Petre-Andrei Flueraşu

Astăzi senzaţia a fost diluată. Societatea nu mai are timp să împingă acţiunea până la paroxismul care poate să o împlinească ontologic. Prea puţini mai au astăzi tăria să îşi absolutizeze trăirile în relativitatea intrinsecă fiinţei lor. Senzaţia a devenit un capriciu de suprafaţă, un proces banalizat în care fiinţele nu se mai implică. În locul acţiunilor concrete a apărut iluzia unei apropieri false, iluzia unor relaţii interpersonale complexe. Acolo unde nu este de fapt nimic, oamenii proiectează închipuiri. Speranţele neîmplinite se perpetuează, generând un status quo malign care acaparează posiblităţile. Lumea pare astăzi lipsită de perspective, pentru că lumea a uitat parcă să se ia în serios. Nu mai reuşim să ne cufundăm în abisul fiinţei noastre, nu mai reuşim să facem cu adevărat ceva care să conteze.

Viaţa pare un joc inutil, inerţial, în care determinarea apriorică şi opresiunea brutală a sistemului au luat locul liberului arbitru. Ne aruncăm în vâltoarea evenimentelor prin intermediul efigiilor, nu mai simţim nevoia să trăim cu adevărat, ci acceptăm tacit proiectarea noastră prin intermediul unor himere. Oamenii nu îşi mai doresc să schimbe lumea, considerând că este imposibil. S-a căscat o prăpastie între persoanele implicate cu adevărat în viaţa acestei planete şi marea masă de spectatori care asistă inertă la fiecare scenă, având falsa impresie că este implicată în vreun fel în piesă. Salturile se fac aproape de fiecare dată inconştient, oamenii ajung puternici fără să anticipeze asta şi nu sunt capabili să acţioneze coerent. Reuşitele nu mai sunt pregătite meticulos, oamenii au uitat să îşi fixeze idealuri şi să încerce să le atingă. Filosofia este fie ce-o fi, iar consecinţele sunt nepăsarea fiinţei faţă de propria existenţă.

Timpul este limitat pentru fiecare dintre noi. Suntem fiinţe definite în mod aprioric de moarte. Aşadar, cu fiecare minut care trece, ne apropiem şi mai mult de finalul inexorabil. Iată de ce este ridicol să îi lăsăm pe alţii să acţioneze în locul nostru, iată de ce este absurd să vrem să trăim în anonimat. Viaţa este scurtă indiferent ce am face, şi atunci de ce să nu încercăm să facem cât mai multe? De ce să nu încercăm să ne impunem propria viziune? De ce să acceptăm atât de uşor mediocritatea?

Iată câteva întrebări la care ar trebui să medităm cu toată seriozitatea. Pentru că astăzi oamenii au ajuns să aibă doar impresia că trăiesc. Avem impresia că prietenii există în cărţi, la televizor, pe Internet, sau în baruri, când de fapt pretenia generală este doar o amăgire. Relaţiile nu mai au profunzime, pentru că ele se opresc la un stadiu superficial, de minimă rezistenţă. Nu mai încercăm să îi înţelegem pe cei din jurul nostru pentru că avem impresia că nu merită să facem asta. Cinismul subconştient ne domină existenţa, cuvântul cel mai important a devenit profitul. Rapiditatea derulării relaţiilor interumane le bagatelizează, le banalizează. Suntem superficiali pentru că nu ne-am gândit niciodată că putem să fim altfel, pentru că îi transformăm pe oamenii care reuşesc în mituri inaccesibile, în loc să înţelegem că nimic nu este imposibil.

Oamenii au transformat apropierea într-o rutină, au răpit farmecul gesturilor. Erotismul a devenit un produs care suprasaturează indivizii. Ceea ce vezi în permanenţă devine banal, ceea ce se oferă facil nu mai prezintă interes. Acţiuni care ar trebui să însemne ceva sunt transformate în stereotipuri, iar oamenii au senzaţia că sunt înconjuraţi de prieteni fără să cunoască pe nimeni cu adevărat. Avem impresia că suntem angrenaţi în procese devastatoare fără ca măcar să ne ridicăm din faţa televizorului, suferim la fel de frivol precum apăsăm butoanele de la telecomandă. În loc să regăsească magia gesturilor, în loc să se afunde în plinătatea existenţei lor, oamenii se concentrează asupra banalităţilor.

Să învăţăm să devenim implicaţi în mersul acestei lumi, să învăţăm să redăm semnificaţii puternice acţiunilor noastre. Să ne dorim mai mult, pentru că doar atunci când îţi doreşti ai şanse să reuşeşti. Să nu ne mai închipuim că facem totul, să nu mai construim palate de cleştar în care să ne înlănţuim! Să ne afundăm dacă e nevoie cu mâinile în noroi, să facem măcar ceva… Omul poate să mute munţii din loc, însă mai bine şi-ar da seama că cea mai bună soluţie este să îi ocolească…