Melania Ciuraru-Andrica

Îţi voi desena cândva, liniştită, nemărginirea tristeţii
care-mi picură domol gândurile pe buze,
ca într-un vis întârziat de căderea nopţii.

Îţi voi desena cândva, liniştită, învierea singurătăţii
cu teama adâncului de necunoscut
şi orbitoarea ei lumină solară.

Apoi, pensula mi se va ridica în zbor,
născând muguri dinspre răsărit
pentru pământul gras al ochilor tăi.

Îţi voi desena cândva, liniştită, furtuni însetate
de piscurile dezgolite ale munţilor
din neumblate peisaje moldoveneşti.

Dar mai cu seamă de toate,
mai viu colorată şi înflăcărată,
voi trece pensula-mi peste oameni.

Aici, în pânzele albe ale sufletului meu,
îi desenez fără sfârşit:
oamenii blânzi, copii ai cerului senin,
cu ochi jucăuşi ca de mărgele;
oamenii trişti, stăpâni ai plânsului,
pe care nici o fericire nu-i poate cuprinde;
oamenii străini, agitaţi ai urbelor,
cu obişnuitele feţe palide ale existenţei;
oamenii neştiuţi, nevăzuţi ai mormintelor,
pe care libertatea îi păzeşte de primejdii.

Va fi un desen abstract, lipsit de valoare artistică,
strâmtorat de naturaleţea culorilor,
desprins dintr-o viziune simplă a unui fapt divers.

Apoi, la amiază, îţi voi desena răspunsuri
ale nemărginitelor tristeţi, iar tu, pentru prima dată,
îmi vei răstălmăci desenul în singurătate.

Îţi voi desena cândva, liniştită, înaintea altarului vieţii,
marginile tristeţii şi îngroparea singurătăţii.