Lumea visurilor şi lumea realităţii în „Memento mori” a lui Mihai Eminescu

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (11 voturi, în medie: 4,45 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––

În „Memento mori”, evocarea epocilor se realizează la limita visului cu istoria şi cu filosoficul. Titlul însuşi reproduce un adagiu antic, drag împăratului Marcus Aurelius, „Memento mori”, adică „Aminteşte-ţi că vei muri”. Marile epoci ale civilizaţiei universale au deci rolul de a reaminti prin succedarea lor spre prăbuşirea în neant a tot ce este omenesc.

Când poetul formulează sintagma din prima strofă, “turma visurilor mele”, se referă de fapt la gândurile sale, ştiute doar de către el, gânduri creatoare de idei şi de lumi noi.

În a doua strofă, când vorbeşte despre visare, foloseşte “luntrea” ca pe o metaforă a vieţii sale, pe care o identifică cu soarta tuturor civilizaţiilor, al căror final îl constituie moartea.

Poetul face distincţia între două lumi: lumea visului şi lumea gândurilor, privite în antiteză:

–         lumea visurilor este « lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite », « lumea-nchipuirii cu-a ei mândre flori de foc »

–         lumea realităţii este « lumea cea aievea, unde cu sudori muncite/Te încerci a scoate fapte din a stâncei coaste reci »,  lumea « unde cerci viaţa s-o-ntocmeşti, precum un faur/Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci. »

Într-un cuvânt, lumea visului, « unde-i moartea cu-aripi negre şi cu chipul ei frumos », apare ca o metaforă pentru moarte. Este lumea preferată de poet, o lume care are esenţă, pe când lumea reală este o lume a zădărniciei şi a deşertăciunilor.

Această preferinţă pentru vis apare ca o consecinţă a faptului că lumea nu poate fi schimbată: “Căci ş-asa ar fi degeaba ca să văd cu ochiul bine;/De văd răul, sau de nu-l văd, el pe lume tot rămâne;/Toate au trecut pe lume, numai răul a ramas.”

In strofa a cincea, când sunt aduse în prim-plan piramidele, acestea sunt scoase din timpul istoric şi incluse în cel mitic, deoarece sunt cele mai vechi creaţii omeneşti, care au rezistat timpului şi singurele care pot spune poveştile pe care doar cugetătorul le poate auzi, “căci stau ca veacuri negre în pustiuri împietrite/Câte-au mai văzut şi ele ce-ar vorbi de-ar avea glas.”

Basmul este apoi prezentat ca fiind cel mai vechi mod de a inventa mituri şi de a crea mistere, cu ajutorul cărora timpul poate fi întors, iar istoria refacută.

Apare motivul pietrei, piatra fiind simbolul momentelor importante ale istoriei omenirii, “Unde lumea încă-i nouă, după nou cântar măsoară/Acolo îmi place roata câte-o clipă s-o opresc!”

Când poetul îl aduce în discuţie pe Dumnezeu, încearcă să explice felul în care unele popoare au încercat să îl înţeleagă, prin intermediul ideilor, între care o singură urmă de îndoială cănd a fost strecurată, toate gândurile s-au unit, neajungându-se la dezlegarea misterului: “Un grăunte de-ndoială mestecat în adevăruri,/Si popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt”.In momentul în care ideea s-a înstrăinat de gândire, totul a căzut în întuneric.

Poetul face o comparaţie între chipurile materiale prin care oamenii au încercat să-l reprezinte pe Dumnezeu şi ajunge la concluzia că încercările au fost eşuate, deoarece reprezentările nu pot atinge eternitatea, care îi este atribuită doar Lui.

Timpul apare ca fiind dăunator omului şi ca o piedică în calea dezlegării misterului şi a găsirii răspunsurilor vieţii, deoarece acesta, deşi :”Tu măsuri intervalul de la leagăn pân-la groapă/In ăst spaţ nu-i adevărul.Orologiu eşti ce sapă…/Tu nedând vo dezlegare, duci l-a dezlegărei uşi.”

Punctul de solstiţiu vine şi istoria apare ca fiind repetată, fără a fi găsită soluţia pentru secretele nedesluşite până acum, care stau ascunse dincolo de ceea ce se poate vedea.In acest moment, apare şi ideea nietzscheana a Dumnezeului care a murit:”E apus de Zeitate ş-asfinţire de idei.”

Poetul se foloseşte de satiră pentru a vorbi despre întelepţii care, naivi fiind, au încercat să explice lumea prin ceea ce se găseşte în cărţi, căzând însă în mrejele timpului şi a destinului necruţător şi nereuşind să ajungă la vreo concluzie: “Mulţi copii bătrâni crezut-au cum că ei guvernă lume,/Nesimţind că-s duşi ei singuri de un val fără de nume./Că planetul ce îi poartă cugetă adânc şi sfânt.”Cugetă “adânc”, adică fără ca noi, oamenii, să avem puterea de a-i pătrunde gândirea, iar “sfânt”, adică fără posibilitatea de a fi schimbat.

In ceea ce priveşte discursul lui Decebal, acesta întruneşte o serie de caracteristici şi de elemente care îi conferă un aer profetic. Decebal rosteşte totul cu atâta siguranţă, încât pare că, într-adevăr, prin funcţia lui de rege, pare a fi mijlocitor între oameni şi zei, aflându-se undeva la mijloc pe această axă. Toate vorbele invocate, întăresc ideea că acesta pare a şti cursul exact al istoriei Imperiului Roman, ceea ce îl face pe “marele”, dar de fapt pe atât de “micul” Cezar, să-l privească mut de uimire.

Natura pare să fie cea care stă martoră profeţiei, ajutând la îndeplinirea acesteia, după cum aflăm din versurile : « Nu vedeţi că în furtune vă blăstamă oceane ?/Prin a craterelor gure răzbunare cer vulcane ? Interogaţia cu caracter retoric nu face decât să accentueze poziţia superioară a lui Decebal, superioară prin cunoaştere, căci el pare să dezlege misterul timpului, cunoscător părând al destinului care-i călăuzeşte pe romani.

Regele prevede viitorul crunt, în care alte popoare, cu mai mari dorinţe de cucerire se vor ridica revoltate, dorind puterea altădată cucerită de romani. Viitorul sumbru pare a sta scris în stele : « Moartea voastră …//Va veni…/Vor curge mari popoare/Si gândiri de preadomnire vor purta pe fruntea lor ; // Constelaţii sângeroase ale boltelor albastre/Zugrăvi-vor a lor cale spre imperiile voastre.

Acest articol a fost publicat în numărul 42

Lăsaţi un răspuns