doar ca să-i mântuiască pe tăţi cei care credeau în puterea lui; Apoi, aşa cum bine ştim cu tăţii, El a înviat doar pentru a le arăta credincioşilor, mesajul tatălui care le oferea gratuit, o viaţă lipsită de griji şi dureri, într-o lume în care puteau să ajungă doar dacă credeau în El; Fraţilor, pentru ca sufletele noastre să fie izbăvite de răul strecurat de încornoratul cu chip de om cinstit, trebuie să ne rugăm de-a pururea şi în veci vecilor; Amin!                                         
La comanda divinităţi, deportaţii din Periam îngenunchiară ca mai toţi bunii creştini; Smeriţi, ei se rugară pentru sufletul mortului şi de-acum nu mai cutezară în dorinţa de-a pleca în cea lume doar pentru că viaţa de-venise insuportabilă; Predica părintelui Serafim, se vroia o stavilă în calea anticristului care mai flămând ca niciodată nu se mai sătura de atâta sânge nevinovat; Deportaţii erau conştienţi că îndemnaţi de acelaşi anticrist hăme-sit, vor putea să cadă în capcana demonilor care stăpânesc Infernul Roşu, dar cel puţin nu-şi mai doreau moartea; Timpul trecea foarte greu şi mirosul de bălegar asfixia dorinţa de viaţă; Lumânarea pusă de bătrână la căpătâiul bărbatului care decedase în urmă cu puţină vreme, abia dacă mai pâlpâia în adierea vântului care nestingherit trecea printre ulucile bou-vagonului şi hrănea speranţa de viaţă chinuită; În culcuşul de paie amestecate cu bălegar românesc, bătrânul Frânculescu încerca zadarnic să se transpună în circum-stanţe care pentru o vreme să-l ferească de tragedia care-l obliga să lup-te pe frontul inundat de mocirla comunisto-securistă.
-Mă fata mea frumoasă, şi noi trebuie să facem oarece lucru.
-Ce lucru trebuie să facem tată socrule? Ai nevoie de ceva?
-Eu nu mă fată, dar bătrânul care a murit are nevoie de lumină.
-Ai dreptate, dar eu n-am lumânări; Cred că are mama soacră.
-Tu Mară, mai nainte da pleca dacasă, n-ai luat nişte lumânări?
-Am luat câteva mă omule darnic, dar le păstrez pentru mine.
-Ia mai termină cu prostiile şi mai bine vezi pe unde le-ai ascuns.
-Mă Frâncule, aşa cum bine văd, amândoi sunteţ în contra mea.
-Nu suntem Mară, dar uite că şi morţii au nevoie dă lumină.
-Justificări inutile tată socrule; Să întreb, poate că are cineva.
-Şi unde Doamne iartă-mă vrei să meri? Uite mă fată, ţâne o lumâna-re; Amu meri d-o aprinde la căpătâiul moşului care numa ce muri.
-Dar noi cât Dumnezeu mai merem, întreabă şi nu fără motiv văduva Grigorici Safina, în timp ce deznădăjduită îşi ştergea ochii cu colţul broboa-dei care-i acoperea părul încărunţit de timpul tăt mai potrivnic?
-Eu nu cred că mai mergem mult, raportă fără a convinge doamna Paulina; Nu ştiu de ce, dar cred că în curând vom ajunge undeva.
-Aşa-i mă fată; Păi cum no, răspunse în doi peri moş Frâncu?
-Da bă fraţilor, întreabă speriat un bărbat care sta sprijinit de peretele bou-vagonului, dar în caz că bandiţii ne duce în Siberia îngheţată, noi ce dracu ne facem? Pe unde mai scoatem cămaşa de forţă majură?
-Cine-ţi mai băgă în cap asemenea gărgăuni? Doar n-ai de gând să sperii lumea cu iadul în care neamul românesc n-o cătat adăpost, întreabă şi nu fără motiv, o femeie îngrozită din motive lesne de înţeles?
-Ştiu că în vorbele mele nu se scaldă gărgăunii cunoscuţi de toată lumea, dar eu care am neamuri în Basarabia ocupată de bolşevicii sovietici, cred că securiştii româneşti acolo ne duc; Numa dacă Domnul nu vrea să ne ajute o ţâră şi să ne dea o mână de ajutor.
-Şi cum de ai neamuri într-un loc bântuit de ciuma sovietică, întreabă sora care în urmă cu zece ani îi cunoscuse şi încă destul de bine pe basa-rabeni? Doar n-ai fost deportat în Banatul românesc.
-Mai nainte de război, am avut un frăţior; Mergând cu o trebuşoară la Chişinău, i-o  căzut cu tronc o moldoveancă şi-o rămas acolo.                       
-Bine mă omule, dar matale de ce crezi că ne duc în Siberia, întreabă şi nu fără motiv sora care de-acum încerca o firavă amăgire?
-Păi dacă nu în iadul aşela negru, atunşi unde în altă parte?                               
-Eu cred că te-nşeli omule, raportă fără prea multe argumente sora Paulina, după care se grăbeşte la sălaşul unde băiatul aştepta cu nerăbdarea unui copil mult prea simţitor, dar şi puţin cam răsfăţat.
Văzându-şi nora care nu întâmplător plutea într-o tăcere de aur bi-ne falsificat, bătrânul Frânculescu întreabă cu glas abia şoptit:                                                        
-Mă fată, tu aflaşi ceva necurat? Ia spune-mi, care-i baiu?
-Nu-ţi scapă nimic tată socrule; Cum ştii, baiul tăt bai rămâne.
-Păi aista nu pare un motiv de laudă, raportă fălindu-se puţin bătrâ-nul Frânculescu, dar nici eu n-am îmbătrânit chiar de pomană.
-Cineva cu rude în Basarabia, spune că ne duc în Siberia.
-Păi de ce mă fată? În România nici puşcării nu mai avem?
-Ştiu doar că în Siberia de Nord, a înţărcat dracu copiii.
-Da mă fată, dar eu nu prea cred în nişte bazaconii răsuflate.
-Nici eu nu vreau să cred tată socru, dar când vor să facă rău bie-ţilor creştini, comuniştii români sunt în stare de orice nelegiuire.
-Mă fată, până şi tu crezi că în curând vom fi sclavii ruşilor?
-Eu nu am de unde să ştiu tată socrule, dar în situaţia noastră orice măgărie poate fi posibilă; Dintr-un asemenea motiv, aşteaptă-te la ce te aştepţi mai puţin, răspunde îngrijorată doamna Paulina Frânculescu!
-Am înţeles mă fată, dar câtă vreme nici dracu nu este chiar atât de tuciuriu, nu trebuie să ne facem prea multe gânduri negre şi nici nu trebuie să ne pierdem cu firea, îndeamnă ceva mai optimist bătrânul deportat.
Teama că în curând vor ajunge în cine ştie care lagăr din Siberia în-gheţată, pătrunde ca un ghimpe în sufletul oamenilor care deveniseră bănu-itori şi suspicioşi peste măsură; Cum într-o ţară comunistă trebuia să fie cel puţin un ţap ispăşitor şi speriaţi doar la gândul că vor ajunge în Siberia de Nord, deportaţii îl acuzară cu tăt mai multă convingere pe conţăranul care nebănuind suspiciunea ce avea s-o stârnească, declarase niscai le-gături de rudenie cu basarabenii de dincolo de Prut.
-Bă rusofonilor, ordonă pierzându-şi răbdarea unul dintre deportaţi, voi ne vindeţi bolşevicilor; Mă oameni buni, continuă cu şi mai multă furie deportatul care nu întâmplător era atât de speriat, tovarăşu care să preface că-i deportat, mere la fraţii dă dincolo de Prutul moldav.                                                                               
-Dar eu nu sunt rus; Mă fraţilor, pe mine mă chiamă Petre.
-Pentru numele Dumnrezeului a toate ziditor, declară nevasta bărba-tului incriminat, rusoaică n-am fost niciodată; Nu ştiu cum de nu aţi aflat, dar obârşia noastră o cunoaşte părintele Ioan Serafim.
Bun cunoscător de oameni şi datini româneşti, preotul Serafim sesi-zează pricina care sta la baza altercaţiei care în final putea să degenereze în cine ştie ce fapte necugetate şi fără a mai pierde timpu, încearcă să a-lunge fie şi parţial frica pe care deportaţii o trăiau.
-Oamneni buni, îndeamnă părintele care de-amu încerca să se facă auzit de toţi deportaţii, daţi-vă mâna şi nu vă mai certaţi; Noi doar împreună vom ajunge la limanul care în ciuda întunericului de sorginte comunistă va putea fi întrezărit şi în cele din urmă va fi prilej de bucurie.                  
-Ştiu, dar având legătură cu ruşii, până la urmă tăt ne va vinde.
-Taică, revine cu aceeaşi răbdare creştinească preotul Ioan Serafim Lugojanul, dar ce folos că Iuda era evreu? Păi nu el la vândut pentru trei-zeci de arginţi pe Mântuitorul Iisus Cristos? Atunci care-i raţiunea şi cum de vă îndeamnă la ură şi atâta dezbinare?
-Amu spuneţi tăt părinte Ioan Serafim; Di şe nu spuneţi că până şi moldovenii dintre Prut şi Nistru, sunt tăt români şi poate mai creştini.
-Mă fraţilor, Ioan, Toma, Petre şi ceilalţi ucenici, cu ce sunt de vină dacă un alt evreu la vândut pe Mântuitorul Iisus Cristos, tocmai preoţilor care se temeau de cel ce putea să-i detroneze prin adevărul divin?
-Adăvărat părinte Ioan Serafim, dar vânzarea s-o făcut demult.
-Mă oameni buni, dacă Mântuitorul Iisus Cristos o fost vândut de unul dintre evreii de mare încredere, de ce un român nu ne-ar vinde ruşilor pentru numai câteva ruble? Voi credeţi că în două mii de ani, firea oamenilor s-a schimbat prea mult? Dar noi n-am ajuns pe drumuri, tăt datorită unei vânzării despre care comuniştii români se prefac că nu ştiu nimic, continuă părintele cu aceeaşi fermă convingere?
-Bine părinte, dar românii când au mai fost vânduţi, întreabă şi nu fără motiv unul dintre deportaţii care nu ştia întregul adevăr?
-Taică, în timpul războiului; Altfel nu eram deportaţi într-un loc pe care numai Satana îl ştie, predică motivat preotul Ioan Serafim.
-Poate c-am greşit cu Petre şi amu îl rugăm să ne ierte că îl crezurăm în legătură cu ruşii, dar noi ce Dumnezeu facem părinte Ioan? Dacă tovară-şii ne duce în Siberia de unde nimeni n-a mai venit pân amu, întreabă mai mult retoric un deportat pierdut cu firea?
-Da mă oameni buni, dar câtă vreme noi nu ştim nimic precis şi nici măcar ce gânduri au tovarăşii de la Bucureşti, hai să nu ne pierdem cu fi-rea şi să credem în Dumnezeul a toate ziditor.
-Părinte Serafim, eu cred că tocmai incertitudinea-i zăpăceşte pe oameni şi le întunecă mintea; La cât-îs de cătrăniţi, doar ruşii le mai lipseau, raportă ştiind bine ce spune sora Paulina Frânculescu. 
-Sunt obligat să vă dau dreptate doamnă, dar să nu uităm că românii or trecut prin nenorociri mai mari decât iadul comunist şi până la urmă tăt or ieşit la liman; Trebuie doar să avem puţină răbdare şi să ne rugăm pen-tru izbăvirea care ne va fi dată doar de bunul Dumnezeu.
-S-ar putea ca într-un târziu să ne ajute, răspunde motivat un titoist cu părul pleşuv, dar astăzi ne rugăm de pomană la Cel de Sus.
-Te înşeli Aroane; De unde atâta neâncredere în Dumnezeu?
-Nu ştiu părinte; Ştiu doar că umila mea părere nu contează.             
-Şi dacă nu ne rugăm bunului Dumnezeu, atunci cui să cerem cle-menţă şi mântuire veşnică? Sergentului Vadim? Căpitanului Bârlădeanu care dă oarece socoteală? Celor mari şi tari de la Bucureşti? Americanilor care interesaţi ar putea să ne scape de comunişti şi securiti, dar nici măcar prin gând nu le-a trecut o asemenea faptă creştinească? Lui Stalin care se lăfăe în toate bogăţiile furate de la noi şi de aiurea? Cui mă oameni buni? Mă taică, contină părintele pe acelaşi ton încurajator, dacă nicăeri nu gă-sim pe cineva care să ne facă dreptate, amu vreţi să cădem pradă disperării? Ia veniţi-vă în fire mă oameni buni şi vedeţi în Dumnezeu doar salvarea şi mântuirea pentru veşnicia timpului; Amin!
-Aveţ dreptate părinte Ioan, dar aşa cum bine vedeţi, suntem speriaţi numai la gândul că vom ajunge în cine ştie care lagăr din Siberia îngheţată; Nu ştiu de ce părinte Ioan Serafim, dar acolo Dumnezeul a toate ziditor nu cred că-şi mai găseşte loc în sufletele atât de chinuite.
-Mă fată, ia taci tu dân gură şi nu-l mai contra pe părintele Ioan.                
-Da tată socru, dar nu se supără părintele Serafim doar pentru niş-te adevăruri care în ciuda argumentelor încearcă o firavă negare.
-Doamnă Frânculescu, raportă învăţătorul Irimescu, cu o energie de care foarte puţini consăteni îl mai credeau în stare, eu zic să ne rugăm la Dumnezeu, indiferent de locul în care ne vor duce comuniştii.
-Domnule învăţător, revine sora care de-amu risca oarece acuzaţii, dumneavoastră credeţi că ne putem ruga în timp ce îndurăm jugul bolşevic, sacrificându-ne doar până când crăpăm de foame, de oboseală şi de fri-gul siberian? Mă iertaţi domnule învăţător, dar cum acolo este numai pustiu, ghiaţă, moarte şi bolşevici, unde şi cum să ne rugăm?
-Da doamnă Frânculescu, dar nici pentru Mântuitorul Iisus Cristos n-o fost prea uşor să îndure suferinţa răstignirii; Ascultând porunca Tatălui Ceresc, a tăcut şi a suportat povara morţii; Amu înţelesum-aţi?
-Domnule învăţător, încearcă sora Paulina Frânculescu să-şi exprime o părere anume, dumneavoastră ne îndemnaţi la supunere, chiar dacă nu ştim unde ne duce căinţa şi nici ce se află dincolo de ea?
-Doamnă Frânculescu, ştiu doar că toţi creştinii sunt supuşii stăpânu-lui suprem; Poate tocmai de aceea eu vă îndemn să daţi ascultare părintelui Ioan Serafim Lugojanul şi împreună cu sfinţia sa, să ne rugăm Dumnezeului care ascultându-ne ruga smerită ne va feri de răutatea demonilor înregimen-taţi politic; Acesta-i drumul pe care deportaţii din Periam trebui să-l urme-ze, numai dacă vor să-şi găsească izbăvirea divină.
-Mă oameni buni, îşi dă cu părerea văduva care abia dacă se ridicase de la căpătâiul soţului decedat, chiar dacă trebuie să plătim cu vârf şi în-desat, noi tăt prin cruce ne salvăm sufletul neprihănit.
-Şi cu ce preţ femeie, întreabă mai mult retoric doamna Paulina?
-Doamnă Frânculescu, predică părintele cu aceeaşi fermă convinge-re, Mântuitorul Iisus Cristos a plătit cel mai mare preţ numai pentru ca tăţi cei care cred în El şi-n tatăl ceresc, să aibă oarece rost în lumea pământeană şi să nu se mai teamă de moartea cu care oricum sunt datori.
-Chiar aşa mă oameni buni, aprobară alţi câţiva deportaţi.
-Păi dacă este aşa cum zice părintele Ioan Serafim Lugojanu, atunci să nu ne mai facem atâta sânge rău; Mă fraţilor întru Iisus, cel puţin deocam-dată, nici măcar nu ştim unde ne duc comuniştii români.
-Are dreptate învăţătorul Irimescu, întăreşte părintele care de-acum îşi făcea semnul crucii, iar eu vă îndemn la tăcere doar pentru ca împreună să cerem Creatorului nostru, izbăvire pentru tăţi păcătoşii.
Făcându-şi semnul crucii, părintele începe a se ruga; Roţile trenului de transport animale, cadenţau metalic şi încercau să-l bruieze; La căpătâ-iul bătrânului Grigorici, lumânarea s-a stins de ceva timp; Pentru a mai ri-sipi puţin din întunericul care de-amu învăluia interiorul vagonului transfor-mat în puşcărie, nora Frânculescu apelează la bătrâna Mara:                                                                                   
-Mamă soacră, nu dormi? Eu cred că mai trebuie o lumânare pentru bătrânul care neavând încotro tăt încearcă să găsească drumul care duce la tribunalul unde judecător este numai bunul Dumnezeu.
-Mă fată, dac-o ţinem tăt aşa, noi o să murim fără lumânare.
-Doar una mamă soacră; Dacă ţi se pare prea mult, măcar o jumă-tate; Nu ştiu de ce, dar eu nu cred că ne vine rându prea curând.
-Bine mă fată, dar dă unde ştii? Doar nu vorbişi cu Dumnezău.
-Mă femeie, de-acum spui numa prostii; Doar ştii că nici-un om nu să poate pune în locul Dumnezeului din Cer; Amu faci cum te taie căpăţâ-na, dar lumina este o binecuvântare şi pentru vii şi pentru morţi.
-Bine mă omule darnic! Uite că-i mai dau o lumânare, da să ştii că-i ultima; Ia-o mă fată şi aprinde-o la căpătâiul mortului; Hai, ia-o şi pleacă dacilea, grăieşte cu oarece răutate soacra poamă acră.
Câteva clipe mai târziu, fosta soră de front aprinde lumânarea şi o pune în cutia de la căpătâiul bietului Grigorici; Rătăcind cu privirea prin întunericul vagonului de transport animale, sora Paulina Frânculescu zăreşte chipul bătrânului care odinioară era dascălul satului Periam.
-Nu vă supăraţi domnule învăţător, dar ce vă mai frământă?
-Ei doamnă Frânculescu, dar câte gânduri nu-mi dau pace!
-Da domnule învăţător, dar în ultimu timp nu sunt prea multe, întreabă doar pentru a scăpa de singurătate doamna Paulina?
-Aveţi dreptate doamnă Frânculescu, răspunde învăţătorul cu glas abia şoptit, dar dumneavoastră ce mai ştiţi despre bărbatul arestat de co-muniştii care de-amu sunt celebri doar prin prostie şi habotnicie?
-Din păcate domnule învăţător, mare lucru n-am reuşit să aflu.
-După ştiinţa dumneavoastră, mai are multă puşcărie de făcut?
-Păi dacă comuniştii nu se răzgândesc, ar mai fi unsprezece ani.
-Dar el ce vă mai zice? Nici amu nu-l scoate la muncă forţată?
-Cred c-ar avea multe de spus domnule învăţător; Din păcate însă, ofiţerii majestăţii sale n-au voie să scrie şi nici să vorbească cu persoane din afara puşcăriei; Acesta-i adevărul care dezolează şi ucide.

Acest articol a fost publicat în numărul 56

Lăsaţi un răspuns