————————————————————————————————–

Azi, am plătit o cafea înainte de a-mi fi adusă. Asta se petrecea la barul unui hotel de patru stele, unde îmi aşteptam un prieten. Pierdut în gânduri, obosit de aşteptarea cu care amicul meu mă trata, am dat ceaşca pe gât şi am mai plătit-o o dată. Tipa de la bar mi-a luat banii, fără probleme. După câţiva paşi, mi-am dat seama şi m-am întors.
- Eram sigură! a exclamat, vizibil nemulţumită.
M-a surprins.
I-am zis că dacă banii ăia sunt atât de importanţi pentru ea, să-i păstreze.
A refuzat. A spus că nu are nimic cu mine, ci cu ăia care comandă tot felul de băuturi şi nu plătesc niciodată.
Cum nu reuşeam să înţeleg la cine se referă, mi-a explicat.
Era vorba de oamenii importanţi, cu „afaceri”.
Chiar şeful a atenţionat-o să nu îi „deranjeze cu chestii neimportante”.
Bieţii de ei… Au şi ei nevoie de protecţie. De cineva care să îi mângâie şi să le spună că îi iubeşte necondiţionat. Care să îi spele pe mânuţele murdare de bani şi să le spună noapte bună la culcare. Şi nu în ultimul rând de cineva care să nu fure mai mult ca ei. Că în inima lor plăpândă şi catifelată precum un vrej de bostan, nu e loc pentru concurenţă.
Oricum, în timp ce discutam cu barmaniţa, şi-a făcut apariţia un domn bine îmbrăcat care a comandat o cafea. Şi-a aprins o ţigară, bătând cu degetele de la mâna stângă în tejgheaua barului. Chiar a început să îngâne ceva ce semăna a manea.
Într-o clipă de neatenţie din partea lui, interlocutoarea mea mi-a făcut cu ochiul indicându-l.
Am înţeles că el era unul dintre „sărmani” care duceau lipsă de „mărunţiş”.
În momentul în care şi-a înşfăcat ceaşca, pregătindu-se de plecare, nenorocita de limbă m-a mâncat şi am zis:
- Păstrează banii! Îi plătesc eu cafeaua domnului.
Tipul s-a aprins la faţă de parcă îi intrase un ardei iute în dos.
- Da ce, domne’, a ripostat, crezi că eu nu am bani s-o plătesc dacă vreau?
- Presupun, că dacă vă scormoniţi puţin prin buzunare, găsiţi,
i-am răspuns. Dar e efortul prea mare. Lăsaţi aşa.
- Dar ce, domne’, ce afaceri ai de îţi permiţi să dai cafele la toată lumea?
Am zâmbit.
- Sunt scriitor.
- Şi despre ce scrii domne’ de îţi merge aşa de bine? a continuat el, tot mai uimit.
„Tu ai vrut-o”, mi-am spus în gând.
- Despre ăştia ca tine! i-am dat replica de final şi am părăsit „corabia”.
Tipa din bar râdea atât de tare, de ziceai că acum-acum îi plezneşte un vas de sânge.
Şi aşa, a mai trecut o zi. Dar nu degeaba…