Robert-Marius Dincă

Capitolul 5 „Lucrurile negândite te duc pe cărări nebănuite; lucrurile prea mult judecate nu fac altceva decât să te ţină pe loc”

„La porcul zvăpăiat” era o bodegă anostă, unde singurii clienţi erau puşlamalele. Porcul şi Cocoşatul erau „oameni de-ai casei”. Aerul albastru de la atâta fum de ţigară, aducea cu el miresme „grele” de toaletă. Masa din plastic era strâmbă din fabricaţie şi unul dintre picioare era atât de tocit, de îţi lăsa impresia că o armată de şoareci ar fi ros la el toată noaptea. Pe peretele din spatele barului atârna într-o dungă un tablou cu o capră întoarsă invers. „Un deştept” trasase o săgeată roşie lungă de vreo zece cm ce indica capodopera şi scrisese mare: „O capră care se respectă trebuie să ştie să stea în orice poziţie”.
Se servea bere la halbă, ţuică la ciocănel şi vin la cană. Îndeajuns… Deci totul era ok!
- Bă ce chestie!, făcu Cocoşatul. Ce chestie cu Moşul ăla…
- Da bă, îi răspunse Porcul gânditor. Să ne alerge el pe noi cu toporul… Al dracului să fie el cu muierea lui cu tot!
- Ce mă?!… Ce topor mă!?…
- Ăla care ne-a alergat cu toporul pentru că-i plăcea nevesti-sii de mine!
Cocoşatul îl privi lung, dar nu zise nimic. Despre ce vorbea el şi despre ce vorbea Porcul!
-Bă, continuă Porcul, adevărul e că arăta şi bine a naibii toantă! Slăbuţă, părul lung şi îi plăceau bomboanele. Am reţinut totul! Dar a dracului de muiere cu tot cu taică-su, să uite ea să-mi zică că e măritată! Eu am presupus că-i singli(acesta era poceala lui Porcul, pentru „single” din engleză), nu că e cuplată cu un psihopat! Că acela dacă ne prindea, ne bardea nu se juca! Bine că am reuşit să scăpăm cu fuga, că de nu…
- Să fugim?! Amândoi?!… Bă Porcule, îi săriră dracii lui Cocoşatul, tu ai fost singurul care a fugit, eu am stat pe loc şi am privit şi acela nu avea un topor în mână, avea un desfăcător de conserve, la naiba! Dar la cât de beat erai tu… Şi mai presus de toate, femeia omului nu avea nici un fel de treabă cu tine, scandalul a început când ţi-ai pus tu ca vita, mâna pe fundul ei! Şi dacă şi scroafa aia era slăbuţă, eu bat cuie cu capul mă, auzi?!…
-Da, ai dreptate, mormăi Porcul cu gândurile-nfipte în cocină, ditamai toporul frate! Bine, dar cu aşa mândreţe de cucoană şi eu aş umbla cu toporul după mine. Şi nu doar cu unul, chiar şi cu două! Că e mulţi golani frate, e pline străzile de ei…
- Auzi, ridică Cocoşatul tonul şi îi lipi o palmă după ceafă, tu eşti atent la ce-ţi zic, sau ce dracu!?
- Da şeful!, sări ca ars Porcul.
- Eu vorbeam despre Moşul, tipul căruia i-am luat televizorul.
- Aha… Credeam că de ăla cu toporul…
Cocoşatul scrâşni din dinţi, dar tăcu.
- Hei, făcu Porcul, ghici cine tocmai a intrat în bar? Ghici cine tocmai o să dea o bere?
Până să se întoarcă Cocoşatul să vadă despre cine e vorba, Porcul deja urla:
- Gelu!… Gelule!… Unde te uiţi mă, pe tavan?… Aşa mă, hai încoace să dai o bere! Apropo, că nu te-am mai întrebat de mult: Ce mai face mă-ta, mai întreabă de mine?…

„De când m-am îndrăgostit de tine Andra, am învăţat să plâng. Ochii mei au vărsat şi lacrimi de fericire şi de tristeţe. Am fost mort şi tu mi-ai dat viaţă. M-ai învăţat să simt, să trăiesc altfel de cum o făceam până acum. Cuvintele sunt goale şi neînsemnate când vreau să-ţi spun ceea ce simt pentru tine. Termenul de iubire e total depăşit, totul e de o profunzime dureroasă, absurdă. Sper să mă poţi înţelege şi să simţi acelaşi lucru. Să nu te temi de mine, căci
n-aş putea să-ţi fac vreodată rău. Te-am susţinut mereu chiar şi atunci când te vedeam cu altul şi îmi plângea sufletul, atunci când încă nu îmi luasem lumea în dinţi să-ţi spun tot ce simţeam pentru tine. Până şi în momentele când suntem unul lângă altul, fără nimeni în preajmă, mi-e greu să comunic. Trebuie să mă ajuţi s-o fac, căci de abia am început să descifrez primele litere. Poate câteodată te stresez când încep să te sărut şi nu mă mai opresc, dar aşa mă exprim eu, ăsta sunt. Din fericire, tot ce am spus până acum e de bine. Din nefericire, ceea ce urmează, e de rău. E de rău că lumea ne urăşte şi nu ne vrea împreună, nici măcar ai noştri. Azi, mi-e atât de greu să fiu lângă tine şi totuşi să nu putem fii împreună… Mai greu ca niciodată. Cum să îndrăznesc să te ating, când şi o simplă privire „dezinteresată”, ne-ar putea condamna la despărţire? Am devenit gelos până şi pe propria-mi umbră. Am impresia că toţi bărbaţii te privesc cu jind şi brusc, lucrul acesta nu mai reprezintă un motiv de mândrie. Urăsc tot ceea ce intră în contact cu tine! Mă scoate din minţi… Am să dărâm zidurile şi am să fac în loc ferestre să te pot privi mereu. Să le pot deschide, să pot ajunge la tine. Am să te iau de mână, am să te privesc în ochi, am să te sărut îndelung de faţă cu toţi şi apoi sub privirile lor stupefiate, ne vom îndrepta spre ieşire. Acea ieşire care ne va permite să scăpăm de tot, să fim împreună, chiar dacă asta va însemna să călcăm peste tot. „Totul” la rândul lui, ne-a călcat şi el în picioare, de prea multe ori… Să nu-ţi fie teamă, căci în momentul în care vom ieşi pe uşă, ţinându-ne de mână, în spatele nostru vor creşte ziduri. Nimeni nu ne va mai putea ajunge vreodată! Aşa că prinţeso fii pregătită, prinţul tău vine să te salveze!…”
Moşul împături scrisoarea, care nu mai apucase să fie trimisă, îngenunche în faţa crucii mici şi apoi ajutându-se de o lopată cu coada scurtă începu să sape pământul din jur. Andra… Oare cât timp trecuse? Cât timp trecuse de la acel moment furtunos când îi declarase iubirea în faţa tuturor şi se alesese cu o palmă usturătoare? Ieşise singur pe acea uşă făcută pentru doi şi în spatele lui se înălţaseră zidurile. Trecuse ceva timp, dar nu destul să nu-l mai doară… Deschise cutia de metal plină cu hârtii, înghesui printre ele scrisoarea, astupă groapa şi plecă.