Lecturi în filigran GEO VASILE

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

ALDULESCU, CRONICAR AL OBIDEI DATĂ CU EROS

 

coperta Cronicile genocidului

 

 

În partea a doua a trilogiei ce-a debutat cu “Îngerul încălecat”, Croncile genocidului ( Editura Cartea Românească, 2012, 315 p.), Radu Aldulescu oferă eşantioane de spoliere şi siluire a umiliţilor şi obidiţilor, de exterminare, fie ea şi simbolică, a celor sărmani („copii săraci şi sceptici ai plebei proletare”), în ciuda faptului că la conducerea ţării nu se mai află tovarăşul el lider maximo, ci alţi lideri tip Iliescu, Constantinescu sau Băsescu. Sucubul oprimării şi marginalizării nu este altul decât Robert Stan, zis Robert Diavolul, care nu are nimic de-a face cu eroul omonim, cu romantismul negru al legendei medievale gotice preluate de opera lirică a lui Mayerbeer.

Este vorba de un biet anonim, animat de cele mai bune intenţii, numai că tribulaţiile romaneşti ale protagonistului, aflat deja nel mezzo del cammin di nostra vita, par a atesta faptul că e copilul din flori al  diavolului şi al unei muritoare-sinucigaşe, diavol ce sub cele mai diverse măşti îl însoţeşte pretutindeni şi necontenit, spre a-i spulbera orice tentativă de mântuire, altfel spus, garanţia unei vieţi în limitele normalităţii, liniştea sufletească şi, cu precădere, imensa sete de a dărui şi primi afecţiune şi iubire.

Romanul Cronicile Genocidului, o frescă social-politică în care erosul e la loc de cinste, se încheie în această notă, a morţii singurei  femei ce-şi făcuse cuib în inima protagonistului şi care, în plus, îl scosese din mlaştina sărăciei gata să-l înghită: este vorba de încă tânăra directoare a unei şcoli din Piteşti, Brânduşa, ucisă în cele din urmă într-o casă din Sibiu de  sicari arvuniţi chiar de soţul ei legitim, „celebrul” jurnalist venal Laurian Susanu. În afara acestui cuplu straniu pentru un ochi neavizat, o jună femeie ce avea totul, material vorbind, dar cu sufletul cuprins de metastază,  şi un cvasi vârstnic şi slăbănog boschetar priapic, niciun alt personaj nu scapă din menghina sarcasmului tragic, climat al deziluziiilor şi promiscuităţii ce bântuie stihinic  pe tot parcursul cărţii.

Asistăm astfel la scene de o actualitate profetică, interpretate de personaje pe care parcă le-am mai văzut în bestiarul ce s-a perindat pe sticla OTV-ului (hypocrite lecteur, mon semblable, mon frère, să nu-mi spui că nu te-ai uitat niciodată la acest canal!), începând cu prostituate contorsioniste cu tentative de sinucidere (Andreea, ţiitoarea lui Robert, o fugită de-acasă pe la şase ani, acum o blondă-roşcovană-sexy cu garsonieră în Dristor, moştenire de la maică-sa ce se căsătorise cu vreun boşorog în Italia), foşti puşcăriaşi, delincvenţi pocăiţi (Robert Diavolul însuşi, în tinereţea lui „ştanţată, însemnată cu fierul încins al discursurilor tătucului, adevăratul părinte al hoţilor, violatorilor şi criminalilor”)  şi terminând cu suita de vrăjitoare, astrologi cu computere, androide cu puteri paranormale, vizionari, politicieni sau jurnalişti demagogi şi corupţi, dar care, prin cele ce grăiau, se autopropuneau spre beatificare.

În lumea românească a lui Radu Aldulescu (mai ceva ca o bolgie dantescă sau ştirile de la ora cinci), cel mai bine o dusese Robert în cei aproape douăzeci de ani cât fusese gropar prin cele cimitire ale Bucureştiului. Acum, la 58 de ani (când consistenţa timpului era cu totul alta, „diluându-se până aproape de dispariţie”), de când se aciuase în garsoniera Andreei, cu care avea un copil,  abia de-şi găsise un post de  paznic de noapte la un imens bloc cu magazine la parter de pe Mihai Bravu, pe un salariu de mizerie.

Bun şi ăla, numai că Andreuţa lui nu plătise ani în şir întreţinerea, drept care primise citaţie de evacuare. Robert găseşte ieşirea din impas: să vândă garsoniera, să plătească datoria de zeci de milioane, şi din banii rămaşi să-şi cumpere în provincie,  în Frăsinenii (Frăsinei ?) Vâlcei, la o oră distanţă de Piteşti, o căsuţă în blocurile-ghetou de pe timpul regimului ceauşist. Zis şi făcut.

Adevărul e că autorul cunoaşte foarte bine provincia românească, cum era înainte şi după toaletarea ei de după anul 2000, cu terifianta polarizare socială în „mizeri şi bogaţi”, plus felurite sindroame ce-au infestat un ţesut social, cândva solidar, acum ireversibil centrifugat: egoism de prădător(a se vedea portretul gogolian al cămătarului Auraş Crivac), singurătate, înstrăinare sufletească, ţicneală, stricăciune la cap, sinucideri, boli letale, accidente, crime, bătăi, certuri, scandaluri, dar şi arivism cu orice preţ (a se vedea cazul jurnalistului local Laurian Susanu cu a sa „Foaie argeşeană pentru minte şi cuget”, personaj în linia celor celebre concepute de Caragiale, Camil Petrescu sau G.Călinescu).

Un alt personaj remarcabil este Miron Geană: angajat la combinat vreme de 20 de ani, apoi disponibilizat, devine camaradul lui Robert în feluritele expediente care să le-aducă un ban cinstit. Văzând că nu-i mai prieşte nimic, Miron ajunge în cele din urmă „impresarul” unui Elvis local, îmbogăţit de război. Exponenţial pentru baronii locali este  primarul Vasile Robu care întrerupe căldura în bloc, deşi afară sunt minus 15 grade etc. Memorabilă este şi reîntâlnirea  Diavolului, după 30 de ani, în satul dintre dealuri, Mohaci, cu Lenţica, acum văduvă, o iubire de tinereţe şi mama Brânduşei: atmosfera este una depresivă,  două singurătăţi ce-şi amintesc clipe defuncte, ca şi cum s-ar jena că timpul i-a desfigurat. Pentru Robert însă se iveşte ocazia vieţii: abia de-o zăreşte pe Brânduşa plecând într-un BMW, venită în vizită la maică-sa, ca să vezi coincidenţă, chiar în aceeaşi zi. De-ajuns pentru Radu Aldulescu să lege firele epice, declanşând viitoarea, neverosimila idilă dintre Brânduşa, directoarea unei şcoli din Piteşti, şi Diavolul ce concura pentru un post de gardian. Este convocat la biroul secretariatului, unde i se comunică decizia: dintre zecile de petenţi, el a fost  cel preferat. Din acea clipă, tânăra doamnă îşi dă pe faţa arama de nimfomană („ciorica asta cu trup de pisică maidaneză”), un bun prilej pentru autor de a disemina scene de sex de toate felurile, din toate poziţiile posibile şi în orice loc (inclusiv în hoteluri), fără perdea, ca şi limbajul aferent. Lui Robert, deşelat de prestaţia pe măsura focului şi disperării cu care i se livra Brânduşa („io te-am iubit cu disperare, tu mi-ai făcut zilele amare!”), dar răsplătit regeşte de tânăra sa amantă, de fapt soţie a lui Laurian Susanu ( practicant prin articolele sale, reproduse pe zeci de pagini în roman, al mercenariatului şi şantajului), nu-i vine să creadă prin ce trece: este ultimul dintre cei 100 de amanţi întâmplători ai Brânduşei ( cerşetori, psiholabili, obsedaţi, demenţi, roşi de diferite metehne). El, Robert Diavolul, este dus cu BMW-ul  la un hotel din Câmpulung de floricica lui, el, care fusese alungat din casă de Andreea, care avea cazier, dormise prin autogări, prin case părăsite, scări de bloc, parcuri, mâncase din gunoaie. Crede că e un vis, simte că reîntinereşte şi, totodată, are presimţiri negre.

Ce-i drept, Brânduşa fusese îndrăgostită în adolescenţă de Laurian, aveau doi copii superbi, dar acum se urau de moarte, căci celebrul jurnalist nu se mai atinsese de ea de ani buni,  dedicându-se trup şi suflet ziarului, afacerilor  nocturne, beţiilor de la care, fireşte, nu lipseau femeile, venea în zori acasă, făcea scandal, o lovea etc.

Fapt e că Andreuţa află de peregrinările amoroase ale lui Robert Diavolul (telefonul anonim al eternei doamne dezinteresate!) şi îl  mustră, îl măscăreşte, îl blestemă, îl înjură cu vorbe demne mai curând de un puşcăriaş decât de o mamă de copil. În concluzie, ea înscenează o nouă sinucidere, dând drumul la gaze. Din fericire o trezeşte din adormirea ce putea fi ireversibilă, copilul ce se întoarce de la şcoală.

Referindu-ne strict la unele performanţe de limbaj, nimeni nu l-a întrecut până în prezent pe Radu Aldulescu în privinţa expresivităţii dizgraţiosului, a detaliului hiperrealist, cu precădere din ambientul rural ce îi este, cum spuneam, extrem de familiar. Originale în mesajul lor, doldora de umor amar, sunt anume ticuri sau refrene, tip „să am bani de cheltuială ca s-ajung la primăvară”. Indubitabil este talentul scriitorului în a dialoga certurile de cuplu şi, mai nou, în a analiza tip anchetă sau confesiunea-anamneză. Scriitura este una anticalofilă, colocvială, plină până la redundanţă de expresii numind sau zugrăvind acte şi organe sexuale, fornicaţia ca scop în sine, vise erotice porno.

Pe coperta IV a versiunii franceze a romanului „Amantul colivăresei”, tradus la editura franco-elveţiană Syrtes (2013, 420 p.) cu titlul „L’amant de la veuve”, Radu Aldulescu era comparat cu Bukowski (acceptabil!), dar şi cu…Céline, ceea ce ni se pare cel puţin exagerat. Culmea este că unii cititori  sau chiar critici numesc frecvenţa limbajului deocheat din romanele lui Radu Aldulescu autenticitate, realism ş.a.m.d., şi aplaudă până la leşin aceste pilde de dezinhibare, uneori de-a dreptul infantilă.  Iată un fapt despre care cel mai nimerit ar fi să se pronunţe psihanaliştii, mă refer nu la autor, care, suntem siguri, o face premeditat, fiindcă respectiva manieră vinde cartea, inclusiv în Occident: Perversul cititor occidental abia aşteaptă să citească şi să aibă imagini despre o eternă şi fascinantă Românie, gură de iad. Cei cu documentarul, ce filmează fiinţe omeneşti scotocind în groapa de gunoi, au fost recent medaliaţi cu aur, după umila noastră părere, pentru denigrarea propriei ţări. Ceea ce miroase tare urât,  Credem, de asemeni, că ce e mult devine indigest, realitatea crudă nu este acelaşi lucru cu adevărul artistic şi e păcat de talentul lui Radu Aldulescu de portretist, de a aşterne lungi pagini de monolog interior, de dialog îngropat,  de descriptor al detaliilor ce fac sarea si piperul romanului, de a panorama peisaje, de polemist pe teme sociale, politice, literare etc. Dialogul pe laptop dintre anonimul corespondent (poate Laurian?)  şi Brânduşa include şi câteva fraze în jurul cărţii „De ce iubim femeile”. Laurian, deghizat în cetăţean german de origine română, îşi aminteşte cum autorul susţine că unul dintre motivele pentru care femeile merită respectul nostru este că ele nu se masturbează. „Tipul care a scris cartea nu numai că nu cunoaşte femeile, dar nici nu se pune problema că le iubeşte. Se iubeşte prea mult pe sine şi propria-i masturbare …”, conchide…Laurian.

Fermecătoare ni se pare trecerea de la epicul de toate zilele la cel elevat biblic, sacerdotal, la litania penitenţei (se simte chiar un patos dostoevskian al căinţei păcătosului), ceea ce nu exclude cruzimea viziunii dezagregării fiziologice şi anatomice a carcasei noastre efemere. Iată o probă de impecabil stilist dată de Radu Aldulescu, ce scrie cu toate simţurile în alertă: „Adulmecase totodată mirosul iute-putregăios, de capră, al lui Robert Diavolul, asemănător cu al lui, doar c-al lui e estompat în bună măsură de damful de rachiu care se face în zonă, din care Miron îşi trage vlaga şi exuberanţa. Îl mirosise şi totodată îi plăcuse figura de înger decrepit, cenuşie, cu plete rărite, cărunte, câlţoase, pe care se vedea că-şi făcuse de lucru printre cripte, gropi, sicrie şi morţi. Îngropase sau dezgropase morţi, spălase morţi sau mâncase din carnea lor, ce-ar mai fi contat?”. Suntem tentaţi să credem că un bun scenariu după această carte ar da la iveală un serial de succes de talia lui „Twin Peaks”.

O ultimă observaţie: Radu Aldulescu are un maestru, fără să-l fi cunoscut, în cubanezul Juan Pedro Gutierrez, de a cărui carte, „Regele Havanei”, am aflat întâmplător. Cărţile acestuia, tip Horror Comedia, cum s-ar putea numi stările şi coşmarurile  trăite de protagonist ( ceva-ceva din firea şi biografia lui Radu Aldulescu am recunoscut în unele gânduri ale lui Robert Stan, dar şi ale altor personaje din roman!), un genocid tropical udat cu rom cubanez, injectat cu droguri, sărăcie, şi sex cât cuprinde,  sunt transferate underground în Spania şi publicate la cele mai prestigioase edituri. În Cuba însă J.P.Gutierrez este cunoscut ca inofensiv pictor şi scriitor pentru copii. Deocamdată.

 

despre Radu Aldulescu

Acest articol a fost publicat în numărul 81

Lăsaţi un răspuns