Ionuţ Caragea

„Înţeleptul de la ora de ceai” de Matei Vişniec este unul dintre cele mai „rafinate” volume de poezie pe care editura Liternet le pune gratuit, sub format electronic, la dispoziţia cititorilor (http://editura.liternet.ro). Volumul este structurat în trei părţi: „Viaţa arhaică”, „Viaţa simbolică” şi „Viaţa concretă”.

În prima parte, după o probă poetică testimonială – „Fuga”, Matei Vişniec îşi începe periplul meditativ-filosofic avându-l ca martor pe îngerul său. Bucata aceea de pâine la care îngerul nutreşte este aidoma hranei spirituale a poetului: poezia.

Valenţele cuvintelor, dedublarea sensurilor, sunt caracteristici predominante ale creaţiei: „femeia uriaşă punea capcane / pentru peştele prost şi gras”- „Femeia uriaşă”. Pot spune că autorul prezintă deosebit de subtil erosul şi thanatosul pe fondul unor imagini (texte) suprapuse, asemenea palimpsestului.

În „Viaţa simbolică”, „poemul care se citeşte pe sine” este o entitate de sine stătătoare, apărută de nu se ştie unde, de nu se ştie când. Întoarcerea către origini, căutarea unui sens, a unei înţelegeri a genezei poemului (şi nu numai) duce, inevitabil, la dispariţia sa. Însă ceva/ cineva anume se împotriveşte cuvintelor ursitoare: „ai să dispari/ ai să dispari pentru totdeauna/ urlă cuvintele care au mai rămas necitite/ n-are niciun rost să dispari/ îi şopteşte poemului/ duhul poemului, speriat, zbârcit ca o lămâie.”

Golirea de cuvinte a poemului este precum golirea de sentimente a unei fiinţe. Chiar dacă nu întotdeauna ceea se simţim este echivalentul a ceea ce facem, chiar dacă acţionăm în ciuda moralităţii, a adevărului, trecând prin această stare de „vidare”, „de gol în suflet”, salvarea este întotdeauna spirituală. Degeaba există „nebunia poemului”, „înţelegerea sinelui” dacă nu există purificarea, în cazul de faţă, „albul care se întinde peste tot”.

Într-o scriere (lume) încărcată de simboluri examinatoare/ constatative precum „ora exactă”, „ciclopul”, autorul este martorul unui „sfârşit de secol” în care „orbul trecea pe stradă cu luneta la subsuoară”. Pentru ca apoi, profetic şi fatalist, să declare: „există o moarte sigură moartea prin/ cuburile inexistente de gheaţă/ există o ieşire sigură din univers ieşirea/ prin gura neagră a cuvântului univers (Ieşirea prin gura neagră a cuvântului).

În „Viaţa concretă”, revenirea la concret este realizată din perspectiva sumbră a omului singur, prin evocarea locurilor familiare: oraşul, străzile, autobuzele (călătorie pe axa spaţiu/ timp). Pentru ca în final, „după o zi călduroasă de toamnă”, „după o plimbare cu trenul”, autorul revine la „adevăr, bine şi frumos”, în „camera cu ferestre deschise”, „cu hainele încuiate în dulap”, în timp ce „duşmanii” săi (iertaţi), mor de bătrâneţe prin paturile lor.

„Înţeleptul de la ora de ceai” încheie epic finalul acestui ciclu şi al volumului. Întoarcerea către sine, către adânca şi hieratica stare de singurătate, este concluzia înţeleaptă a poetului: „Ce se vede acolo, striga mulţimea adunată în faţa ferestrei// înţeleptul privea nemişcat în adâncul/ cănii de ceai îşi umezea ochii/ şi striga spre strada pustie:/ chiar acum/ se vede sângele lucitor al materiei/ cum se ridică la suprafaţă.”