Robert-Marius Dincă

Porcul, pe numele lui adevărat Ion, fusese încă de mic un fel de Godzilla printre tovarăşii de joacă. Mama lui spunea că e bine făcut, are oasele mari căci semăna cu taică-su, dar Ion nu avea de unde să ştie asta, căci nu-l cunoscuse niciodată. Nu exista nici măcar o amărâtă de poză cu el, să-şi facă o oarece idee. După ce se despărţiseră, maică-sa aruncase pe foc tot ce-i amintea de cel ce-o lăsase cu burta la gură şi fugise în lumea largă. Pe când Ion mai era încă în stadiul în care alegerile lui esenţiale se rezumau la trecerea de la ţâţă la biberon, cineva de la Poliţie venise să-i anunţe că „tăticul” murise într-un accident de maşină. Singurul lucru pe care l-a făcut maică-sa la aflarea veştii, a fost să-şi reschimbe numele de familie, în fostul ei nume de fată. Atâta tot.
- Fiecare primeşte doar ce merită!, îi spunea lui Ion, pe când acesta îmbârliga litere şi semne pe caiet, prefăcându-se că-şi face temele.
- Taică-tu a fost un laş şi în final a căpătat exact ce-a meritat! El ce, credea că scapă?! Cel de Sus vede totul, mamă, chiar dacă nu spune nimic!
Ion, mai încet la minte, nu a înţeles în primele momente cine era ăla de sus, căci ei, la bloc, stăteau la ultimul etaj şi deasupra lor nu era nimic.
Şi-a scos limba afară şi şi-a umezit buzele, pregătindu-se să întrebe despre ce era vorba, dar maică-sa, ghicindu-i intenţia, i-a luat-o înainte:
- Vorbesc de Dumnezeu, mamă, de Dumnezeu de sus, din ceruri…
- Are acolo casă?, a întrebat el curios.
- Of, mormăise maică-sa, chiar nu înţeleg ce vă învaţă ăştia la şcoală în ziua de azi… Are casă, are palate, are tot Raiul la dispoziţie, are tot ce vrea el, că doar e Dumnezeu, nu?…
- Vreau să mă fac şi eu Dumnezeu când voi fi mare!, visase Ion cu ochii deschişi.
- Nu ai cum să te faci Dumnezeu, râsese maică-sa. Dumnezeu nu poate fi decât unul singur!
- Păi, continuase Ion, mă fac când moare el…
- Dumnezeu nu moare!, ridicase maică-sa tonul şi apoi aruncând o privire fugară peste caietul de teme, îi lipise una peste cap.
- Ce mama naibii faci acolo?!… Scrie copile, scrie şi învaţă, că altfel ajungi ca taică-tu.
Ion înghiţise în sec.
- Adică o să mor în accident de maşină?
- Nu, Doamne fereşte! Vroiam să spun, că o să rămâi prost! Că şi ăla când l-am luat de bărbat era ditamai tălâmba! După aceea s-a mai deşteptat el, dar nu într-atât de tare încât să nu mă lase şi să fugă… A dispărut fără să lase nimic după el…
- M-a lăsat pe mine, mamă!, a exclamat Ion bucuros, că în sfârşit era şi el pe fază şi dădea un răspuns bun.
-Da, a făcut maică-sa, aici ai dreptate. Numai că şi pe tine te-a lăsat unde te-a băgat! Nu te-a îngrijit el, nu ţi-a dat el să sugi!
- Hmmm…, a mormăit Ion. Păi de la bărbat de unde să sugi?!
Maică-sa şi-a muşcat buzele şi a tăcut din gură. Câteodată era mai bine să nu zici nimic…

Într-un final, Ion reuşise să termine şcoala generală, căci profesorii făcuseră un efort să-l treacă şi să scape de el. Niciunul nu-şi dorea ca la orele lui, să aibă un elev cât un taur comunal cu priviri de ucigaş. La liceu, făcuse a noua şi a zecea şi după aceea se lăsase. Muncise câţiva ani pe un şantier de construcţii, de unde fusese „eliminat” dintr-un motiv simplu: deşi nu practica stomatologia, în urma unui mic scandal, îi scosese unui inginer câţiva dinţi.
Prezentat la un aşa zis „examen”, fu admis la Primărie ca paznic, din lipsă de angajaţi. Atunci îl cunoscuse pe Cocoşatul. Acesta era baştan mare, cu buzunarele mereu foşnind şi pe faţa-i vicleană, avea lipit un rânjet permanent de parcă făcea reclamă la o pastă de dinţi. Primul contact îl avură atunci când Cocoşatul îl rugă pe Ion să dea şi el „o mătură la secretară, că e o grămadă de mizerie acolo”.
Ion, înţelegând ca de obicei altceva, îi dăduse prompt răspunsul:
- Oho, cum să nu şeful! Păi aia nu are nici douăzeci împliniţi, cum să nu-i dau!? Nu ai văzut că toţi se uită după fundul ei? Acum mă duc şi îi dau o mătură! Dar, îi zic că mi-ai dat tu voie, sau mă duc pur şi simplu?
Cocoşatul reuşise cu greu să-şi închidă gura rămasă larg deschisă, după care răcnise:
- Bă nesimţitule, tu de ce naiba vorbeşti?!…
Ion îl privise oarecum mirat şi îi făcuse cu ochiul.
- Păi, mă duc şi îi trag o mătură, nu?
- Bă, tu ai tărâţe în cap, sau ce dracu? Ţi-am zis să-i dai o mătură pe jos!
- Aha!, a făcut Ion, proaspăt luminat. Păi eu îi dau şi pe jos şeful, dar crezi tu că vrea cucoana aia cu tocuri până la genunchi să-şi frece fusta de podea? Mai bine îi dau o mătură pe birou!…
Cocoşatul s-a scărpinat în mijlocul cheliei şi s-a uitat la Ion din toate părţile. Făcând un efort imens să se calmeze, i-a mai explicat încă o dată:
- Mă omule, ascultă bine! Vreau să iei o mătură, adică obiectul acela cu care se mătură, să te duci cu acea mătură în biroul secretarei şi să dai cu ea pe jos. Să mături! Cu mătura, nu cu secretara!
- Acum am înţeles!, a făcut Ion fără niciun chef.
A luat o mătură de după uşă, a urcat la etajul unu, a intrat în biroul secretarei şi a dat cu mătura pe jos. Adică a dat cu ea de podea. Femeia l-a privat mirată, după care l-a întrebat:
- Nu te supăra, dar poţi să îmi explici ce tocmai ai făcut?
Ion şi-a introdus gânditor un deget în urechea stângă, după care a mormăit:
- Păi dacă nu eşti atentă…
A ridicat mătura şi i-a mai dat încă o dată drumul să cadă, de data asta mult mai uşor.
- Acum te-ai prins?
- Păi…, ai avut o mătură în mână şi acum e jos, ce…
- Da!, a exclamat Ion. Acum înţelegi! Eu am dat cu mătura pe jos la tine în birou! Să le zici la toţi dacă întreabă, să ştie că sunt om pe care te poţi baza, da?
Secretara nu a mai reuşit să scoată nici măcar un cuvinţel mic de tot şi aşa Ion, a ieşit pe uşă, gândindu-se că ăia care ziceau că secretarele sunt proaste, aveau perfectă dreptate…