Silviu Someşanu

Cad frunzele anilor pe umerii tăi toamna
Galbene zilele lor sunt rupte din soare
Ca frunzele anilor, cad, iubito, de-a valma
Noaptea se plimbă prin ornic şi moare.

Mai merg puţin pe drum spre necuprins
Să aud tăceri şoptite-n piatră seacă
Când suntem doi în trupul meu de ins
Copilăria-mi sparge oglinzile în joacă

Mai mor puţin cu gândul la cuvinte
Dar lut în mână cine o să-mi pună?
Iubito, tu de eşti din cele sfinte
Ai grijă, lutul, lutul să-mi rămână.

Şi apele cu nuferi, bujorii mari de câmp
Să-mi plângă crinii cu lacrime durute,
Atunci când duşi cu toţii în Olimp
Am s-aţipesc cântându-vă-n lăute.

Sibiu 1981