Radu Botiş
din ciclul “Gânduri pentru sensul vieţii”

Demn, de multe ori demn, este acela ce nu-şi iroseşte vremea în zbuciumul unei lumi corupte, nepierzându-şi preţioasele clipe ale vieţii în tulburi şi trecătoare preocupări. Demni sunt aceia ce işi închină darul vieţii Celui Prea Înalt, slujind Lui şi semenilor, contribuind astfel, călăuziţi de Duhul Sfânt, la marea opera de mântuire. Cât de măreaţă şi plină de sens este veşnicia comparativ cu limita unei vieţi pământeşti numărată pe parcursul câtorva ani buni, decenii – trăind mereu cu speranţe; ani parcurşi alături de bucurii ori completaţi de dureri fizice sau de ordin sufletesc.
Înţelepţii lumii grăiesc vrute şi nevrute promiţând bunăstare şi belşug, uneori aducând încercări şi deznădejde în plan social şi peste care, spun ei, vom trece doar încercaţi de broboane de sudoare sau… niciodată.
,,Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii”care se revarsă cu adevărat peste “luminătorii” puţini de la marginea veacului acestuia atât de controversat, însă mereu în oferirea unor vagi şi îndepărtate speranţe. Viaţa de credinţă împuţinându-se, ne face că uităm adesea de „propovăduitorii drepţi” din trecut sau din prezent, ignorându-I adesea. Aşa ne trezim cu anii ce apasă pe umerii noştri, cântărind puţinătatea binelui pe care ar fi trebuit să îl împlinim, însă indiferentismul parcă nu ne dă pace.
Slava Cerescului Părinte se lasă aşteptată în inima noastră văzându-ne zgârcenia cu care ne dedicăm Lui, uitindu-ne adevărata menire şi identitate (de crestin), în preocupări fără de sens şi ajungând la concluzia că pentru suflet nu am reuşit să facem prea mult.
Egoism, indiferenţă, uitare? Poate la un loc toate acestea ne umbresc idealul propriei mântuiri peste care tronează eu-l personal, orbitor şi nimicitor. Cât mai avem în preajmă „luminători”, să-i purtăm pe braţele inimii noastre, făcând loc mesajului lor aducător de veşnicie. Mărturia acestora ne obligă mereu.
„Luminatori” la marginea unui veac prăbuşit, în disperare, sunt printre noi făcându-şi datoria pe care o avem fiecare; defapt, trebuie să le facem loc aproape de noi încercând să le înţelegem grija cu care vor să ne aducă binele ceresc.