Infernul roșu – Mititica

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––

Soră și noră – partea a 3-a

Aşa mai trecu o bună bucată de vreme; Venise iarna şi vântul spulbera zăpada; Dintr-un asemenea motiv, maiorul care nu întâmplător rămăsese la ordinul sorei Vlăsceanu, trebuia să-şi petreacă timpu la gura sobei; Era o zi mohorâtă de Noiembrie şi amorezii tocmai stăteau la taclale cu boierul Vlăsceanu când, în salon năvăleşte Aneta Badea; Era urmată de un ţăran pe faţa căruia, mâniea putea fi citită cu multă uşurinţă.
-Ce Dumnezeu s-a întâmplat Anetă? Doar nu dădură turcii, întreabă mirat boierul care de-acum nici măcar nu ştia ce să mai creadă?
-Nu dădură turcii, dar năvăliră ruşii; Dacă-i aşa cum zice omu ăsta, tovarăşii unde nu începură să fure porcii din coteţele ţăranilor.
-Aşa-i conaşule, intervine ţăranul care mâhnit privea în podea.
-Cu adică, soldaţii sovietici şterpelesc până şi porcii bieţilor oameni, sau ca nişte barbari incurabili comit şi alte fărădelegi?
-Păi domnişoară Paulina, aşa-mi zise ţăranu ăsta rătutit; Cât priveşte legile dă care făcurăţ pomenire, eu habar n-am şi nu ştiu nimic.
-Este cum vă zâsăi boerule, insistă ţăranul cu mai mult curaj, iar pă Ion a lu Pantaze care numa ce să pusă în da curmezişu, îl puşcară cu nişte gloanţe rusăşti; Acuşica înţelesărăţ boierulue?
-Doar pentru un porc, tovarăşii şi-au pierdut uzul raţiunii şi asasina-ră un ţăran complet nevinovat, întreabă retoric boierul Vlăsceanu?
-Da conaşule, da îl puşcă dăgeaba; Ion nici măcar nu avea porc.
-Mama lor de criminali! Iată unde ia dus comunismul şi războiul.
-Radu, lasă pistolu în toc, ordonă bine motivată sora Paulina; Maior Frânculescu, tu crezi că este necesar un ordin ceva mai special?
-Am înţeles soră Paulina Vlăsceanu, dar fărădelegea trebuie pedepsită, raportă nu mai puţin convins ofiţerul majestăţii sale.                  
-Fiind vorba despre nişte bolşevici incurabili, cred că orice fărădele-ge este posibilă, raportă cu oarece convingere sora Vlăsceanu.
-Dragilor, păstraţi-vă calmul şi stăpâniţi-vă furia neputincioasă, or-donă motivat boierul care indignat peste măsură se ridică în picioare; Un-de Dumnezeu sunt tovarăşii care fură porcii ţăranilor din Vlaşca?
-Păi conaşule, raportă ţăranul care furios îşi răsucea căciula în mâini, că când veneam spre conac, bolşăvicii numa ce să urcaseră într-o maşână şi ocărâţi de nişte babe bătrâne, plecară râzând ca nişte boi.
-Omule supărat, ordonă după o vreme de adâncă chibzuinţă boierul Vlăsceanu, mergi şi spune ţăranilor să nu-şi mai rişte viaţa doar pentru un porc amărât; Ai înţeles, sau trebuie să-ţi mai repet odată?
-Boier Vlăsceanu, raportă furios peste măsură maiorul Frânculescu Radu, cât ar fi de amărât, pentru ţăranul român porcul înseamnă continu-area vieţii; Atunci cum dracu să nu se revolte?
-Eu vă înţeleg furia şi dezamăgirea domnule maior, dar pentru a nu forţa prea mult situaţia care poate scăpa de sub control, în zilele următoare voi face o plângere scrisă la comandamentul sovietic.
-Cum vreţi boierule, raportă în cunoştinţă de cauză sora Vlăsceanu, dar bolşevicilor nici că le va păsa de plângerea românească.
La sosirea primăverii pe care şi în acel an, bunul Dumnezeu o dăruise oamenilor fără a cere nimic în schimb, maiorul Frânculescu Radu se simţea puţin mai bine şi încurajat de sora Vlăsceanu, se prezintă la unitatea din care făcea parte; Constatând starea de incapacitate fizică, una din comisii-le care se întruneau ad-hoc, îl declară inapt pentru front; Într-o atare situ-aţie, maior Radu Frânculescu este repartizat la un comisariat din Bucureşti şi se ocupă doar cu evidenţa militară; După capitularea Germaniei naziste, maiorul Radu Frânculescu şi sora Paulina Vlăsceanu, fac o vizită de câteva zile la conacul din satu Domneasca şi la îndemnul boierului Marghiloman, se stabilesc numai pentru puţină vreme în satul Periam din Banat; Poartă-ţi de grijă Radule dragă, ordonă în şoaptă nora bătrânului Frânculescu, în timp ce temătoare ascundea fotografia printre hârtiile aruncate de-a valma în gentuţa ce părea de-o vârstă cu veacul însângerat.
-Să ne grăbim mă fată; Tovărăşeii nu prea ştie să glumească şi nici măcar să vorbească frumos, îndemnă motivat bătrânul Frânculescu.
-Da tată socrule, dar cum cel puţin deocamdată nu ştim până când ne vor ţine arestaţi, nu ar fi bine să luăm cât mai multe lucruri?
-Mă fată, răspunde bătrânul care nu întâmplător încerca să-şi facă curaj, ia şi tu ce-ţi face de trebuinţă imediată; Doar venim înapoi.
-Câtă vreme ne înhaţă cu căţel, purcel şi ce mai avem prin casă, nu cred că ne vom întoarce prea curând; Eu nu ştiu ce crezi matale, dar acţi-unea în forţă şi la miez de noapte comunistă mi se pare suspectă.
-Bă tituiştii dracu, ordonă pe un ton autoritar răcanul Lupu Zăludu, mai tăceţi dracu dân gură şi dacă nu vreţi să vă bag la bulău când vine to-varăşu căpitan Bârlădean, grăbiţi-vă şi voi mai repejor.
Văzând că titoiştii nu-l băgau în seamă pe soldatul care continua să strige mai abitir decât un nebun calificat, sergentul Vadim ordonă:
-Bă soldat Lupu, intră în casă şi nu care cumva să dosască niscaiva hârtii suversive cu partidu muncitorilor fruntaşi; Mă bou dracu, nici acuşica n-ai înţeles cum şi dă ce trebuie să stai cu nasu în curu lor?
-Am înţăles tovarăşu sărgent şi lăsaţâ-i în sama mea; Acuşica nu că mă laud, dar am să stau cu nasu numai între cracii lu tituista; Mama lor a dracu de tituişti, înjură cu multă mândrie soldatul armatei populare!
Dumnezeule mare, de ce românii sunt răi tocmai cu românii? Soldat Zăludu, fiul unui muncitor fruntaş din Oltenia socialistă, respecta întocmai ordinul sergentului Vadim fiind numai ochi şi urechi; Stând doar între cracii doamnei Paulina Frânculescu, soldatul Zăludu Lupu era convins că numai aşa putea să slujească partidul comuniştilor săraci cu duhul sfânt; Pierzând-şi până şi bruma de răbdare oltenească, în cele din urmă, odrasla olteanului care în armata populară poza într-un brav soldat, a început să îi îndemne pe titoiştii care nu se conformau, într-o manieră tipic proletară:
-Bă tituiştii dracu, acu dă ce nu ieşâţ afară? Nu dalceva, dar mintenaş vine general Bârlădeanu şi nu vă găsăşte în faţa porţii dă ieşire.
-Ne gătăm îndată, răspunde bătrânul abia stăpânindu-şi furia.
Din fericire, bătrânul Frânculescu nu se lasă intimidat de agresivitatea soldatului care etalând educaţia muncitorească, începuse să scuipe o salivă băloasă, iar pentru a se remarca cu orice preţ, strigă la titoiştii care văzân-du-şi de treabă îl dispreţuiau printr-o tăcere de aur:
-Bă moş bătrân, dacă mă mai calci pă bătătură o să-mi sară ţandăra; Hai ceva mai repede; Tu nu auzi bă tituist hoţoman şi tâmpit?
-Gata mă tovărăşele, uite că pân la urmă ne gătarăm; Amu ia spune, tovărăşelu care-i comandant, ne dă voie să încărcăm căruţa?
-Tată socrule, intervine motivată doamna Paulina Frânculescu, fără să-l ia în seamă pe răcan, am înţeles că putem lua căruţa şi doi cai.
-Fă tituista dracu, ordonă răcanul, cu o voce de oltean sadea, atunci hai cu mine afar; Nu dalceva tituisto, dar sărgentul care după mine este ăl mai priceput la mueri focoase, te va lămuri mintenaş.
-Ce dracu să fac tată socru? Să îl întreb pe tovarăşu sergent?
-Meri şi întreabă ce şi cum să facem cu atâtea lucruri adunate.
-Merg cu tine soldat, da nu care cumva să-ţi dai în petic sau să faci cine ştie ce tâmpenie oltenească, se declară de acord fosta soră de front; Amu înţelegi, sau poate vrei să raportez tovarăşului Bârlădeanu?
Văzând hotărârea doamnei care cel puţin prin vorba elevată dove-dea că nu se teme de bravii tovarăşi, soldat Lupu se opreşte în curtea un-de camaradul făcea de planton c-o armă de instrucţie.
-Ce dracu faci mă Dincă, iar latri la lună? Ia spune răcane, ordonă soldat Lupu, în timp ce cu olteneasca-i privire încerca să străpungă bezna comunistă, unde dracu să duse sărgentu Vadim?
-Sunt acilea mă bou tâmpit, da ce mama dracu face titoiştii, întreabă sergentul, în timp ce mulţumit tocmai ieşea din grădina în care după obiceiul moşilor şi strămoşilor îşi făcuse fireştile nevoi? Bine mă răcanu dracu, nici acuşica nu-i gata tituiştii care să mojmondeşte ca dobitocii?
-Tovarăşu sărgent, daţi-mi voie să vă raportesc numai un raport şi dupaia mă înjuraţi dă toţi sfinţii pă care-i mai găsiţi în călendar.
-Raportează-te mai repede şi nu te mai fâstâci ca un bou bălţat.
-Păi tovarăşu, uite că nici nu ştiu cum dracu să vă mai raportesc. 
-Cât măta în cur te mai bâlbâeşti mă boule, întreabă şi nu fără mo-tiv sergentul Vadim Prişcaru? Spune odată şi nu mai mânca căcat.
-Păi tovarăşu sărgent, uite că o muere care-i dată dracu, ar vrea să ştie dacă poate să ia căruţa la care să înjuge doi cai tituişti.
-Fă tituista dracu, ia vin-o niţăl mai aproape; Nu dalceva, dar vreau să văz cât eşti dă darnică c-un espert în pizda muerilor dă la ţară.
-Tovarăşu sergent, respectând ordinul căpitanului Bârlădeanu, vrem să ştim dacă putem încărca în căruţă bruma de lucruri adunate.
-Încărcaţi căruţa, ordonă sergentul care rânjind se apropia de doam-na Frânculescu, dar asta numai dacă vrea muşchii mei; Fă tituista dracului, acu pricepuşi care-i ordinu în legătură cu pizda dântre craci?
-Ascultă sergent, ripostă cu aceeaşi vehemenţă fosta soră de front, eu n-am de gând să apelez la voinţa muşchilor pe care de altfel nici măcar nu îi cred în stare de cine ştie ce ispravă, dar să ştii că voi raporta coman-dantului care trebuie să sosească dintr-o clipă într-alta.
-Ce căcat mănânci fă curvă tituistă? Doar nu eşti mai a dracu dăcât alte mueri; Soldat Lupu, ordonă furios sergentul Vadim, ca s-o văz niţăluş mai bine pă curviştina în cracii goi, ad-o colea în bătătură.
-Fă tituista dracu, mişcă curu mai repede; Doar auzâşi ordinul săr-gentului Vadim; Ia spune fă toanta dracu, tot n-auzâşi ordinu espre?
-Mă tovarăşi, ordonă bătrânul care de-acum îşi pierduse răbdarea, ia lăsaţi fata în pace; Altfel vă pocnesc cu un resteu dă vă sare apa din că-păţâna care în loc dă minte are doar mătreţă şi păr murdar.
-Tovarăşu sărgent, matale n-auzâşi ce ne zâsă moşul ăsta bătrânu? Că noi avem nişte căpăţâni cu mătreţ şi păr pădureţ.                                                          
-Ş tu crezi în căcatu pă care îl mănâncă moşul ăsta bătrân şi idiot? Ia fă-te încoace moşneag bătrân, ordonă sergentul care nu întâmplător îşi etala cu mărinimie oltenească, aerul de o crasă imbecilitate.
Din fericire pentru ţăranii care se făceau vinovaţi doar pentru că erau vecini cu sârbii, sergentul Vadim nu a reuşit să vadă ce îi putea pielea bătrânului Frânculescu; Întâmplător sau nu, din întunericul nopţii şi-a făcut apariţia căpitanul Bârlădeanu; Urmat de câţiva soldaţi care-i ţineau bolşevi-ca-i trenă, căpitanul începe să urle mai abitir decât nebunul care nu întâm-plător scăpase de la balamuc doar cu acceptul securităţii:
-Sărgent Vadim, voi ce mama dracu păzârăţi pân acuşica? Păi bine mă dobitocu dracu, tu nu vezi că tituiştii nu-i gata dă plecare?
-Tovarăşu căpitan, raportă gradatul care de-amu încerca să-şi justi-fice prostia de sorginte oltenească, să-i ia dracu dă boi; Aiştea e buni nu-ma dă ceartă şi mereu să pune de-a curmezişu oltenilor săraci.
-Voi dă ce mama dracu nu vă pusărăţ calabalâcu în căruţă? Păi nu aşa v-am ordont? Răspunde tituistule, ori tu nici româneşte nu ştii?
-Tovarăşu ofiţer, răspunde indignată sora Paulina Frânculescu, aşa cum chiar dumneavoastră aţi ordonat cu severitate, noi nu pusărăm calaba-lâcu în căruţă doar pentru că n-au vrut muşchii gradatului.                       
-Sărgent Vadim, doar nu eşti un tâmpit incorijibil; Păi bine mă boule, când ordonai ca-n trei ore să fiţi gata cum dă nu vrea muşchii tăi?
-Tovarăşu căpitan, dă din colţ în colţ sergent Vadim Prişcaru, tituista care stă ca o prăjână beată, are necaz pă mine şi daia vă minte.
-Ia termenaţ cu vorba, ordonă căpitanul care abia dacă-şi mai putea stăpâni nervii de oţel comunist; Într-un sfert de oră încărcaţi căruţa şi să fiţi pregătiţi dă plecare; Acuşica înţelesărăţi ordinul espre?
În casă, doamna Paulina îşi găseşte fiul care râzând se juca cu că-ţelu; Văzându-şi mama care de-acum poza într-o sfântă înfuriată, Marius lasă câinele şi întreabă într-o manieră de copil bine crescut:
-Mămico, mai venim înapoi sau ne arestează ca pe tata?
-Cum să nu venim dragul mami? Păi nu asta-i casa noastră?
-Mă femeie venetică şi mincinoasă cum alta n-am văzut, amu de ce îl amăgeşti pe băiet, întreabă soacra poamă acră?
-Mamă soacră, decât să mă acuzi degeaba, mai bine adună-ţi câteva lucruri şi pune-le în căruţă, răspunde nora abia stăpânindu-se.
-Mă venetico, cum dă ne băgaşi tu în casă taman pă dracu încorno-rat! Şi băietu ista prost şi-o luat dă nevastă odraslă de moşier.
-Nu vă mai certaţi femeilor; Altfel n-o să punem nimic în căruţă.
-Uite tată socrule, amu iar mă învinovăţeşte pe mine şi spune că eu l-am adus în casă pe încornoratul care vrea să ne ducă în pustii.
-N-avem timp şi mai lasă de la tine, ordonă împăciuitor bătrânul.
-Aşa mă Frâncule, amu să lase doar venetica din Vlaşca; Mă omule nesocotit, din pricina unei mueri l-ai uitat pe amărâtu dă fi-tu.
-Ea zice numai la necaz Paulină tată, răspunde bătrânul, în timp ce-o trăgea mai de-o parte, dar tu las-o în pace şi nu mai pune la inimă.
-Am înţeles tată socrule, dar câtă vreme în această casă n-am nici-un drept, mie nu-mi rămâne decât să rabd şi să înghit atâtea ocări.
-Bine mă fată frumoasă, dar eu dacă m-am născut şi am crescut în satul ista, ce drepturi crezi că am? Amu îţi dai şi tu seama că nu-i puţin lu-cru să-ţi laşi agoniseala de-o viaţă şi mânat ca vita, să pleci doar Dumnezău ştie unde, mai spune bătrânul cu acelaşi glas scăzut.                                                                                       
Cum timpul curge fără să întrebe, răgazul pe care tovarăşul căpitan îl acordase c-o generozitate comunistă trece repede; Fiind mereu în criză, sergent Vadim întreabă în maniera olteanului scăpat din ospiciu.
-Bă tituiştii dracu, voi nu mai termenaţ cu atâta mojmondeală?
-Mă tovărăşu, răspunde bătrânul care grăbit încuia uşa casei, amu de ce urli şi nu îţi vezi dă treabă? Iată-ni-s gătaţi cu tăţii; Păi no?
-Bă tituiştii dracu, ordonă furios sergentul Vadim Prişcaru, încolona-rea pă drum şi nu care cumva să vorbiţ or să cântaţ sârbeşte.
-Mamiii, vreau căţelu lângă mineee; Unde-i căţeluşu meuuu?
-Bă mânz dă cremenal, mai taci dracu din gură; Fă muere, dacă nu îl faci să tacă pă mormoloc, am să-i rup creasta dă cocoş pintenat.
Pe gradatul care descinzând dintr-o familie de olteni săraci cu duhul, se bucura de cea mai sănătoasă origine socialo-politică, doamna Paulina Frânculescu nu îl onorează nici măcar c-o privire fugară; Ea prinde căţelul care se învârtea printre picioarele bătrânului şi îl aşează lângă băiatul care presimţind primejdia comunisto-securistă, acceptă ruşinoasa dar sănătoasa tăcere; Bine Dumnezeule mare şi bun, dar până când?
-Gata Marius! Amu fii te rog cuminte, vom pleca imediat.
Bătrânul Frânculescu deschisese porţile mari şi tocmai se pregătea de plecare când, turbând de atâta furie oltenească şi înecându-se cu propri-ul venin, sergentul Vadim a început să urle asemenea lupului hămesit; Amu iartă-l Doamne! Este un prost care nici măcar nu ştie ce face.
-Bă moşneagule bătrân şi mai dobitoc dăcât vără-miu dân Caracal, trebuia să înjugi doar un singur cal la căruţa cu bulendre şi marafeturi?
-Nu mă băiete, încearcă bătrânul să-l înbuneze pe sergentul contami-nat de paranoia tipic oltenească, iar tovarşu ofiţăraş ordonă căruţă cu doi cai; Dă nu mă crezi, n-ai decât să-l întrebi pe comandant.
-Bă moş bătrân, tu până când pizda mătii mai faci pă nebunu?
-Încă n-am înnebunit tovarăşu sergent, dar de ce nu raportezi?
-Bă moşule dobitoc, ameninţă sergent Vadim cu pistolul din dotare, dacă nu renunţăşti la un cal, să ştii că-l împuşc p-ăl mai frumos.
-Bine tovarăşu, răspunde bătrânul lăsând-o mai moale cu sergentul a cărui nebunie putea să aibă urmări imprevizibile, uite că desham un cal; Ia spune, amu este mai bine, întreabă dezamăgit bătrânul?
-Aşa bă tituiştii dracu, se declară de acord gradatul care poza într-un oltean pe cât de smintit pe atât de idiot; Acuşica ieşâţ în drum şi direcţia halta chefere; Aţi înţăles bă sârboilor, sau pă voi trebuia să vă bag niţăluş la bulăul răcanilor, întreabă rânjind bravul sergent?
-Diii măăă; Hai să merem unde a înţărcat dracu copiii.
Trasă doar de un singur cal, căruţa iese din curte; Deşi erau amenin-ţaţi, bătrânul Frânculescu reuşea să ocolească gropile comunismului româ-nesc; Din fericire, paznicii Infernului Roşu nici măcar nu bănuiau ce mânie clocotea în cohortele de învăţători desculţi şi dezbrăcaţi de ispita lumească, dar purtători de cruce şi credinţă creştin-ortodoxă; Până când fanii Anti-cristului sovietic vor fi condamnaţi şi întemniţaţi, creştinii ce aveau numai vina de-a crede în Dumnezeu, vor fi arestaţi şi executaţi; Ca orice slugoi bine dresat, soldatul Lupu clănţănea în faţa carului, colţii prin care arma făcea casă bună cu moartea; În căruţă, acoperit c-o pătură, Marius adomi-se alături de căţelul care de-acum sta de planton; De cealaltă parte, bătrâna doamnă se întreba şi nu fără motiv: Dumnezeule, o să mai revăd vreodată satul în care m-am născut şi am crescut? Îndurerată pentru tăt ce lăsa în urmă şi cu inima rănită după fiul care fusese arestat de comuniştii români doar pentru că în calitate de ofiţer făcuse parte din armata regală, bătrâna Mara sta în căruţă şi pentru ultima dată privea profund îndurerată casele din satul Periam; Şi ce mult îi plăcea gospodăriile pe care le văzuse în atâ-tea rânduri, mai ales când alături de bărbatul pe care în urmă cu ani la cu-noscut şi la iubit, veneau de la muncile câmpului; Pe atunci era femeie tâ-nără, frumoasă şi ca orice fată ţinută în frâu de nişte părinţi poate mult prea severi, vedea în flăcăul care abia dacă se liberase din armata regală, un refugiu care-i oferea dragoste, libertate şi puţin răsfăţ; Alături de flăcăul chipeş, dar şi bun la suflet, Mara  s-a bucurat de zile frumoase; Odată cu începutul războiului, viaţa familiei Frânculescu se schimbase profund, mai ales după ce maiorul Radu plecase pe frontul sovietic; Cu toată insistenţa socrului, fiind obişnuită cu viaţa din Bucureştiul unde avea o casă pe strada Iederei, frumoasa doamnă Dyana, refuză fie şi pentru puţină vreme, să se mute împreună cu fetiţa în casa socrului din Periamul bănăţean; Amu totul era praf şi pulbere; Puţinul pe care îl mai aveau, era încărcat în căruţa pe care comuniştii români o duceau doar Dumnezeu ştie unde şi pentru cine ştie câtă vreme; În spatele carului, doamna care supărată pe soarta po-trivnică se ţinea c-o mână de şuzletul legat cu două lanţuri de loitre, suporta în tăcere glumele pe care sergentul Vadim Prişcaru le făcea în manieră ol-tenească pe seama ei; Doar din când în când, doamna Paulina Frânculescu îndemna cu multă blândeţe cele câteva oi legate cu sfoară de loitra carului; Simţind apropierea lupilor flămânzi, oiţele se zbăteau zadarnic în frânghia care din nefericire le ştrangulase gâtul îmblănit; Dar ce puteau să mai facă nişte oiţe uitate până şi de Dumnezeul creator? Doar s-o asculte pe stăpâna care nu întâmplător încerca să le încurajeze:
-Bâr oiţă, bârrr; Până la urmă vom vedea la ce stână poposim.
-Bă răcan dobitoc, tu n-auzi cum bârâe femeia care se dădu dăşteap-tă cu ofiţăru? Ia spune surdule, n-auzi bârâiala dă muere tâmpită?
-Şi dacă aud ce dracu să îi fac? Să îi bag pula în gura plină cu căcat sârbesc, raportă în aceeaşi manieră oltenească soldat Zăludu?
-Bă bou dracu, acuşa dă ce pizda mătii eşti aşa dă prost? Las-o să bârâe cât o ţân bojogii; Nu dalceva, dar acilea n-o aude nici pulea.
Sfidând acriturile care se rostogoleau ca nişte bolovani otrăviţi din gura neisprăvitului sergent, doamna Paulina îşi îndemna oiţele la vremelni-că supunere; Rămăseseră doar câteva sute de metri până la halta unde ti-toiştii urmau a fi încărcaţi în vagoane de marfă când, un soldat din faţa ca-rului, a început să strige mai abitir decât un nebun calificat:
-Staţi bă tituiştii dracu; Voi sunteţi surzi? Mă boilor, opriţ căruţili.
Înjurând aşa cum bine învăţase pe vâlceaua dintre două dealuri ol-teneşti, sergent Vadim ocoleşte căruţa familiei Frânculescu şi ordonă:
-Băăă, pân ce trecem mai nainte daţi-văţi mai doparte; Ce bă tituiş-tilor, voi sunteţ surzi dă urechea bleagă? Hai odată, esecutarea.
-Auzâi tovarăşu sărgent, raportă motivat caporalul Juvete, în timp ce cu mâna dreaptă căta ceva în nădragi, numa că în miljocu drumului că-zu ca un animal dobitoc, boul care d-acuşa nu mai vrea să se ridice cu ni-ci-un chip; Tovarăşu, ia uitaţ ce mai bou nenorocit!
-Bă tu ăl cu bou care-i aşa de puturos şi dă mare dobitoc, une ma-ma dracu te pitişi, întreabă gradatul ameninţând cu pistolu?
-Să-l ia dracu dă bou care nici măcar dân coadă nu mai dă.
-Dacă nu sculaţi animalu dân mijlocu drumului, vă bag în pizda mă-micilor voastre, înjură sergentul Vadim, mai abitir decât un birjar.
Harnici numai când comandantul le da prilejul prin care să facă rău titoiştilor bănăţeni, soldaţii rostogoliră în şanţ boul care abia dacă mai pu-tea să răsufle; Furios, caporalul Juvete ordonă sever:                                                                 
-Bă tituistu dracu, dă nu vrei să-i încurcăm şi păi care vin din urmă, mână bou dacileaşa; Hai odată, doar nu vrei să te bumbăcesc.
-Am înţeles soldat, dar căruţa nu poa să meară doar c-un bou.
-Bine bă tituist idiot, dar dă ce măta în cur nu poate? Hai dobitocule, mână mai repede şi nu mai mânca căcat cu lingura de lemn.
-Aş mere soldatule, dar numai dacă te pui matale în locul boului pă care tot împungându-l cu baioneta, mai că l-ai omorât definitiv.
-Şi ce pizda mătii vrei bă tituistu dracu, ţipă ca-n bătătura din Băileşti caporal Juvete, să mă înjug eu la căruţă? Bă idiotule, asta vrei?
Ameninţat de caporalul care de-acum ţipa mai abitir decât un nebun cu diplomă la sfântul Ştefan Ghiorghiu, ţăranul a început să strige la gradatul care nu întâmplător încerca să pară şi mai înverşunat:                                                                    
-Aşa mă căprare, amu înţapă-mă şi pă mine şi aruncă-mă cu scârbă lângă boul care abia dacă mai răsuflă; Voi asta învăţarăţ; Să omorâţi şi să furaţi doar ce creştinii bănăţeni adunară în gospodărie.
-Mai tacă-ţi fleanca bă sârboi nenorocit, urlă caporalul care speriat lasă puşca să cadă în cumpănire; Ducamdată nu te omoară nimeni.
-Mă oltene, amu nu ţă frică să mă omori dă faţă cu martori?
-Bă tituistule, dă nu vrei să te omor definitiv taci dracu dân gură.
-Mă oltean fără căpăţână, măcar împuşcă-mă lângă boii care fără să meriţi te privesc cu atâta blândeţe; Nu dalceva mă oltean ranchiunos, dar tot mai bine să mor în satul meu dăcât cine ştie unde.
-Bă tituistu dracu, mergi dă bună voie sau te arestez mintenaş, ordonă gradatul care furios peste măsură îl loveşte pe ţăranul răzvrătit?
Dându-şi seama că nu iar fi prea bine dacă mai continua să-l înfrunte pe gradat, bietul ţăran leagă cu un lanţ loitra carului încărcat cu tăte cele, cu resteul boului care mai purta jugul comunisto-securist.
-Diii! Hai mă Obădane, hai să merem! Ştiu că-ţi este greu fără fra-te-tu Plăvan; Doar o ţâră şi ajungem într-un loc cu verdeaţă şi apă.
-Ajungi la dracu bă sârboi nenorocit, ordonă decepţionat caporalul care în pornirea lui demonică vroia să-l înjuge pe titoist.
Revenind la căruţa familiei Frânculescu, sergentul Vadim va încerca să îi numere pe titoişti; Cum deportaţii nu îndrăzniseră să evadeze, bravul gradat începe să urle mai abitir decât nebunii calificaţi:
-Ia mână moşule, or nici acuşica nu poţi merge? Tituist dobitoc!
Considerând că nu este bine să îţi pui mintea cu un nebun, bătrânul care la viaţa lui văzuse multe, îl lasă în plata Domnului pe neisprăvitul care mai ceva decât celebrul moş Teacă gândea mulţumit: Te pusăi cu botu pă labe, dumnezăii mătii dă sârboi! Abia spre dimineaţă deportaţii din Periam ajungeau la halta unde un tren cu o destinaţie specială aştepta să fie încărcat în regim de maximă urgenţă; Văzând că nu era băgat în seamă nici măcar de sergentul Vadim, un răcan din faţa carului în care călătoreau titoiştii din neamul Frânculescu, urlă mai abitir decât nebunii în care dăduse strechea pentru care oltenii făceau adevărate pasiuni:
-Bă moş bătrân şi tâmpit, tu eşti surd sau ce măta în cur păţâşi? Păi tu nu auzi să stai pă loc? Doar nu vrei să-ţi crestez curu căcăcios.
-Nu mă tovarăşu, nu sunt surd; Orb să fii şi tot vezi drumul dincolo de care nici măcar încornoratul n-ar şti ce să facă, răspunde calm bătrânul Frânculescu, fără să ia în seamă mojicia soldatului Lupu.
Pus într-o mare încurcătură, gradatul care datorită obârşiei ce părea să dispară în negura timpului pierdut din cine ştie care pricină ţărănească, ordonă în maniera olteanului răsfăţat în troaca porcului:
-Soldaţi, comanda la mine şi nu mai beliţi ochii la tituiştii sârbeşti.
-Bine tovarăşu sărgent, dar pă întuneric nu belim ochii dăgeaba?
-Bă răcanii dracului, ordonă sergentul care de-amu încerca să pară cât mai sever, eu merg să-l cat pe căpitanu Bârlădeanu; În tot timpu aista voi staţ acileaşa, alfel răspundeţi cu capu dă tituiştii care poa să fugă prin porumb şi să evadească la fel ca nişte boi; Acuşica înţelesărăţ?
-Am înţeles tovarăşu sărgent şi dacă tituiştii va îndrăzni s-o ia razna pântre porumbii care uite ce mari crescură, îi ciuruim băsăceneşte.
-Bravo soldat Dincă, ordonă sergentul care de-amu părea mulţumit de isprava confraţilor de la centru de raion! Aşa să faci mă bou dracului, ordonă pătimaşul gradat, după care pleacă în mare grabă.
Plictisit să tot numere căruţele înşirate de-a dreapta drumului de Ţară Românească, sergentul Vadim îşi spune înciudat: Ai dracu tituişti, ce multe căruţe are! În Oltenia nici în zece sate nu găsăşti atâtea căruţe; Dar ce folos că are căruţe cu boi şi cai frumuşăi, raportă abia şoptit sergentul care nu întâmplător rânjea olteneşte, dacă legat de şuzletu dân spate, nu are caţometrul care pă timp dă noapte să poată lătra la luna care să mişcă pântre stele? Să fi fost ura sergentului un sentiment înnăscut, sau era strecu-rată picătură cu picătură de propaganda care speculând sărăcia proletari-lor şi ţăranilor, îi asmuţea ca pe nişte câini bine dresaţi împotriva intelectu-alităţii care forma o pătură tot mai subţire, dar potrivnică construirii socia-lismului multilateral dezvoltat în scumpa noastră ţară? Născut al şaptelea copil într-o familie de olteni scăpătaţi, sergentul Prişcaru Vadim era un a-mestec de ură şi invidie, rezultat al lipsei de educaţie, al lipsei de cultură, al lipsei de bun simţ, dar şi al lipsei de credinţă; Şcoala sergentului Vadim se rezumase la doar patru clase primare şi acelea făcute cu chiu cu vai; Cât priveşte educaţia, cine şi când Dumnezeu s-o facă? Câtă vreme locuiau cu toţii în doar două camere prăpădite, iar cât era ziua de lungă părinţii lucrau pe ici pe colo, încercând să asigure copiilor un minim de hrană, e-ducaţia nici măcar nu mai conta; Venirea comuniştilor la putere, a fost o adevărată binefacere pentru muncitorii şi ţăranii săraci material, dar mai cu seamă tributari spiritual; Astfel motivaţi, cei din neamul Vadimilor văzură în comunişti pe adevăraţii prieteni; Încercând să scape de sărăcia care-i ornamenta, dar mai ales de foamea care de la o vreme nu le da pace, ţă-ranii din neamul vadimimilor au fost printre primii care răspunzând la che-marea tovarăşilor, au devenit nişte atei calificaţi, cu paşaport pentru Iadul în care vor ajunge numai cu sufletul blestemat; Încorporat pentru apărarea cuceririlor revoluţionare, răcanul Vadim Prişcaru dovedeşte nişte veleităţi de slugoi calificat şi graţie slugărniciei avansează rapid la gradul de sergent; Doar aşa se explică zelul prin care bravul gradat executa ordinul superiori-lor şi-ar fi fost în stare să împuşte zece titoişti, dacă cine ştie care ofiţăruş promovat de regimul comunisto-securist iar fi ordonat o asemenea ispravă; Pe căpitanul care întâmplător se bucura de aceeaşi obârşie oltenească, la găsit la primele vagoane; Furios peste măsură, urla de credeai că cine ştie ce mare nenorocire se abătuse peste compania comandată cu o mână de fier oltenesc; Sergentul Vadim învăţase şi încă destul de bine lecţia capului plecat, motiv pentru care nu se lasă tăiat prea uşor de sabia comandantului; Prinzând un moment prielnic, gradatul raportă:
-Tovarăşu căpitan, îi adusăi pe tituiştii din neamu frânculeştenilor şi acuşica stă în căruţa plină cu calabalbalâcu pă care-l furară dacasă.
-Sărgent Vadim, întreabă ofiţerul ce părea cuprins de o furie necon-trolată, cu ce mama dracu zici că veniră tituiştii frânculeştenilor?
-Cu tot calabalbalâcu tovarăşu căpitan; Păi cu ce pizda măsii putea să vie tituiştii dobitoci, raportă cu mândrie sergentul Vadim?
-Cu ce măta în cur veniră? Ia mai zâ-mi odată, cu ce dracu veniră frânculeştenii pă care doar o minte oltenească ia botezat tituişti?
-Tovarăşu căpitan, frânculeştenii veniră cu tot calabalbalâcu pă care îl îngrămădiră în căruţa trasă numai dă un sângur cal.
-Bine sărgent Vadim, dar află că de-acuşica să spune calabalâc şi nu cum zâse un nărod ca tine; Raportează, sau nici acuşa nu înţelegi?
-Am înţeles că sunt un nărod şi jumătate, da eu ce să fac tovule?
-Sărgent dobitoc, în armată nu să vorbeşte cu tovuri; Ai înţeles?
-Cu ce tovarăşu căpitan? Zău că nu înţelesăi dăspre care tocuri.
-Bă tâmpitu dracului, fără tovuri, ordonă căpitanul care puţin mirat se strâmba la gradatul care dezamăgit privea în pământul patriei.                                         
-Să trăiţ, am înţeles tovarăşu căpitan, dar acuşa care-i ordinu?
-Mă bou dracului, măcar spune-mi câţi ai.
-Păi ce să am tovarăşu căpitan, că tâmpit sunt dă multă vreme?
-Mă tâmpitule neisprăvit şi cel mai mare dobitoc, întreabă căpitanul care nervos încerca să-şi verse furia de nestăvilit, câţi tituişti adusăsi pentru a fi deportaţi? Ia spune mă cretinule, câţi adusăşi?
-Nu vă supăraţi tovarăşu căpitan, dar este un moş bătrân care ţâne calu dă căpăstru, o muere în spatele căruţii şi dasupra mai este…,
-Spune mă dobitocu dracu, câţi tituişti adusăşi? Cinci, şapte, câţi paştele măti, întreabă mai furios ca niciodată căpitanul Bârlădeanu?
-Nu prea crez tovarăşu căpitan, dar mai bine mă duc să-i număr şi vă raportez ezact, raportă în manieră de moş Teacă sergentul Vadim.
-Mă sărgent idiot şi mare dobitoc, dă ce mama dracu nu îi număraşi la plecarea dân curtea bănăţănască? Mă bou dracu ce eşti, dac-o fi evadat careva şi tu nici măcar nu ştii câţi deportaţi fuse pă listă?                                                                       
-Tovarăşu căpitan, nu crez că îndrăzneşte careva să evadească.
-Atuncea numără-i mai repede bă dobitocule şi abia dupaia rapor-tează câţi tituişti adusăşi din satu Pârâiam, ordonă furios ofiţer Bârlădeanu; Bă nărodu dracului, nici acuşa nu înţelesăşi ordinu espre?
Ajungând la carul deportaţilor de care răspundea cu capul de oltean sadea, sergentul Vadim se opreşte locului şi ordonă sever:
-Soldat Lupu şi Dincă, cât lipsâi dacilea nu dădură birău cu fugiţii? Raportaţ mă boii dracu şi nu vă mai scârmaţ în nasu plin dă muci.
-Nu mişcă nimenea în front tovarăşu sărgent şi comandant; Acuşica spuneţi-ne şi nouă care-i ordinu pentru nişte soldaţi ca noi?
-Gura bă răcanii dracu şi adunaţi-i pe tăpşan; Nu dalceva dobitoci-lor, dar trebuie să-i număr şi să-i raportez tovarăşului căpitan.
-Ce Dumnezeu vrei să numeri tovărăşu sergent? Doar suntem patru tituişti dezrădăcinaţi, intervine bătrânul Frânculescu, în timp ce nu întâmplă-tor se minuna de proverbiala prostie oltenească.
-Patru plus căţelul tată socru, completează nora care încercând să facă haz de necaz, privea îngrijorată la nevrednicii care bucuroşi le făceau viaţa amară, într-o vreme ce părea mai amară decât fierea.
-Bă moşule bătrân şi mare dobitoc, ordonă furios sergentul Prişcaru Vadim, dacă nu ieşâţ la socoteala tovarăşilor, pân la urmă cred c-o număr şi pă măta dân groapă; Acuşica înţelesăşi care-i chichirezu?
-Tovarăşu sărgent, acuşica noi ce dracu facem, raportă descumpănit soldat Dincă? Vreţi să-i liniem în linie d-a mai dreaptă?
-Bine bă răcanii dracului, dar nu vă ordonai cum că trebuie să-i daţ jos dân căruţă, întreabă sergentul doar pentru a găsi ţap ispăşitor?   
Speriaţi că sergentul care nu era în toate facultăţile mintale, ar putea să recurgă la cine ştie ce mitocănie dospită şi coaptă în Oltenia socialistă, familia Frânculescu coboară din căruţă şi se aliniază în tăcere.
-Unde mergem mamă, întreabă Marius prinzând-o de mână?
-Amu stai liniştit băiatul mami, încearcă doamna Paulina să-şi încura-jeze puişorul, dar cum băiatul începuse să plângă îl ia în braţe.
-Fă tituista dracu, ordonă furios sergent Vadim, ca să vă pot număra ca lumea, lasă-l jos pă mucosu care ţipă după ţâţa lu muică-sa.
-Păi de ce tovărăşu sărgent? Nenumăraţi nu ne puteţi aresta?
-Bă moşule bătrân, nenumăraţi n-o să vă puteţi urca în vagon.
-Bine măi tovărăşele, dar ce Dumnezeu vrei să numeri? Păi nu vezi că suntem patru, întreabă titoistul, indignat de prostia sergentului, dar nu mai puţin îngrijorat de nesăbuinţa unui gradat idiot?          
-Gura bă moş bătrân şi dobitoc; Doar ştiu dă ce vă numărez.            
-Cum vrei tovarăşele; Amu matale eşti stăpân şi mare comandir.
-Aşaaa; Este un moşulache şi lângă el o babă; La doi paşi dă hodo-rogi, stă o muere mai tânără şi un copil cam plângăcios; Ia spune-mi sol-dat Lupu, câţi numărai pân acuşica, întreabă rânjind sergent Vadim?
-Tovarăşu sărgent, raportează soldat Lupu, după numai câteva clipe de adâncă chibzuinţă, eu cred că-n frontu pă care oltenii se bate cu bănăţe-nii, este numai patru tituşti care să cam căcară în nădragi.
-Aşa cred şi eu, dar ca sărgent te pusăi la prema încercare.
-Păi tovarăşu sărgent, raportă cu mândrie proletară soldatul Zăludu Lupu, pân la patru ştie să numere orişice oltean căzut în cap.
-Bravo soldat Lupu! Eşti mai dăştept dăcât bunicu, apreciază pozitiv sergentul Prişcaru, după care grăbit pleacă să raporteze bravului căpitan Bârlădeanu, cam câţi tituişti erau în căruţa familiei Frânculescu.

Acest articol a fost publicat în numărul 56

Lăsaţi un răspuns