Îngeri – fragment roman – 2 –

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (9 voturi, în medie: 3,89 din 5)
Loading...

Robert-Marius Dincă

 

Canapeaua era din piele fină de un alb imaculat. La origini îi aparţinuse unei persoane din lumea interlopă, care o trimisese „pachet” unui nea’ doctor. În felul ăsta, canapeaua ateriză în spital şi rămase acolo, în ciuda faptului că nu suferea de probleme de sănătate. Oricum, nenea doctorul nu era un orişicine, ci ocupa pompoasa funcţie de director şi în plus de asta, era şi vicepreședintele local al actualului partid de la putere, aşa că… În realitate  canapeaua era albă, dar nu şi cei care o foloseau ca mijloc de relaxare.

 

 

 

Pe ea îşi odihniseră portofelele grase o grămadă de tipi care îşi creaseră viaţa pe suferinţa altora şi pentru fiecare zâmbet de-al lor existau, garantat, cel puţin zece oameni care plângeau. Dacă ar fi fost posibil, canapeaua ar fi făcut o triere preventivă a celor ce-şi înfigeau poponeţul în pielea ei, deoarece chiar dacă ea nu reprezenta decât un lucru făcut de mâna omului, nu însemna că nu avea propria-i demnitate.

Dar ce să-i faci, asta însemna viaţa: faptul că tu erai alb din naştere, nu te ferea de funinginea celor din jur.

Cu o zi în urmă, pe ea se aşezase un om simplu, care venise cu o plângere şi când acesta se ridicase oftând, canapeaua suspinase şi ea, căci era veche în meseria asta şi ştia prea bine că vorbele de genul: „O să luăm măsuri, nu vă faceţi probleme, bine că aţi venit să-mi spuneţi!”, se traduceau ca „Cele cinci minute s-au terminat, dispari şi tu odată, chiar dacă te-am lăsat să-mi povesteşti, nu înseamnă că mă şi interesează!”

Vasile îl chema pe om, dar prietenii îi spuneau Sile. Sile fusese plecat pe un vapor căci de meserie era mecanic-motorist şi pe când se întorcea cu nava în ţară, alunecase pe o scară şi se zgâriase rău la genunchiul drept. Pe moment se dezinfectase el şi se pansase, dar se părea că problema era mult mai gravă, deoarece genunchiul continuase să se umfle şi să capete o culoare vineție suspectă. Așa ajunsese la spital. Medicul specialist, îl trimisese să facă niște analize şi când veniseră rezultatele, îl anunțase cu jumătate de gură că trebuia să-i amputeze piciorul de la genunchi în jos şi asta cât mai curând posibil, de preferabil a doua zi, dimineața. Sile rămăsese blocat şi de abia se abținuse să nu izbucnească în plâns. Avea puțin peste treizeci şi cinci de ani şi la vârsta asta, nu prea știi cum să-ţi pui problema la a renunța la un picior. Noaptea nu putu să doarmă, se învârti prin bucătărie şi fumă două pachete de Kent. Norocul lui fu că dimineață când ajunse la spital cu nevasta şi cei doi copii după el, doctorul care-l consultase nu venise şi anunțase că mai întârzie câteva ore, așa că îl lua în primire altcineva. Acesta din urmă, se uită şi el pe rezultate şi la genunchiul lui Sile şi îi spuse foarte calm:

-Antibiotice şi un unguent! În două săptămâni maxim, sunteți ca nou!

Sile înmărmurise, parcă așteptându-se ca medicul să-i spună „Glumeam, nu scapi tu așa ușor, urcă pe masă şi aşteaptă-mă, mă duc să aduc toporul!”, dar acesta vorbea serios.

-Păi eu…adică…, se bâlbâise, colegul d-voastră mi-a spus că singura soluție e amputarea şi eu venisem să…

-Colegul meu, zise doctorul şi făcu o pauză ducând mâna la gură şi mimând că dă ceva pe gât, are alte probleme, înțelegi?

-Da domne’, dar îmi tăia piciorul!, izbucnise Sile, simțind cum tot greul din el iese afară, risipindu-se în toate părţile.

-Degeaba îmi spuneți mie, vorbiți cu d-nul director!, îl sfătuise medicul.

După o săptămână de tratament, umflătura începuse să se tragă, piciorul să-şi recapete culoarea inițială şi Sile viața de dinainte. Așa că, fusese la director să-i povestească pățania lui, căci spitalul avea nevoie de medici nu de gropari. Aia era cu totul o altă meserie.

Canapeaua era din piele fină, de un alb imaculat şi dacă ar fi putut l-ar fi ajutat pe Sile, căci părea un băiat bun, onest şi muncitor, singurul de genul ăsta care îşi așezase fundul pe ea în ultimul an de zile şi fuseseră mulți, prea mulți pentru a-i ţine minte, dar…

Dacă ar fi putut şi-ar fi rupt unul dintre picioare şi i l-ar fi înfipt directorului în fundul lui, ăla băţos că poate așa s-ar fi trezit şi el la realitate, poate așa ar fi reușit să-şi ia ochii de pe hârtiile din portofel şi şi-ar fi curăţat capul de gândurile de preamărire, putere şi cucerire.

Până la urmă, toți vroiau să mai acapareze câte ceva, să mai îngroape cu ei.

Să cucerească. Nu trebuia să fii neapărat nebun ca să te crezi Napoleon… 

Acest articol a fost publicat în numărul 32

2 răspunsuri

  • a trecut ceva timp de la ultimul roman citit … au inceput sa ma atraga alte stiluri de scrieri … scri cu o foarte mare lejeritate … ceva traditional ceea ce in mod obisnuit nu m-ar fi determinat sa-mi arunc ochii peste cateva randuri …

  • Robert-Marius Dincă mai 8, 2009 at 11:27:26

    Multumesc! Incerc sa atrag atentia la un mod cat mai placut posibil, ca daca traim intr-o lume de oameni, atunci ar cam fii cazul sa fim Oameni…



Lăsaţi un răspuns