Îngeri de tot felul-fragment de roman-

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Robert-Marius Dincă

 

Capitolul 10 „Din atâta puzderie de oameni, nu am reuşit în viaţa asta să îmi fac decât un singur prieten. Şi acela a fost un câine…”

„Din atâta puzderie de oameni, nu am reuşit în viaţa asta să îmi fac decât un singur prieten. Şi acela a fost un câine…”

Pe când se uitau la un reportaj despre oameni de ştiinţă, taică-su i-a spus:
– Uite, oameni deştepţi, înţelepţi, oameni după care în viaţă rămâne ceva. Dacă înveţi carte, poţi ajunge şi tu unul dintre ei! Apropo, tu ce vrei să te faci când vei fi mare?
Cocoşatul, la cei şapte ani ai lui, îi răspunsese fără să stea prea mult pe gânduri:
– Vreau să mă fac politician!
Taică-su îl privise cu atenţie pentru câteva secunde, după care comentase:
– Mda…, tu vrei de partea cealaltă a baricadei!
Cocoşatul nu înţelesese atunci, dar o făcuse mai târziu.
Îşi amintea de un coleg de şcoală, nu-i mai reţinea numele, care spunea că atunci când va fi mare, se va face dobrogean. Toţi râseseră, neînţelegând ce vrea să spună, apoi venise explicaţia:
– Despre toţi ceilalţi există o grămadă de bancuri. Despre dobrogeni nu am auzit niciunul…
Avea şi el dreptate în felul lui…
Oricum, dacă era să te faci de râs, te făceai , căci existau nenumărate căi prin care se putea realiza asta. El, personal, se făcuse puţin de râs chiar şi atunci când o cunoscuse pe Cătălina, care fusese prima şi ultima lui dragoste, căci ea îl privea atât de pierdută, încât el irosise jumătate din seară încercând să descopere dacă avea faţa murdară sau îi rămăsese ceva printre dinţi.
I se părea incredibil ca cineva să îl fixeze cu atâta ardoare, să-i transmită atât de multe, cu ajutorul unei simple priviri. Mai ales că era conştient că toţi ceilalţi băieţi arătau mult mai bine ca el.
Urmaseră acele puţine zile în care totul se lega de la sine, când împlinirea plutea în aer precum mirosul de cârnaţi, dând impresia de o realitate continuă, de acum, infinită. Apoi clipele de zvârcolire de genul „cine sunt eu?” sau „ce fac?”, sau ” ea este aleasa”? Oare mi-e bine, sunt fericit?…
Şi cea mai tâmpită întrebare: „ De ce m-a ales ea tocmai pe mine?”
Parcă cumva, inima lui, nu-i mai aparţinea. Când îşi ţinea mâna pe piept simţea o pulsaţie anemică, străină. Ajunsese să se întrebe înfricoşat cine este el cu adevărat, dar, bineînţeles, nu îşi putea răspunde. Oglinda îi arăta aceeaşi veche imagine, neschimbată, falsă.
Se gândea că putea fi oricine altcineva, numai el însuşi nu…
„Eu nu mai sunt eu”, scrisese în jurnal, „eu sunt noi”. „De fiecare dată când o parte din mine doreşte un lucru, celelalte îl resping cu fermitate. Nu ştiu ce vreau. Ştiu doar, că odată ştiam. Am fost furat de viaţă, rupt în bucăţi, ciopârţit.
Sunt doar o umbră a cuiva din trecut.
– Ştii, îmi spui, ţinându-mă de mână, m-am gândit bine şi am ajuns la o concluzie: Tu eşti bărbatul pe care mi l-am dorit o viaţă lângă mine. Vreau să-ţi spun ce nu am mai spus nimănui până acum. Să-ţi spun că te iubesc…
Te privesc trist, îngândurat.
-Tu nu ai nimic să-mi spui? mă întrebi zâmbind.
Îţi citesc apăsarea în privire şi îţi răspund un „te iubesc”, făcând un efort supraomenesc, neînţelegând prea bine ce tocmai am spus.
În timpul ăsta, celelalte părţi din mine urlă: „Te urăsc! Dispari cu tâmpeniile astea siropoase!… Mă iubeşti?! Cum adică?!…”
Îmi pun mâinile la urechi, de parcă aşa, aş reuşi să opresc vacarmul infernal.
-Te doare capul, iubitule? Dacă da, hai să-ţi dau o aspirină. În cinci minute, o să fii ca nou.
Mă uit la ceas. Cele cinci minute nu mai trec.
Poate treceau cândva, odată, dar acum nu.”…
Asta fusese ultima chestie pe care o scrisese în jurnal, apoi… După o lună de zile, Cocoşatul se trezise cu o cameră mare şi goală, lipsită de oxigen, lipsită de viaţă.
Ajunsese la concluzia că totul se termina întotdeauna crud, numai că unora le era frică să se gândească la chestia asta şi să o spună pe faţă, căci atunci…
Atunci ar fi fost ca şi cum ar recunoaşte că nu trăiesc decât o mare porcărie de viaţă împânzită cu minciuni şi că de fapt, nimic, dar Nimic nu contează. Căci „nimicul” nu ţine în timp.

Trecuse prin momente ciudate, unul mai aiurea decât altul. Viaţa asta perversă, te penetra chiar atunci când te aşteptai mai puţin. Problema mare era ca o făcea fără prezervativ.
Din cauza asta, rămâneai şi violat şi plin de boli ciudate.
Acum, dă-o în judecată dacă poţi!
Unul dintre principalele virusuri cu care te contagia, era prietenia. Aceasta se manifesta în felul următor: în viaţă îţi apărea un necunoscut care îţi călca personalitatea în picioare, după care te ruga să îi dai o mână de ajutor.
Tu, printr-un mod misterios de amabilitate total exagerată, nu îi ofereai doar o mână, ci pe amândouă şi asta cu părere de rău, că aveai doar două, căci dacă natura te-ar fi înzestrat cu şase braţe, i le-ai fi oferit pe toate…
De ce făceai asta?! Nu era important. Important era faptul că, cu cât îţi cerea mai mult persoana respectivă, cu atât mai mult te simţeai obligat să-i oferi. Ciudat, nu?
În timpul acesta, amicul tău ce face? Mai întâi îţi oferă o mască conturată fin cu sentimente de prietenie şi afecţiune, după care o dă jos şi îţi zâmbeşte cu adevăratul lui chip. Şi atunci te speri.
Toate sentimentele pozitive pe care tu le-ai investit în el, se reîntorc pline de o energie negativă, scârboasă, care îţi întoarce stomacul pe dos.
Şi te întrebi, dacă există măcar o singură persoană, care să-ţi dea înapoi ce i-ai dat şi tu… Atât, nimic mai mult.
Ce poţi să-ţi doreşti, loialitate, prietenie curată, susţinere la necaz?
Pleacă de aici! Plimbă ursul!
Să le defineşti ca în dicţionar, e uşor, dar din suflet…
Şi când respirai uşurat, că încă un capitol negru din viaţa ta s-a închis, ghici ce se întâmpla?
Bineînţeles, nenorocita aia de viaţă te prindea şi te umplea iar de boli noi, de parcă nu aveai deja destule.
Viaţa e o curvă, nu?!
Moşul zâmbi, căci o cunoştea bine, el fusese dobitocul care îşi luase ţeapă şi se însurase cu ea… Tot ceea ce spera, era ca hoţii ăştia doi, Porcul şi cu Cocoşatul, să fie altfel decât fuseseră ceilalţi. Să fie…Oameni…
Căci în viaţă aveai nevoie de Oameni ca de aer. Într-un final ajungeai cu pielea crăpată şi carnea mâncată de viermi, dar nu asta conta. Nu puteai să mori dispărând, evaporându-te sub formă de ceaţă, căci moartea nu putea fi estetică. În schimb, puteai să încerci să-ţi trăieşti viaţa la modul acesta, înconjurându-te de frumos.
În urmă lăsăm mai multă sau mai puţină durere, de la caz la caz. Devenim rapid o amintire neplăcută, care îi face pe ceilalţi să se înfioare şi să ridice din umeri, spunând: „Viii cu viii, morţii cu morţii!”…
Toţi o facem.
Nu exista cumpătare în viaţă, pentru că nu îşi avea rostul.
Se spunea că nimic nu e etern. Moşul vroia să creadă că asta e o minciună, că existau câteva lucruri nemuritoare şi că unul dintre ele era viaţa în infinitatea ei de forme. Spera asta din toată inima, căci dacă viaţa nu ar fi fost eternă, degeaba ar mai fi trăit, degeaba ar mai fi murit.
Totul era infinit, trebuia să fie!…

Toată lumea minţea, dar prea puţini recunoşteau. Câteodată, se minţea atât de bine, încât, după un timp, minciuna devenea adevăr. Puteai jura că tot timpul a fost aşa.
Adevărurile mari, pe care oamenii le căutau ca disperaţii în toate părţile, erau chiar sub nasul lor. Dar, oamenii aveau tendinţa prostească de a complica totul, de a masca simplitatea cu întrebări de genul: De ce e marea aşa de mare?
Porcul avea momente când îi vedea pe toţi frumoşi. Măcar aşa, în comparaţie, cu el.
Chiar şi pe Cocoşatul. Urâţii erau oamenii cu cei mai puţini prieteni, mai ales urâţii care nu erau, într-un fel, celebrii.
Lucrul bun, era că acei puţini prieteni erau prieteni adevăraţi.
Frumuseţea fizică era trecătoare şi era posibil, ca după o vreme şi cea interioară să se “ducă”, să se ofilească.
Se mai întâmplase…
Odată, îi spusese unei necunoscute pe stradă, că o iubeşte şi după aceea, plecase mai departe.
Porcul fusese mirat de reacţia femeii, căci aceasta alergase după el şi îl întrebase cu lacrimi în ochi, cum de putea zice aşa ceva, că ăsta nu era un lucru aşa, de spus oricui.
Porcul zâmbise şi îi răspunsese că nu făcea asta cu oricine, că doar nu avea o pancartă agăţată de gât pe care să scrie “Te iubesc!”, lucrul ăsta, i-l zisese doar ei.
– Crezi că iubirea e un lucru simplu? ripostase femeia. Cum poţi spune aşa ceva unui total necunoscut?
Porcul se scărpinase în cap, după care îşi deschisese sufletul.
– Nu cred că iubirea e un lucru simplu! Pentru mine, nici măcar lucrurile obişnuite, absolut normale, nu sunt simple. Mama spunea că semăn cu tata, sunt prost. Ţi-am spus că te iubesc, pentru că pentru o clipă mi-am imaginat cum ar fi viaţa mea alături de tine. Dar mi-am revenit repede şi am plecat.
Femeia rămăsese cu gura căscată.
– Păi şi acum ce ar trebui să facem?
Porcul ridicase din umeri, căci nu ştia ce să-i răspundă.
Au stat şi s-au privit mai bine de jumătate de oră, două statui în mijlocul vârtejului de oameni. Apoi, ea a scuturat din cap, ca trezită dintr-un vis urât şi a plecat fără să mai privească înapoi. Nici măcar o dată…
Porcul nu s-a simţit bine, dar nici nu s-a supărat, căci nu putea să o ţină pe loc. Ea merita, probabil, mult mai mult. Nu puteai sta în calea Frumosului.
Ăsta era unul dintre cele mai mari păcate.
Se mai întâlniseră accidental tot pe stradă, după doi ani de zile. Ea era căsătorită şi avea un copil. Băiat, era frumos, avea cu cine semăna…
Exista şi iubire la prima vedere nu numai dragoste. Numai că nu existau şi vise care să se îndeplinească din prima secundă. Sau, dacă existau, Porcul nu le întâlnise…
Oricum, nu îşi dorise niciodată să ajungă genul de om scufundat în aprecierea trăirilor, genul de om, care dacă îi dai în cap cu un scaun, îţi dă înapoi o floare. Nu vroia să se agaţe de ceva, doar pentru a se prăbuşi mai târziu. Nu vroia să iubească şi să fie iubit în sensul tradiţional, căci acesta era primul pas spre nenorocire. Sau poate vroia?!…
Nu putea răspunde la întrebarea asta.
– Sunt prea prost! bolborosi găsindu-şi scuza perfectă pentru a-şi relua scobitul în nas…

Acest articol a fost publicat în numărul 36

Lăsaţi un răspuns