Robert-Marius Dincă

Capitolul 6 „Răscrucea de drumuri e singurul loc unde întotdeauna se întâmplă câte ceva”

Cocoşatul îşi aprinse o ţigară şi încercă să-şi direcţioneze gândurile spre un alt meleag, căci îl enerva prea tare ce se întâmpla acum. Porcul stătea îngenuncheat în faţa unei cruci şi-şi plângea tatăl. Cocoşatul nu-i cunoştea cu adevărat copilăria lui Porcul, dar de un lucru era sigur: mormântul la care bocea acesta nu era cel bun! Pe omul care fusese îngropat acolo îl cunoscuse el personal, fuseseră colegi de clasă, era o imposibilitate matematică ca acesta să-i fii fost tată lui Porcul, căci erau de aceeaşi vârstă. Oricum, cu o săptămână în urmă, Porcul plânsese la alt mormânt şi cu câteva zile înainte la altul şi tot aşa… Dacă îşi amintea bine, mormăise odată : „Tată mi-e dor de tine…”, la mormântul unei femei… Atunci se grăbise să iasă pe poarta cimitirului, căci nu mai putea să se abţină, se înecase de la atâta râs. Porcul era…porc!, nu aveai ce-i face.
- Hâm, mormăi în timp ce-şi stingea ţigara sub talpa pantofului, ce chestie!
- Ce?, făcu Porcul.
- A, nu, scuză-mă, nu am vrut să te întrerup din…ceremonie!
- Nu, că am terminat! Ce e, de ce ziceai?
- Ia uită-te şi tu la acela de după gărduleţ, nu ţi se pare cunoscut?
Porcul se holbă câteva secunde, după care confirmă vesel de parcă răspunsese la o întrebare de un milion:
- Ăla e Moşul! Lui i-am luat televizorul acela care nu se aprinde…
- Sssst!… Mai încet mă că trezeşti morţii! Mă întreb ce-o îngropa acolo?!…
Se apropiară amândoi tiptil la mai puţin de zece metri.
-E o cutie, şopti Porcul. Poate bagă bani în ea, sau ceva de valoare!
Ghemuiţi după nişte arbuşti, îl aşteptară să plece şi apoi se apucară de dezgropat.
Când Cocoşatul scoase cutia metalică, lui Porcul i se aprinseră ochii.
- Pot s-o deschid eu? Te rog, pot s-o deschid eu?…
Cocoşatul i-o dădu mormăind.
Porcul o deschise uşor, prelungind suspansul, iar în momentul în care capacul de deasupra fu îndepărtat complet, se întoarse cu spatele pentru ca Cocoşatul să nu poată vedea „descoperirea”.
- Porcule!, mârâi acesta. Ce ai, te-ai lovit la cap!?…
- Hârtii!, urlă Porcul triumfător, arătându-i cutia. Multe hârtii!…
- Păi şi?!, făcu Cocoşatul. Ce dracu faci cu ele?
Porcul tăcu încurcat pentru o clipă, apoi îi răspunse:
- Le citim să vedem ce scrie!
Văzând că Cocoşatul îi întoarce dezinteresat spatele, continuă:
- Eu, le citesc eu!
Plecară spre casă cu cutia după ei.

- „Era o zi ca oricare alta, cu un cer senin, superb, fără urmă de nori, când fulgerul m-a izbit în moalele capului şi mi s-a oprit în piept. Dragoste la prima vedere. Arzătoare, nimicitoare din care am ieşit scrum. Praf şi pulbere… Ochii ei de un căprui metalic îmi scoseseră inima din piept şi mi-o ţintuiseră de perete. Nu am încercat pentru nici un moment s-o recuperez, am lăsat-o acolo, însângerată, cuprinsă de flăcări. Totul s-a petrecut atât de rapid, încât am rămas pierdut între momentul în care îi surprinsesem pentru prima oară privirea şi clipa în care palmele noastre se atinseseră pentru a face cunoştinţă. Momentul în care nu am fost în stare
să-mi rostesc propriul nume, pentru că nu mai ştiam să articulez nici măcar o silabă. Cuvintele pe care îmi doream cu atâta ardoare să ţi le spun, mi se plimbau prin cap formând propoziţii cretine, fără înţeles. Nu puteam să le las să-mi scape pe gură, căci aş fi părut un dobitoc, un idiot. Îmi amintesc că, văzându-mă cum rămăsesem blocat, ai râs şi ai plecat. Mi-a luat ceva vreme până mi-am revenit cât de cât…”
- Ce faci mă, dormi?, izbucni Cocoşatul.
- Pe naiba, nu!, sări Porcul ca ars. Cum să dorm?
- Mă!… Te-am văzut cu ochii-nchişi…
- Îi aveam închişi da, dar mă gândeam! Citeşte mai departe, că te ascult!
- Nu ştiu cum de am ajuns să citesc pentru tine corespondenţa altuia, mai bolborosi Cocoşatul, după care reluă cititul.
„…În aceeaşi zi, mai târziu, am încercat să-ţi spun pe cât puteam de bine, tot ce simţeam pentru tine, dar am rămas cu un gust amar, căci tu considerându-mă prea îndrăzneţ, mi-ai tras o palmă şi ai dispărut. Am rămas buimăcit, căci nu-mi puteam închipui cum de nu observi că ceea ce pluteşte între noi e totul. S-au scurs săptămâni bune, timp în care nu te-am mai văzut, nu am mai ştiut nimic de tine. Apoi, soarta a făcut să ne întâlnim din nou şi ciudat, tu te-ai făcut că nu mă recunoşti. Umilit ţi-am întors spatele şi am vrut să plec, când tu m-ai tras de mână şi ţi-ai cerut scuze. Scuze pentru palma aceea, scuze pentru acum, scuze pentru tot. În timp ce îmi vorbeai cu glasul tău dulce, simţeam cum inima mi-o ia razna şi tâmplele îmi pocnesc şi aproape că îmi doream să mor atunci, în acel moment, căci aşa totul ar fi fost perfect, dar tu nu ai lăsat să se întâmple asta.
- Tu chiar nu glumeşti, nu?, m-ai întrebat.
- Cu ce?
- Cu faza cu îndrăgostitul…
- Nu, ţi-am răspuns şi atunci m-ai pupat pe obraz.
Am crezut că visez şi aşa a început povestea. M-am îndepărtat de tot, numai pentru a fi cât mai aproape de tine. Tu, în schimb, ai păstrat acel „tot”, căci tu nu puteai renunţa la amici şi obiceiurile tale. Şase luni de zile am trăit doar pentru a te putea vedea la sfârşit de săptămână şi apoi, într-o banală zi de vineri, când ţi-am apărut la uşă „înarmat”, ca de obicei cu un buchet de flori şi cu o cerere de căsătorie în minte, care speram eu să schimbe totul în bine, tu nu mai râdeai. Erai mult prea serioasă, mult prea străină. La început am încercat să mă port cu tine ca de obicei,
prefăcându-mă că nu observ scânteile din aer, dar atunci când
ne-am băgat în pat şi tu ai început să plângi, am realizat că e sfârşitul. M-am ridicat cu greu, m-am îmbrăcat şi am luat-o uşor spre uşă, nevenindu-mi încă să cred.
- Te rog, iartă-mă!, ai ţipat după mine. Te-am înşelat!… Îmi pare rău! Atât de rău…
Am colindat străzile de nebun, la ora aia târzie din noapte, făcând eforturi să nu izbucnesc în plâns. Mi-am zăvorât sufletul, m-am întors la locul unde te cunoscusem pentru prima oară, mi-am desprins inima însângerată de pe perete şi am băgat-o la loc în piept. Încă mai curgea sânge, încă se mai scurgeau lacrimi, ceva în mine încă mai ardea, dar nu te puteam ierta… Am văzut în depărtare o stea căzătoare şi odată cu ea mi-am mai pierdut o posibilă viaţă. Eşti singura dintre toate, al cărei nume nu reuşesc să mi-l aduc aminte… După tine, iubita mea necunoscută, nu a mai rămas decât praf şi pulbere…”
Cocoşatul se scărpină fictiv în cap, ştergându-şi cu această mişcare o lacrimă de pe obrazul drept şi se întoarse spre Porcul să-l întrebe dacă îi plăcuse. În acel moment Porcul trase o băşină şi horcăi instantaneu de parcă o dăduse afară pe gură.
- Mama ta de animal!, îl ocărî Cocoşatul. Mă pui să-ţi citesc, după care te culci…
Porcul îi confirmă părerea trăgând o altă băşină.
Cocoşatul deschise geamul şi îl lăsă aşa.
Uitându-se la Porcul cum adormise ghemuit în fotoliu, aruncă pe el o pătură mormăind.
- Ar trebui să te scot cu curul pe geam şi să te las aşa toată noaptea…
- Ma-ma…, scânci Porcul în vis şi mai trase o băşină.
De data asta fu una atât de răsunătoare, încât pentru câteva momente, Cocoşatul se panică, căci timpanele i se înfundaseră şi parcă îl luase cu ameţeală.
- Hoo, mă!, urlă. Uşor că dărâmi blocul!…