Camelia Ciobotaru

De câte ori mă gândesc la mama îmi vine instantaneu în minte imaginea mâinii ei…Nici o altă mână întâlnită de-a lungul vieţii nu se poate compara cu mâna mamei…Avea o moliciune, o căldură, un parfum dar şi o fermitate aparte…Fermitatea este cea pe care mi-o amintesc cel mai des. Îmi făcea o plăcere nebună să mă plimb de mână cu mama, străbătând haihui străzile prin oraş si „dezvoltând” o mie de subiecte, toate de „maximă importanţă”… Se crease un joc tacit între noi la care consimţisem fără să vorbim vreodată despre asta. Mergând, încercam să-mi desprind rapid mâna doar pentru a simţi acea strânsoare fermă, cu o încărcătură şi o intensitate a sufletului revărsată ca o aureolă numai în jurul nostru, parcă spunând:”Unde încerci să fugi?” şi, trăgând cu coada ochiului în sus, vedeam ivindu-se iarăşi acel zâmbet, atât de drag mie… Zâmbetul jocului…zâmbetul mamei…
Adesea, fără ştire, îmi săruta scurt mânuţa, ca pe o icoană sfântă, continuând „subiectul de maximă importanţă” ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Simţeam atunci că-mi sunt îngerii aproape, îngerii pe care mama obişnuia să-i cheme seara la rugăciune, după ce îngenunchia lângă mine şi-mi trecea mâna prin păr, apoi pe obraz şi, sărutându-mi fruntea, rostea cu vocea-i inconfundabilă: Hai pui! Să ne rugăm!
Avea mâna mamei o mireasmă aparte! Mirosea…a mama… Avea ea o sticluţă de parfum cu o formă ciudată. Niciodată nu am putut să o descifrez pe deplin. Îmi amintesc în mod deosebit dopul sticlei, cel cu care mama-şi atingea discret încheieturile mâinilor, după ce-şi parfuma mai întâi spaţiul din spatele urechilor. Putea fi flacără, putea fi fluture sau stea căzătoare, cum putea fi la fel de bine floare… Nu am înţeles atunci nici forma , nici „ritualul” şi nici nu am întrebat. Stăteam numai ghemuită cu picioarele sub mine, urmărind-o… Ştiam că urmează îmbrăcarea mea şi „marea plimbare” cu alte subiecte de „maximă importanţă” şi cu alte stângeri ferme de mână…
Cât despre subiecte…! Eram o „fântână nesecată”! Mama-mi spunea că sunt un adevărat fenomen! Atât mai vorbeam încât, dacă aveam de cumpărat uneori doar o singură pâine, o făceam să uite, spre „deliciul” amândurora când, ajungând acasă, întâlneam privirea blând-mustrătoare a tatei… Se uita la noi, ca la doi ştrengari şi, oftând, pleca să cumpere pâine în locul nostru, ca nu cumva să-i „ moară” familia de foame… Îl aşteptam ascunse după uşă şi-i săream în spate speriindu-l şi sărutându-l. Ne lua în braţe şi ne spunea „puşlamale uităcioase”… Doamne! Era atîta dragoste în casa copilăriei mele! Atâta dragoste încât… acum când stau şi-mi amintesc, aş face orice să pot întoarce timpul şi să-l opresc în loc…

Eu să fiu veşnic copil, mama să-mi înmiresmeze exitenţa cu parfumul mâinii ei, iar tata, să-şi poarte „puşlamaua” în spate şi să cumpere pâine, ca nu cumva să-i moară, Doamne fereşte!, familia de foame…

Un comentariu la “Mâna mamei”