Mihai Lodoabă

Curând, depărtările se vor rupe
Şi mici fărâme de cristal,
Încet ne vor crupe
Cu vieţi amare de chihlimbar.

Viata se va despărti si ea
Şi lungi cotloane cenuşii
Vor umple inimile gri
De sânge-amar Şi de vopsea.

Cu câtă uşurinţă, cu câta alinare
Vom vedea şi vom privi
Moartea ca pe-o întrebare:
Între a fi şi a nu fi ?

Cioburi mici ne vor împunge…
Le vom înfige mai adânc!
Stop! Atât! De-ajuns! Ajunge!
Ne va striga El tremurând

Şi cu picioarele-ndoite
Se va ruga de noi uşor:
Voi, ca fiinţe plăsmuite,
De mâna mea, staţi c-o să mor!

Atunci privirea va cuprinde
Întreg cuprinsul necuprins
Şi-o flacăra se va aprinde
Şi soarele se va fi stins