Made in Romania-fragment de roman-

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Robert-Marius Dincă

 

Prolog:

A fost odată o mândră ţară, frumoasă ca o cireaşă pârguită, o ţară clădită pe oasele oamenilor viteji, care au sperat dintotdeauna, un viitor mai bun pentru cei care urmau să le ia locul şi care şi-au dorit ca cei de un neam cu ei să-şi rostească cu toată gura numele pe oriunde ar umbla.
Numai că, după ani mulţi, din cer s-a vărsat un car de galbeni şi cel în curtea căruia căzuse, a împărţit comoara doar cu vecinii de lângă şi astfel, câţiva indivizi s-au trezit extrem de bogaţi, iar restul, muritori de foame.
Oamenii nu şi-au pus prea multe întrebări legate de mofturile Cerului de a-şi goli visteria preferenţial, fiind prea preocupaţi cu ronţăitul corcoduşelor ce le asigurau balansul nutriţional zilnic, însă…
Aici nu este vorba despre cei care au mâncat piuneze pentru ca alţii să ajungă la plăcinte, aici este vorba de cu totul altceva.
Aici vorbim de oameni cărora li s-a dat nume, doar pentru a-i ţine în viaţă, aici vorbim despre o umbră care-şi părăseşte stăpânul doar pentru a avea unde se întoarce, care comentează mult, e răutăcioasă şi care atunci când te scoate din minţi şi îi spui că e nebună, te priveşte candid şi îţi dă replica:
– Că sunt nebună, ştiu, mi s-a mai spus, dar, de curiozitate, tu acum, ce faci, vorbeşti cu mine?!…
Şi totuşi… Dacă mă gândesc mai bine vorbim de toate astea şi de multe altele, căci din momentul în care păşeşti în ţara lui Ghici, nu poţi ştii la ce să te aştepţi. În cel mai bun caz, poţi să ghiceşti…

Capitolul 1 „În ţara lui Ghici”

La prima încercare de a scoate o carte prin dinţii neiertători ai tiparului, mi-au fost cenzurate multe lucruri, citez: „interesante, dar cu bătaie prea lungă”. Un prieten chiar comenta râzând:
-Grăbeşte-te, că rămâi în urmă! Tu chiar nu vezi că ăştia taie mai repede decât scrii tu?!…
Până şi numele îmi fusese pocit: Robert Marius Bincă. Mai era un strop şi ajungea „Bingo”.
Probabil în această variantă, cu toată lumea care s-ar fi îngrămădit să mă strige în speranţa de a câştiga ceva, aş fi ajuns mult mai repede cunoscut, netrebuind să mai parcurg drumul obişnuit al unui scriitor din zilele noastre şi anume: „Scrie tu cartea, că după ce crăpi, poate ţi-o publică nepotul!”.
Dar, în fine…
A fost prima revelaţie pe care am avut-o în bolovănirea asta pământeană numită viaţă: dacă aş fi avut şi eu un nume care se termina în „escu”, intram măcar în politică şi tot făceam ceva!
Vorba alor mei:
-Mai mişcă şi tu ceva, că o să creadă lumea că ai murit!
Mda… Nu ia lumea ţeapă atât de uşor!
Un domn necunoscut, care îmi oferă o sponsorizare din senin, mi se confesează uimit:
-Eu tot nu înţeleg chestia asta cu „Ghici”. Ce „Ghici”?
-Ce ţară? îi răspund eu rânjind.
De parcă nu m-a auzit, continuă:
-Care „Ghici”?
-Ciupercă ce-i? îl completez din ce în ce mai vesel.
Domnul mă priveşte ofensat şi întorcându-mi spatele, dispare.
Aflu mai târziu că pe respectivul îl chema Ciupercă.
-Măi să fie! îmi zic. Pun pariu că dacă aş fi început cu ţara lui Ciupercă, pe ăsta l-ar fi chemat Ghici…
În viaţă nu scapi de unele lucruri, oricât efort ai depune.
Lucruri care la un moment dat te aduc în starea de a vorbi singur, sau lucruri care te fac să le iei de nevastă…
Asta a fost o frază controversată. Sunt atenţionat:
-Fraza asta trebuie eliminată! Altfel o să zică lumea că eşti bisexual…
Mă uit la cel din faţa mea cu gura căscată. După ce îşi mai stoarce puţin creierii, se corectează:
-Am vrut să spun misogin…
-Aha!
De la o femeie cu care tocmai avusesem o mică ceartă, primesc o replică de nota zece:
-Marius, chiar dacă o să-ţi vină greu să crezi, dar nu toţi din lumea asta reală te plac…
Adevărul e că mă lasă pentru câteva clipe perplex.
-Păi, o întreb, sunt alţii din altă lume care mă plac?!
-Lasă că o să vezi tu! îmi răspunde ea ţâfnoasă şi o ia la picior.
Nu înţeleg dacă a fost o ameninţare cu moartea sau o invitaţie în Rai, dar ceva e sigur: mă mai plac şi alţii, nu numai cei din lumea asta…
Mi se face iar observaţie:
-Nu poţi să spui că femeia „o ia la picior”, că se poate înţelege total altceva!
Asta chiar că mă pune pe gânduri. Ori lumea a luat-o razna, ori lumea a luat-o razna! Hmmm, ciudat! Asta e de fapt aceeaşi concluzie.
-Auzi, zic, când te-ai făcut mă şi tu critic?
-Ehe, vine şi replica, demult, demult… Cam în aceeaşi perioadă când au început să apară şi pe la noi scrierile „Made în China”!
-Oau! exclam. Mânca-l-ar tata de sclipitor! Tocmai mi-ai dat titlul cărţii…
-Pe dracu! mi-o taie „criticul” sec, se întoarce la o sută optzeci de grade şi pleacă.
Toată lumea de lângă mine dispare!
-Ce naiba?! îmi zic. Ăştia cred că au un loc al lor, unde se tot duc când scapă de mine…
-Stai! ţip după el.
Se opreşte nedumerit, aşteptând să-i zic ceva.
În schimb, îl depăşesc tiptil şi o iau la fugă.
-Hei, ce faci?! urlă după mine. Unde te duci?
-Ai vrea mă tu să ştii! îi dau fantastica replică printre gâfâieli.
La un colţ de stradă, mă împiedic de ceva, că nu apuc să văd de ce şi mă prăbuşesc cât mai dizgraţios posibil. Astfel, ca toţi împiedicaţii care nu ştiu să fugă, mă trezesc, bineînţeles, în ţara lui Ghici.
Un nene îmbrăcat în uniformă, îmi dă o mână de ajutor să mă ridic şi chiar atunci când vroiam să-i mulţumesc pentru amabilitate, mă anunţă plictisit:
-Trebuie să vă dau amendă!
-Păi…, pentru ce?!
-Găsim noi, găsim! mă linişteşte el.
Deci, bine aţi venit în ţara lui Ghici, unul dintre cele mai misterioase locuri de pe Pământ, în care rolul Iadului e de a-şi ridica încornoraţii la putere şi cel al Cerului, de a se juca cu trăsnetele pe spatele bieţilor ronţăitori de corcoduşe…

Acest articol a fost publicat în numărul 36

Lăsaţi un răspuns