Infernul roșu – Mititica

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––

Sora și nora – continuare –

Cu efort şi făcând gălăgia fără de care românii nu fac mare brânză, în cele din urmă sora Paulina reuşeşte să-l ducă într-un salon unde se pu-tea odihni în condiţii ceva mai omeneşti; Noaptea târziu ia schimbat pan-samentul şi nu a observat nimic deosebit; Doar faţa-i era schimonosită de durere; Cu emoţii şi nesomn a trecut şi restul de noapte; Maior Frânculescu Radu îşi revine abia în seara zilei următoare; Optimistă din fire, domnişoara Vlăsceanu îi schimbă pansamentul pentru a treia oară; În timp ce încerca să spună doar câteva cuvinte, sora care de-amu privea c-o firească îngrijorare la piciorul care încă mai tremura, ordonă sever:
-Maior Frânculescu Radu, dacă nu vreţi să vă leg staţi liniştit.
-Ascultă soră Vlăsceanu, măcelarul mi-a tăiat piciorul rănit?
-Nu domnule maior, dar nici dumneavoastră nu sunteţi cuminte.
-Şi dacă voi fi băiat cuminte, îmi vei spune îngrozitorul adevăr?
-Ce să vă zic domnule maior? Cu puţin noroc şi cu mai mult antrena-ment, vă veţi plimba prin parcul Cişmigiu, împreună cu frumoasa dumnea-voastră soţie, raportă cu oarece mâhnire sora Paulina Vlăsceanu.
-Mulţam fain domnişoară dragă; Amu vrei să mă încurajezi.
-Chiar dacă nu vine de la Albă ca Zăpada, încurajarea nu ştirbeşte cu nimic sentimentele frumoase; Aţi înţeles domnule maior?
-Într-un fel ai dreptate soră Paulina, dar eu unde dracu sunt?
-Sunteţi într-un spital domnule maior; Păi unde în altă parte, întreabă mirată sora Paulina Vlăsceanu?
-Asta văd şi eu, dar unde se află spitalul despre care vorbeşti?
-Nu ştiu cum domnule maior, dar aţi ajuns într-un spital din Iaşi.
-La Iaşi? Bine soră, dar cum Dumnezeu am ajuns până aici?
-Nu mereu ajungem unde vrem, răspunde sora dând să plece când, maiorul ce părea tot mai interesat, întreabă cu glas abia şoptit:
-O clipă soră inimoasă; Fii drăguţă şi măcar spune-mi cine eşti.
-Eu mă numesc Paulina Vlăsceanu şi sunt o biată soră de front.
-De ce vă subestimaţi domnişoară Paulina Vlăsceanu? Cu permisiu-nea dumneavoastră sunt maior Radu Frânculescu.
-Mă bucur de cunoştinţă domnule dragă; Acu dacă tot v-am cunos-cut, întreabă şi nu fără motiv sora Paulina Vlăsceanu, care-i pricina care vă îndeamnă spre capitala făcută pulbere şi scrum?
-Nu ştiu dacă v-am spus, raportă maiorul care nu întâmplător căta cu gândul la familia rămasă în capitala bombardată de americanii care între timp îi vânduse pe români, dar trebuie să ajung în Bucureşti.
-Asta am înţeles maior Frânculescu, dar cum nici nu vreau să cred că m-am înşelat, vă rog să-mi iertaţi excesul de indiscreţie feminină.
-Locuiesc în Bucureşti, dar pentru ce Dumnezeu să te iert?
-Îngăduiţi-mi o întrebare domnule maior: Sunteţi căsătorit?
-Soră Paulina, sunt căsătorit şi am o fetiţă de câţiva anişori.
-Să vă trăiască familia şi să ajungeţi cât mai repede acasă.
-Mulţam fain soră Vlăsceanu, dar pentru ce m-ai întrebat?
-Fără să vreau domnule, am văzut în carnetul dumneavoastră jerpelit, o fotografie în care pozaţi lângă o frumoasă şi nobilă domnişoară.
-Cred că-i ultima fotografie făcută împreună cu nevastă-mea.
-Staţi liniştit domnule maior; Nu peste mult timp veţi revedea soţia, fetiţa, dar şi mai vechii dumneavoastră camarazi, ordonă sora Vlăsceanu Paulina, după care cu tot protestul rănitului pleacă înciudată: Parcă-i un făcut; De câte ori îmi place un bărbat, este însurat sau în cel mai fericit caz are cine ştie ce obligaţii, îşi spune sora cu glas înăbuşit.
Timp de câteva săptămâni, sora Paulina Vlăsceanu îşi face datoria şi îl pansează pe maior; De fiecare dată, pacientul care bine încurajat sfi-da durerea, tot încerca să glumească; Din păcate însă, sora Paulina conti-nua să rămână tristă şi datoare nemilosului destin.
-Soră Vlăsceanu, întreabă maiorul care îngrijorat încerca să vadă ce sălăşuia dincolo de chipul împietrit, ai ceva necazuri în familie?
-Am avut o mulţime domnule maior, dar de ce mă întrebaţi?
-Soră Vlăsceanu, întreb tocmai pentru că nu mai vreau să-mi pozezi cu aceeaşi figură indiferentă şi nepermis de tristă; Ai înţeles?
-Domnule maior, poate c-ar fi mai bine să vă panseze altcineva.
-Soră Vlăsceanu, nu mă da pe mâna cine ştie cărui nepriceput.
-Am să vă dau pe mâna soţiei, după care voi deveni o amintire; Da domnule maior, o amintire care în ciuda durerii va fi uitată definitiv.
-Te înşeli Paulină, dar nu vreau să păstrez amintirea tristeţii.
-Câtă vreme lucrez într-o mare de tristeţe românească, cum dracu să fiu veselă domnule maior? Când toată lumea plânge cu lacrimi din cele mai amare, eu cum Dumnezeu vrei să râd? Nu te supăra pe mine domnule maior, dar nu sunt proasta din proverbialul târg.
-În curând războiul ăsta nenorocit se va stinge, iar tristeţea care îţi otrăveşte sufletul, va lua sfârşit pentru totdeauna; Eu asta cred.
-Aşa cum bine spuneţi războiul se va sfârşi într-o bună zi, dar suferinţa oamenilor nu cred că se va termina; S-ar putea să mă înşel domnule ma-ior, dar nu mă învinovăţiţi pentru cine ştie ce răutate.                                                                                     
-Bine soră Vlăsceanu, dar de ce dracu eşti atât de fatalistă?     
-Nu-s fatalistă domnule maior, dar cred că tristeţea care nu întâm-plător cuprinde o lume întreagă, va îmbrăca haine noi; Din păcate însă, durerea n-o să dispară nici măcar după moartea lui Hitler şi Stalin.
-De unde atâta siguranţă soră Paulina? Nu-ţi dai sama cât de înde-părtată este vremea la care nici măcar cu gându nu pot ajunge?
-Da domnule maior, numai că depinde prin ce binoclu priviţi.
-Într-un fel aveţi dreptate, dar indiferent de binoclu, eu nu văd ma-re lucru prin ceaţa şi fumul care de-acum mă învăluie şi mă înneacă.
-Aveţi toate motivele să fiţi circumspect şi puţin rezervat nu doar cu vremurile care vor veni, dar şi cu cei care vă înconjoară.
-Cred că exagerezi soră Paulina şi în ce te priveşte nu ştiu dacă ai motive de îngrijorare; N-am dreptate domnişoară frumoasă?
-Câtă vreme nici nu apucă bine să se termine o nedorită nenorocire, că în fumul şi ceaţa care învăluie oamenii şi timpul, începe o alta mai dihai decât prima, cum dracu să nu fiu îngrijorată domnule maior?
-Aşa este soră Vlăsceanu, dar dumneavoastră nu citiţi ziarele?
-Mă iertaţi domnule maior, dar ce şi pentru ce naiba să citesc?
-Ziare soră Vlăsceanu; Doar n-au dispărut toate publicaţiile.
-Nu domnule maior; Presa supravieţuieşte doar mulţumită ziariştilor care aleargă cu gura căscată după fapte şi evenimente senzaţionale; Iertaţi-mă vă rog frumos, dar la câte am văzut în spitale, nu îmi mai trebuiesc alte crime şi nici măcar cancanuri gazetăreşti.
-Bine soră, dar eu nu întâmplător v-am întrebat despre ziare.
-Nu ştiu de ce m-aţi întrebat, dar vă înţeleg fireasca îngrijorare.
-Mulţam fain domnişoară, dar de când am fost rănit, nu mai ştiu ni-mic despre front şi nici despre aliaţii care vor să ne ducă cu preşu.            
-Păi despre care aliaţi vorbiţi domnule maior, întreabă femeia care mai tristă ca niciodată, nici măcar nu încerca să-şi ascundă mirarea?
-Păi domnişoară Paulina Vlăsceanu, tocmai pentru asta vreau ziare de dată mai recentă, ordonă interesat maiorul Radu Frânculescu.
-Mâine vă aduc câteva ziare, dar să ştiţi că mai toate sunt o apă şi un pământ, raportă sora care nu întâmplător încerca să zâmbească.
Înfricoşată de ciuma comunisto-nazistă, sora Paulina nu ştia care erau motivele care-l îndemnaseră pe maiorul Radu Frânculescu să întrebe de aliaţii care în taină şi fără lege, vor pecetlui pentru cine ştie câtă vreme, soarta neamului românesc; Maiorul nu ştia şi nici măcar nu vroia să ştie; Şi aşa mai trecu o bună bucată de vreme peste România care după atâta război, era la fel de zdrenţuită şi cu o mulţime de răni nevindecate; Ofiţerul care în tot acel răstimp se bucurase de multă atenţie, se simţea un picuşor mai bine; Tocmai începuse să meargă folosind cârjele pe care sora Paulina le procurase cu foarte mare greutate când, prin insurecţia de la 23 August 1944, regele Mihai Întâiu de România, pronunţă divorţul faţă de axa na-zistă; În zilele care-au urmat deciziei regale, printre multe altele şi spitalul din Iaşi era confiscat de ruşii care pentru a cine ştie câta oară invadaseră plaiurile moldave; Strecurându-se printre morţii şi muribunzii aruncaţi mai peste tot, maiorul Frânculescu Radu şi sora Paulina Vlăsceanu au evadat din Iaşul care de-acum era ocupat de hoardele dezlănţuite; După peripeţii dramatice, în cele din urmă fugarii ajung într-o capitală devastată de război, de boli, de foamete şi groază; Era pe la începutul lunii Octombrie; Ploua mărunt şi frigul care anunţa o iarnă pe măsură, părea să fi intrat şi în oase-le civililor care nu cu multă vreme în urmă treceau pe strada Iederei; Rar, câte un înfrigurat mai milos se oprea în faţa fugarilor; Mirat, îi măsura din cap până în picioare, pentru ca mai apoi să plece la fel de îngândurat şi la fel de abătut; Din păcate însă, era o vreme mult prea însângerată şi blagoslo-vită din belşug cu multă durere românească.
-Să nu fi greşit strada domnule maior, raportă îngrozită sora Paulina Vlăsceanu; Nu ştiu de ce dracu, dar cred că ne-am înşelat.
-Nu soră Paulina, nu m-am înşelat; Aceasta-i strada Iederei.
-Poate c-a fost domnule, gândea cu voce tare doamna Paulina.
-Văd soră Vlăsceanu, dar fii bună şi dă-mi voie să mă îndoiesc.
-Îndoiţi-vă domnule, dar să ne păstrăm cumpătul şi luciditatea.
În timp ce maiorul Radu Frânculescu rămânea ţintuit locului, vorbele sorei Paulina se pierdeau pe aripile unui vânt de toamnă târzie.
-Şi acu de ce-aţi tăcut domnule maior? La ce vă gândiţi, mai întreabă sora care în acele clipe nici măcar nu bănuia tragedia care cu puţină vreme în urmă, se jucase la doar câţiva paşi?
În loc de răspuns, maiorul Radu Frânculescu se prăbuşeşte neputin-cios peste mormanul care până nu demult poza într-o căsuţă deosebit de impozantă; Acum era numai cenuşă, moloz şi carne arsă.
-Fiţi tare domnule maior, ordonă sora care îngrijorată îngenunchia-se lângă ofiţerul care mai ceva decât un copil continua să plângă.
Îi prinde capul între palme şi îl sprijină în pieptul său moale; Îi simţea respiraţia fierbinte şi se bucura pentru maiorul ce părea să reziste la răutatea care de la o vreme contamina întreaga lume; Ridicându-şi privirea, domni-şoara Paulina zăreşte o bătrână; Rămânând ţintuită locului, bunicuţa părea o stâncă în bătaia vântului care contamina viaţa şi timpul.
-Mamae, nu vrei să mă ajuţi puţin, întreabă sora care abia dacă iz-butea să îşi stăpânească lacrimile? Hai mă bunico, te rog eu frumos.
-Dapăi cum să nu vreau măiculiţă, răspunde bătrâna, în timp ce cu o surprinzătoare uşurinţă se apleacă peste ofiţerul căzut pe trotuar?                           
Bunică şi nepoată, căci doar aşa puteau fi socotite cele două femei, în cele din urmă reuşesc să-l ridice pe ofiţerul care se dezechilibrase doar la gândul că sub mormanul de moloz s-ar afla soţia şi fetiţa de numai câţi-va anişori; Dumnezeule mare, pentru ce atâta suferinţă?                                                                                                    
-Mulţumesc bunico; Dezastrul i-a produs o puternică depresie.
-Văd măiculiţă, dar voi pă cine cătaţ, întreabă mirată bătrâna?  
-Aici am locuit bunico, raportă maiorul cu aceeaşi voce sugrumată; Poate c-o să ţi se pară ciudat, dar în acest loc a fost casa mea.
-Sunteţi sigur domnule maior? Poate vă înşelaţi, sau cine ştie.
-Din păcate nu mă înşel domnişoară Paulina; Aici a fost casa familiei mele, raportă ofiţerul care abia dacă mai putea să vorbească.
-Am înţeles domnule maior, dar nu vă faceţi gânduri negre; Surd să fi fost şi tot auzeai alarma care preventiv anunţă orice atac aerian.
-Aş vrea să te cred soră Paulina Vlăsceanu; Din păcate însă, atacul aerian s-a desfăşurat noaptea târziu şi de aceea nu cred că alarma…,
-Nu ştiu ce să mai zic domnule maior, dar ca să ne lămurim cred că ar fi bine să-i întrebăm pe vecinii care mai locuiesc pe stradă.
-La care vecini să întrebaţ măiculiţă, intervine bătrâna care după atâta război, încă mai avea puterea de a se revolta? Păi dacila încolo mai rămasă întregi doar câteva case, restu se făcură praf şi pulbere.
-Iartă-mă bunico, dar când a fost bombardată strada Iederei, întrea-bă şi nu fără motiv sora Paulina Vlăsceanu?
-Măculiţă, blesteamă cu mult năduf bătrânica de ocazie, arzăiar focu dă nemţi şi dă americani! Doar ei veniră cu bomba şi prăpădu.
-Domnule dragă, poate c-a plecat la socrii care după raportul dum-neavoastră, locuiesc într-un sat bănăţean; Nu ştiu, dar mă gândesc.
-De mult trebuia să plece în Periam, dar soţia s-ar fi dus oriunde în altă parte, numai acolo n-ar fi acceptat să meargă.
-Păi de ce nu a plecat domnule maior? Era certată cu socrii?
-Domnişoară Vlăsceanu, nevastă-mea nu prea se înţelegea cu ma-ma care din păcate, este cam acră şi neâncrezătoare în străinii de sat.
-Domnule Frânculescu, ştiu doar că speranţa moare ultima.
-Nu ştiu cine şi cum moare, dar drumurile noastre se despart; Soră Vlăsceanu, ordonă disperat maior Frânculescu Radu, vom împărţi frăţeşte banii pe care-i mai avem, după care ne despărţim şi vom merge pe drumuri diferite; Domnişoară Vlăsceanu, ordonă maiorul care de-amu încerca să scoată banii dintr-un buzunar al vestonului, eu vă mulţumesc pentru tăt ce aţi făcut pentru mine şi-ţi doresc sănătate că-i mai bună decât toate.
-Mulţam fain domnule maior, dar am şi eu o mică rezervă de bani; Amu cred c-ar fi bine să nu pierdem vremea şi să mergem la gară.
-Iartă-mă soră Paulina Vlăsceanu, dar nu pot să mă despart la ga-ră; Cum până la urmă tot trebuie să ne despărţim, n-ar fi mai bine s-o fa-cem chiar lângă molozul care cândva o fost casa familiei mele?
-Cum vrei domnule maior, raportă sora Paulina, în timp ce-l prindea de braţul ce părea mai zdravăn, dar singur nu puteţi merge.
-Iartă-mă domnişoară Paulina; Mă port ca un bădăran nerecunos-cător, dar fii bună te rog frumos şi nu mă înţelege greşit.
Sora Paulina şi maior Radu rămân o bună bucată de vreme lângă mormanul de cenuşă şi moloz; Erau obosiţi şi mult prea trişti pentru ai vedea pe trecătorii care după ce priveau câteva clipe, îşi continuau drumu în tăcere; Doar unul dintre supravieţuitori se opreşte la câţiva paşi de că-lătorii prin timpul potrivnic şi privindu-i cu interes întreabă mirat:
-Nu vă supăraţ domnule ofiţer, dumneavoastră locuiţ acilea?
-Nene, aici nu mai locuieşte nimeni; Acum totul este o ruină.
-Domnu ofiţer, revine bătrânul fără să ia-n seamă riposta maiorului, eu vă întrebai dacă mai nainte locuirăţ în casa bumbardată.
-Cine eşti matale şi unde stai, întreabă maiorul care de-acum încerca să-l identifice pe bătrânul vorbăreţ, c-o mai veche cunoştinţă?
-Mă numesc Mogoşan Mărin şi lucrai la telefoane; Odinioară chiar eu am instalat telefonu în casa care fuse bumbardată de americani.
-Se poate, dar după bombardament locueşti pe strada Iederei?
-Da domnule şi stau într-o casă care har Domnului rămasă în picioa-re; De multe ori, trecând prin faţa casei din care mai rămasă doar cenuşă şi moloz, o mai ajutam cum şi cu ce puteam pe doamna Frânculescu, la ce treabă mai avea în gospodăria fără neam de bărbat.
-Domnule Mogoşan, dumneata ai cunoscut-o pe soţia mea?
-Da domnule ofiţer; Am cunoscut-o pe doamna şi pă fetiţa ei.
-Şi unde s-au dus, întreabă disperat maiorul Radu Frânculescu?           
-Domnule ofiţer, după bumbardament fuse un aşa mare haus…,
-Nene, întreabă sora care de-acum încerca să afle adevărul, matale ştii sau nu ştii unde s-au mutat soţia şi fetiţa domnului maior?
-Păi doamnă, la primăria care rămasă întreagă, este actele morţilor pă care i-am mormântat, raportă bătrânul c-o siguranţă care da fiori.
-Vom merge şi la primărie nene Mogoşan, dar ce altceva mai ştii despre familia domnului maior Radu Frânculescu?
-Păi doamnă curioasă, raportă bătrânul cu aceaşi dezarmantă sigu-ranţă, eu cred că n-ar fi rău să verificaţ acte dân primărie, dar mai cred că doamna şi o fetiţă de câţiva anişori, fusă prinse sub dărâmături şi mulţumi-tă unui câine dresat, fusără găsâte dă soldaţii care ajutau la mormântarea morţilor rămaşi fără neam dă neamuri.
-Cum eşti atât de sigur domnule Mogoşan? Nu cumva te-ai înşelat, insistă şi nu fără motiv doamna care nu întâmplător oscila între regretul datorat dezastrului şi speranţa într-o posibilă căsnicie.
-E chiar cum vă zâsăi doamnă, dar de ce nu mergeţ la primărie?
-Pentru Dumnezeu Paulină, întrebarea pare inutilă şi prostească.
-Iartă-mă domnule maior, dar războiul m-a obişnuit atât de mult cu moartea, încât uneori cred că o asemenea nenorocire n-ar trebui să sperie pe nimeni; Pare sinistru ce vă spun, dar ce dracu să fac?
-Doamnă, era mai bine să-mi văd de drum şi să tac dân gură.
-De ce era mai bine nene Mogoşan? Dacă toţi ar fi dat bir cu fugiţii, nouă cine Dumnezeu ne mai spunea ce s-a întâmplat în capitală?
-Da soră Vlăsceanu, dar de ce m-am temut daia n-am scăpat.
-Doamnă, acuşica poate c-ar fi mai bine să plec într-ale mele.
-Nene Mogoşan, nu ne poţi arăta locu? Doar dacă ai puţin timp.
-Păi dacă chiar vreţi, eu vă pot duce şi la cimitir, răspunde bătrânelul, în timp ce bombănind asemenea moşnegilor care însinguraţi rătăceau printre ruine şi cadavre în putrefacţie, se retrage câţiva paşi.

Acest articol a fost publicat în numărul 56

Lăsaţi un răspuns