Robert-Marius Dincă

Capitolul 3 „Cocoşatul –Nu ai nevoie de răni deschise pentru a sângera”

Cocoşatul, pe numele lui adevărat Ştefan, fusese încă de pe când sugea la ţâţă un mic şantajist. Până şi atunci ştia când să plângă, cât de tare şi cât timp să facă lucrul ăsta, pentru a căpăta ce-şi dorea. Chiar şi la grădiniţă, el era cel mai căutat dintre micii mucoşi, pentru că era singurul care-ţi putea face rost de orice jucărie existentă în clădirea cu două etaje, fără ca cineva să te persecute pentru chestia asta. În clasele primare, se oferise să o ajute pe doamna învăţătoare la câteva treburi „grădinăreşti”, pentru simplul fapt că auzise că aceasta se cam certa cu soţul. Astfel a reuşit să asiste la câteva scandaluri mărunte, cu ajutorul cărora s-a propulsat spre clasa a cincea, fără să-şi mai bată prea tare capul cu învăţatul. Tot ce trebuise să facă, fusese o mică demonstraţie prin care doamna învăţătoare să-şi dea seama că e cam prost de gură. Cum pisica moartă nu se vroia a fi aruncată peste gardul vecinilor, a rămas îngropată la loc de cinste, acolo unde crăpase. Doamna a tăcut, Ştefan şi-a văzut de-ale lui şi viaţa şi-a continuat cursul.
În clasa a şasea, după o săptămână de spionaj ca-n filme, a descoperit că d-nul diriginte avea o mare problemă cu jocurile de noroc şi i-a aplicat şi lui aceeaşi metodă. Până în a noua, totul a mers ca uns şi atunci, dosarele au început să se înmulţească, căci dăduse peste profesori care veneau troscăniţi la ore şi care aruncau cam multe ocheade „dezinteresate” după funduleţele puştoaicelor. Calităţile lui Ştefan erau moştenire de familie, căci în felul acesta, ai lui căpătaseră unele avantaje, cum ar fi că o dată pe săptămână mergeau la o alimentară unde făceau piaţa fără lovele, sau că de plata chiriei se ocupa altcineva. Oameni alunecoşi, deştepţi… Oameni care nu se sfiau să te îngroape, numai pentru a trăi ei un pic mai bine.
Totuşi, de-a lungul anilor, „setea” lui de a fi mereu în „vârf”, începuse să se stingă, aşa că atunci când avusese loc incidentul cu Porcul şi cei de la primărie îl eliminaseră, nu se zbătuse prea mult pentru soarta lui. Într-un fel se săturase de atâtea pupături şi de atâta şefie, tot ce vroia era să fie liber, căci câteodată, chiar dacă la suprafaţă păreai bine, înăuntru sângerai…

Cocoşatul fusese mare pe vremuri, consilier la Primărie, mâna dreaptă a primarului. Porcul activase şi el în aceeaşi zonă, dar cu o mică-mare diferenţă: tot la Primărie, dar paznic. Pentru Porcul timpul se împărţea între soarele dogoritor care te sufoca cu încetul şi frigul care te făcea să îţi doreşti să fii un pui la rotisor, numai să capeţi puţină căldură.
Într-o totală şi neruşinată opoziţie, Cocoşatul folosea telecomanda de la aerul condiţionat, pentru a măslui vremea după bunul lui plac. Cei precum Cocoşatul erau porecliţi generic „babani”, iar cei precum Porcul, „preşuri”, căci ceilalţi se ştergeau pe ei. Porcul era unul dintre aceia, care fără vreo meserie anume la bază, era „omul bun la toate” şi „preşul” vorbitor era mereu pregătit să arunce câte un „ Să trăiţi!”, sau „Cu ce vă pot fi de folos?”.
Într-o zi oarecare, Cocoşatul coborâse din maşina lui de cincizeci de mii de euro, cu doi saci goi în mână. Porcul, curios din fire, după ce îi aruncă salutul regulamentar, îl chestionă:
- Dar ce faci şefule cu sacii? Sunt pentru carne? Se taie cumva vreun purceluş? Nu de alta, dar aş mânca şi eu puţin şorici…
Cocoşatul rânji:
- Nu sunt pentru carne! Nu se taie nici un porc, dar dacă o să se întâmple vreodată lucrul acesta, stai liniştit, că tu eşti primul pe listă, „porcule”!…
- La şorici?, întrebase Porcul pofticios.
- Nu, la tăiat!, râsese de el Cocoşatul.
De atunci lui Ion, îi rămăsese porecla Porcul. Apoi Cocoşatul, încercând să-l mai îmbuneze, îi explicase:
- Am luat sacii ăştia goi cu mine, pentru că azi s-a anunţat că o să plouă cu bani şi în astfel de cazuri, te înarmezi cu saci nu cu umbrelă, înţelegi? Ca să-i poţi aduna, că e păcat de ei, nu de alta…
- Aha!, îngăimase Porcul.
După câteva minute de la dispariţia lui Cocoşatul în interiorul Primăriei, în ţeasta lui Porcul se aprinsese un bec. De fapt era ceva mai mic, ca un led, dar asta nu contează!
- Gelule!, urlase după unul din colegii lui, un alt „preş”. Ţine-mi şi mie locul pentru cinci minute, că mă duc până la librărie să cumpăr nişte saci.
Se înapoiase cu două suluri de saci menajeri, că altceva nu găsise, dar erau buni şi ăia.
O singură problemă îşi făcea Porcul, dacă o să plouă numai cu monede, o să ţină sacii?
Aşteptă răbdător câteva ore bune, dar vremea părea total nefavorabilă, căci pe cer trona un soare cât o zi de post şi pe lângă el, nici un amărât de nor. Dar dacă babanul spusese că urma să plouă cu bani, aşa trebuia să fie! Căci ăştia marii se înşelau de obicei în orice privinţă, dar nu în legătură cu banii. Niciodată!
Într-un final, culmea, pe uşa Primăriei ieşi d-nul Ştefan cu foştii saci goi, acum plini şi se îndreptă spre maşină.
- V-aţi cocoşat de tot şeful!, comentă Porcul râzând. Să vă ajut cu sacii?
De atunci babanului îi rămăsese porecla „Cocoşatul”. După ce îndesară sacii în portbagaj, Cocoşatul îi scăpă subtil în buzunar lui Porcul o hârtie de o sută de lei. Porcul îi mulţumise respectuos, după care nereuşind să-şi ascundă mirarea, îl întrebase:
- Dar şefule, cum de ai strâns atâta bănet, că n-a căzut nici măcar un strop de ploaie?!
- Bă, îi răspunsese conspirativ Cocoşatul, ascultă bine la mine: cu bani plouă doar în birouri ca ale mele, nu afară pentru din ăştia ca tine!
Cu astea spuse, se urcase în maşină şi plecase. Porcul rămăsese blocat cu ochii pe cerul senin, dar printr-o minune şi spun minune, că era chiar culmea de două ori într-o singură zi, în cap i se mai aprinse un led.
- Gelule!… Bă Gelule, s-o pun cu mă-ta, mai ţine-mi locul zece minute cât intru şi eu în Primărie să strâng nişte bani!
Gelu nu-i răspunsese, căci în cazuri de genul acesta nu era bine să-i ceri explicaţii unui dement, sau să-i retezi elanul. Îl lăsă în pace. Totuşi îl înjură de câteva ori în şoaptă, după care îşi aprinse cea
de-a şasea ţigară. Le ţinea socoteala, căci îşi jurase că nu mai fumează mai mult de cinci pe zi, dar animalul acela de Porcul îl scotea din minţi. Tot se lega de maică-sa deşi ştia că-i moartă.
„Auzi la el: S-o pun cu mă-ta! Al naibii nenorocit! Violator de…cruci!

Porcul urcă cu tupeu treptele pavate cu marmură şi deschise uşa de la primul birou. Înăuntru nu era nimeni, dar pe masă era o grămăjoară destul de consistentă de bani. Hârtii de cincizeci şi o sută.
- Milioane, bă, milioane!, exclamă surescitat în timp ce îngrămădea totul într-un sac.
După ce termină cu „operaţiunea de bază”, mai descoperi „aruncate” într-un sertar două cartoane de Marlboro şi o scrumieră mare din argint. Le luă, că era păcat de ele. În cuier atârna o geacă maro din piele. Porcul o probă dar îi era mică la umeri. Totuşi o îndesă şi pe ea în sac, că poate îi venea lui Gelu, dă-l în mă-sa de guvide! Cum în biroul acesta strânsese toate urmele de „ploaie”, ieşi pe hol şi trecu la următoarele. Colindă din birou în birou, până ajunse la unul pe care scria „Primar”.
Porcul intră fără să bată. Primarul stătea pe scaunul lui rabatabil şi discuta cu doi domni. Pe masă zăcea un teanc baban de verzişori şi lângă, rezemat de una dintre uşiţe, un sac mare, maroniu. Lui Porcul îi mirosi de la o poştă a carne.
- Oho, în sfârşit!, răcni din toate puterile, încântat la maxim. Baştanul s-a ţinut de cuvânt!
Sub privirile pline de uimire şi spaimă la vederea matahalei de doi metri cu apucături de nebun, Porcul aruncă banii peste ceilalţi, înhăţă sacul cu carne şi ieşi pe uşă fluierând.
După cinci minute de tăcere încordată, unul din domni reuşi să deschidă gura şi să întrebe:
- Ce-a mai fost şi asta?
- Nimic ce nu se poate rezolva!, îi răspunse Primarul cu glasul sugrumat. Să ne vedem deocamdată de treburile noastre…
Porcul îl îmbrăcă pe Gelu şi apoi îl luă forţat la o băută. Doar trebuia să-şi ude geaca de piele, ce naiba!…
În barul înţesat de puşlamale, posesorul noii geci, sorbi cu noduri din berea îndoită cu apă. Ceva nu era în regulă. Ceva era…greşit! Şi ştia despre ce era vorba… Numai că nu prea vroia să se gândească la asta.
A doua zi, poliţiştii, pe lângă Porcul şi Cocoşatul, îl agăţară şi pe el. Aşa rămase fără geacă, căci o purtase destul… Pentru că ieşeau la iveală prea multe afaceri necurate, se muşamaliză totul. Fură obligaţi toţi trei să se retragă de „bunăvoie” din funcţie. Rămaseră fără loc de muncă. Oricum cine avea nevoie de atâta bătaie de cap, când existau atâtea posibilităţi de a face bani? Lucrurile de furat aşteptau cuminţi să fie „ridicate”. Trebuia doar să întinzi mâna. Nimeni nu-ţi dădea prea tare peste ea, în cazul în care erai prins. Cocoşatul rămăsese fără slujbă, dar nu şi fără relaţii. Ştia prea multe ca să fie jucat în picioare, aşa că începând cu acea zi, el şi Porcul deveniră prieteni la cataramă. Camarazi, haiduci…
Boieri erau mulţi şi codrul era mare…