Marcel Cuperman

Îşi plânge plopul într-o doară
Pierdute frunze, la vecernii,
Că-l pedepsi natura iară
S-apară gol în faţa iernii.

Şi ulmul plânge, şi stejarul,
Şi toţii voinicii-n codrul mare,
Că toamna le-a furat tot harul
Când le-a trecut prin păr o boare.

Cheliţi de coame seculare,
Copacii, frunzei ducând dorul ,
La nunta plopului ce-şi are
Mireasă iarna, dau onorul.

Mireasa vine-ntr-o trăsură,
Pe capră-i Crivăţ, iară surii,
O trenă albă de velură
Podoabă pun pe cap naturii.

Mesenii îmbrăcaţi în negru
Se-nclină-n vânt, la o adică,
Păstrându-şi aerul integru
În faţa iernii, nu abdică.

Prin codru trece-un grup de ciute
Ciulind urechile la nuntă,
Iar plopul, iernii să-l ajute
Îi spune cu o voce-nfrântă:

- De vrei să-mi fii soţie mie,
Împacă-te cu bunul soare,
Ca frunze în copaci, o mie,
Să pună-n cap la fiecare.

17 Noiembrie 2008