__________________________________________________________

„Pe o insulă de canibali, orice om este cotat automat ca fiind bun.”

Jurnalistul se foise pe scaun, stresat de Porcul care-l intimida prin prezenţa lui, chinuindu-se să-şi redirecţioneze atenţia spre Moşul.
Îşi drese glasul şi continuă:
- Ne-am putea referi la d-voastră ca la o persoană publică?
- Da… Normal. Doar merg pe stradă ca toţi oamenii, nu?
- Aţi spus că, citez: „În ţara asta trebuie să fii pregătit pentru orice, oricând!”. Ce vreţi să ziceţi cu asta?
Moşul zâmbi. Încerca să-l prindă, dar îşi pregătise bine discursul.
- Lucruri obişnuite… De exemplu, dacă îţi dispare portofelul sau berea de pe masă, ai de-a face cu cineva ca Porcul, aici de faţă…
Porcul rânji cu toţi dinţii.
- Dacă cumva te întorci seara de la muncă şi nu-ţi mai găseşti casa, probabil au fost ăia de la bancă… Dacă te calcă vreunul pe trecere, ai şanse mari să fie vorba de-un popă sau un poliţai… În cazul când se mai televizează câte o criză financiară închipuită, e clar că iar se dau bufurile la nivel mare, deci pregăteşte-te să mori de foame! Dacă nu te ucide stresul şi alimentaţia şi ajungi pe masa de operaţie din cauza unei probleme banale, ar fi cazul să-i tragi şi un „Tatăl Nostru”, că nu se ştie dacă mai scapi… Dacă găseşti o slujbă mai bine plătită şi eşti femeie, există o şansă mare să devii amanta cuiva; dacă eşti bărbat, ţap ispăşitor… În concluzie, viaţa în România e asemenea unui card de credit: la fiecare întârziere, dobânda e mai mare decât rata! Şi acum, sincer, noi ca societate ne mişcăm cu viteza melcului, asta nu poate nimeni să conteste! Cei de la putere sunt strict interesaţi în a păstra această încetineală. Deci, vă întreb eu, cum să nu întârziem?! Şi când spun asta mă refer la toate lucrurile care fac parte din viaţa noastră… Întotdeauna, o să vedem în faţă copanul, dar când, într-un final vom ajunge la el, vom mai găsi doar osul…
Jurnalistul rămăsese perplex şi când realiză asta, mai aruncă o petardă, încercând să iasă din impas.
- Aţi vorbit despre foştii primari cu un soi de nemulţumire în glas şi asta pare ciudat, căci după părerea mea fiecare dintre noi a rămas cu ceva, chiar dacă nu mult, dar bun după…
- Domnule! se răsti Moşul întrerupându-l şi ziaristul se făcu mic căci Porcul începuse să mârâie, nu îmi vorbi mie despre realizările foştilor primari. De la alegerile trecute ne-am ales cu câte un pix cu numele candidaţilor, sau cei mai norocoşi cu şapcă sau brichetă. Dar reţine, atâta tot!…
Jurnalistul bolborosi un fel de „mulţumesc” şi ieşi pe uşă val-vârtej.
Moşul începu să râdă încetişor, iar mai apoi, privind la Porcul, spuse:
- Gata, mă! Poţi să-ţi relaxezi faţa aia de buldog turbat! L-ai speriat de tot naibii! La un moment dat, chiar şi eu am crezut c-o să-l pocneşti!
- Păi da! făcu Porcul. Mai aveam puţin…
Moşul avu intenţia să-i tragă o mustrare, dar chiar atunci pe uşă intră Cocoşatul şi Moşul îi lansă în întâmpinare o escadrilă formată din trei întrebări şi un reproş total nefondat:
- Ai fost la ziar? Ai vorbit cu ăia? Ai aflat, ea e? Zi mă ceva, ce dracu, eşti mut?!…

„Ceva mă împinge să iubesc visele pe care nu le voi atinge vreodată.
Mi-am zis, demult: „Nu vreau să-mi creez o iubire, vreau s-o găsesc.”
-O să îmbătrâneşti până o să-ţi găseşti alesul! îmi spune pe un ton trist, un prieten.
-Da, îi răspund, dar atunci când o s-o găsesc, o să reîntineresc pe loc.
Mă ascund după o perdea vizibila de speranţă. Speranţă pe care alţii o denumesc, ca fiind, „un pic de nebunie”. Pentru mine nu contează o definiţie, nu mă împiedic de un cuvânt. Eu ştiu ce ştiu şi asta nu mai ştie nimeni…
Mă joc legând cuvintele, precum mă joc cu viaţa. Când eram mică, îmi doream să cresc, acum nu mai vreau decât să stau pe loc şi doar timpul să treacă, dar asta nu e posibil.
Îmbătrânesc atunci când se schimbă vremea şi mă dor oasele, sau când îmi mai iese câte un fir de păr alb, pe care ceilalţi îl etichetează ca fiind „noroc”.
Încet, vechile valori îşi schimbă înţelesul şi trebuie să o iau de la capăt, să-mi reamintesc de mine, de cine sunt.
„Cu ce învăţături din viaţa asta voi păşi Dincolo?”
Am învăţat că trebuie să fii mereu deschis la „nou”, chiar dacă „noul” nu înseamnă, neapărat ceva bun. Măcar aşa vei ştii cum să te fereşti. Am învăţat să aleg din grămadă doar lucrurile care-mi umplu sufletul. Am învăţat că percepţiile alterate, sunt de fapt senzaţii impuse de altcineva. Am învăţat să-i ajut pe cei din jur fără să mă aştept la recompense. Am învăţat că oamenii, încă nu ştiu să simtă şi să iubească aşa cum ar trebui.
La un nivel mic-mic, am învăţat cum să transform răul în bine. Am mai învăţat că tot ce cunoşti, tot ce simţi, nu face în final nici cât o ceapă degerată fără un strop de credinţă. Nu îmi doresc decât ca ceea ce aş fi putut avea odată, să capăt acum.”
Moşul închise ziarul şi dădu cu el de podea.
- O vreau pe ea! urlă. Pe ea, nu ziarul, înţelegi?!
Cocoşatul dădu din umeri neputincios.
- Nu am reuşit, doar ţi-am zis. Nimeni nu a văzut-o vreodată! O să încerc sa dau de ea pe alte căi. Totul e ca tu să…
Cocoşatul se opri căci îşi dădu seama că Moşul îl asculta precum Porcul când dormea, aşa că… Sări la o parte, căci Moşul se aruncase pe parchet şi începuse să adune foile răspândite, punându-le la piept.
- Ea e inima mea, înţelegi? Ea e aceea care m-a făcut să merg mai departe, să pot trece peste toate, numai în speranţa că aş mai putea-o întâlni cândva. Înţelegi ce-ţi spun?
Cocoşatul înţelegea, dar nu ştia ce ar putea să facă şi…
Şi Porcul bâzâia încet într-un colţ cu lacrimi de crocodil şi…
- Să-mi bag picioarele! izbucni Cocoşatul şi rupse pachetul în disperarea de a-şi aprinde o ţigară. O s-o găsim! Cumva, o s-o găsim!
NU TE MAI VĂITA CA PROSTUL, PENTRU UN MOMENT ŞI PRIVEŞTE ÎN JURUL TĂU! îl certă vocea.
TOTUL O SĂ SE REZOLVE CUMVA, CĂCI ACUM, ÎN SFÂRŞIT, EŞTI PRINTRE PRIETENI…
- Pri-e-teni, silabisi Moşul. Ce ciudat suna…

„- Dacă o să ajung vreodată primar, promit că nu o să vă fur prea mult!”…
Bărbatul cu părul grizonat, îmbrăcat într-un trening simplu din bumbac, zâmbi şi derulă înainte înregistrarea video primită de la băieţii care se ocupau cu supravegherea. Cu „tot ce mişcă”…
„- Am auzit că ăştia din actuala conducere vă promit locuri de muncă în Spania la cules de căpşuni. Ce chestie, băi fraţilor!…. Eu vă promit că o să-i aduc pe spanioli aici la cules de nisip…”… „- Vorbeam cu cineva de la primărie, zilele trecute şi îi spuneam că ar trebui înfiinţat un fond special în cadrul bugetului local, pentru a ajuta cetăţenii cu o situaţie materială mai precară. M-a aprobat imediat, dar a rămas uitându-se la mine, aşteptând. El la mine, eu la el.
Mi-a trecut prin minte că aştepta să-i scriu vreun cec probabil, sau ceva de genul acesta şi tocmai vroiam să-i zic vreo două, când a deschis în sfârşit gura şi m-a întrebat din ce bani să se creeze acel cont? I-am răspuns că din banii ăia mulţi care tot intrau în Primărie, dar nu mai ieşeau, dispărând peste noapte ca prin magie. „Ce?!”, a făcut el şocat. „Vrei să spui că la noi în primărie se fură?” Începuse să mă enerveze aşa că i-am răspuns: „Nu mă, eu cred că la voi în primărie e un fel de „Triunghiul Bermudelor”, dar unul din ăla selectiv, că dispar numai banii, nu şi voi, voi rămâneţi în continuare”…
Bărbatul începu să râdă de-a binelea.
Puse mâna pe telefon şi sună. Din partea cealaltă i se răspunse instantaneu.
- Auzi mă, spuse, Eftimie sau cum naiba îl cheamă, dă-i o şansă! Da mă, îmi place de el, lasă-l să vedem până unde ajunge… Ce?! Ce nepoţi de senatori mă? Spune-le să stea cuminţi şi dacă comentează vreunul fă-i bilet de Afganistan şi lasă-l acolo, în paştele mă-sii!… Bine!… Mă ţii la curent!…
Bărbatul aruncă telefonul pe undeva printr-un fotoliu şi îşi aprinse un trabuc. Puţini îl cunoşteau personal şi mult mai puţini după nume. Cu toate astea, era cel mai puternic om din ţară…

- Tot nu reuşesc să înţeleg! făcu Moşul. Pe o porcărie de insignă e scris „Membrul Membrul Vasile” şi pe alta „Membrul Vasile Membrul”… Cine naiba a scris, Porcul?
- Nu mă! îi răspunse Cocoşatul. Eu le-am scris! Dar aşa îl cheamă pe om: Membrul Vasile, şi nu am ştiut cum să fac insigna, că suna ciudat în ambele moduri…
- Ok! mormăi Moşul cercetându-l din ochi cu atenţie, căutând acea mică scăpare, că totul era doar o glumă, dar… Bun, deci pe primul nostru membru îl cheamă Membrul Vasile… Am înţeles! Dacă pe următorul îl cheamă „Preşedintele Ion”, ce dracului ne facem?
Se uitară unul la altul şi începură să râdă. Chiar atunci uşa se izbi de perete şi în pragul ei apăru Porcul cu o navetă de bere în braţe.
- Ştefane! urlă la Cocoşatul. Stinge repede luminile, că sunt doi gabori pe urmele mele.
În câteva secunde, luminile erau stinse şi Moşul, Cocoşatul şi Porcul se ascundeau după nişte mese.
- Mă, icni Moşul strivit între un perete şi Porcul, ne aflăm într-o clădire închiriată pe bani grei în centrul oraşului, care reprezintă sediul partidului nostru, unde am stins luminile şi ne ascundem după nişte mese… Îmi spune şi mie cineva ce se întâmplă?
- Ce-ai făcut mă? se răsti Cocoşatul la Porcul. M-am prins că ai furat naveta aia de bere, dar de ce ai făcut-o? Nu ţi-am zis că trebuie să ne liniştim?
- Dar nu am furat-o! ripostă Porcul. Am găsit-o jos pe trotuar, lângă un chioşc şi am luat-o! Ce scrie cumva pe ea a cui e?
- Bine mă, deşteptule, dar dacă nu era a nimănui, atunci de ce fug ăia după tine?
- Hă! făcu Porcul. Eu de unde să ştiu, ce crezi că am aşteptat să-i întreb?
Peste câteva secunde, râdeau toţi trei ca proştii…

Campania a constat în a vorbi cu oamenii de pe stradă, grătare şi bere multă.
P.A.R.-ul a primit donaţii de la persoane anonime, care nu au fost folosite, după cum se aştepta pentru lansarea unei noi producţii de şepci, tricouri sau brichete, ci pentru renovarea unei grădiniţe şi a bibliotecii locale. Lucruri de genul acesta nu mai făcuse nimeni şi totuşi lumea nu le dădea o şansă reală în alegeri, pentru că nimeni nu mai credea că votul individual, cu adevărat contează. Şi totuşi…
Într-o seară Porcul alergă mai mult de jumătate de oraş după trei inşi care veniseră să-l ameninţe pe Moşul, dar nu reuşi să-i prindă. Oricum, aceştia nu se mai întoarseră. În ziua alegerilor sunară în prostie telefoanele, dar cel mai important fu acela dat de un bătrânel, al cărui nume era cunoscut de prea puţină lume, care echilibră balanţa numărătorii şi îi lăsă pe mulţi cu buza umflată.
Astfel miracolul se produse şi spun miracol, pentru că chiar asta era, căci un mic Iisus se ridicase dintre oameni, luptând doar pentru oameni. După cum spunea un domn pensionar intervievat:
- Asta chiar că nu s-a mai pomenit! Şi zic asta în sensul bun…
După o petrecere de pomină, începu stresul celor care şerpuiau printre afaceri semilegale, căci diferitele propuneri reprezentând aşa-zise investiţii, începură să fie respinse. Pe de altă parte, ceilalţi, oamenii de rând, zâmbiră, căci noul primar nu prea era întreg la minte, deoarece îşi scosese o masă şi un scaun în faţa Primăriei şi stătea de vorbă cu toată lumea.
Trecuse prea mult timp de când cei ascunşi între pereţii de beton nu mai respiraseră…
Erau oameni al căror trecut se rezuma la cuvântul „iubire”, căci asta erau ei, asta trăiseră; erau oameni, al căror trecut se rezuma la şantaj, sau hoţie, căci asta făcuseră; erau oameni pe care la prima vedere nu îi lega nimic, dar în viaţă nu suntem toţi chiar atât de diferiţi unul de altul, chiar dacă câteodată ne dorim să credem asta. Auzim voci şi ne ieşim din corp visând să fim în altă parte; trăim drame interioare sfâşietoare şi iubim tot ce ne iese în cale, încercând să regăsim persoana pe care am pierdut-o odată în fiecare fiinţă din faţa noastră sau în crucea unui mormânt, pierduţi în rugăciune; facem tot felul de prostii şi înnebunim tot mai mult pe zi ce trece, dorindu-ne să fim mai altfel, dar până la urmă, până la urmă când tragi linia, din noi rămâne Omul.
Atâta tot…

Îşi scosese sandalele şi mersese aşa. Asfaltul era cald şi chiar dacă călcase pe câteva cioburi până să ajungă la far, se meritase. Lumea venea până aici să asculte muzică, să bea ceva şi cei mai norocoşi, să facă prostioare. Erau două tipuri de relaxare: cea de grup şi cea de unul singur. Moşul o prefera pe-a doua. Îşi aducea aminte de vorbele unui turist care văzând pentru prima oară marea, exclamase:
„- Doamne ce baltă mare!…”
Într-adevăr, apa era cât vedeai cu ochii şi dacă o priveai îndeajuns de mult, îi puteai simţii gustul. Sărat, îmbibat de mister, colcăind de viaţă. În străfundurile ei se afla Creaţia. Marea era liniştită, dar, totuşi din când în când, câte un val răzleţ spărgea monotonia umflând totul în jur precum aluatul la dospit.
Erau momente când aveai impresia că Dumnezeu se va ridica din apă, aducând totul la începuturi. Erau meduze necunoscute ce dansau pe lângă sticle goale, înţepenite între pietre şi peşti ciudaţi pe care pescarii nu reuşiseră să-i prindă vreodată, care se arătau pentru o clipă, după care dispăreau. Între apusuri, puteai să vezi plutind bărci goale care-şi căutau stăpânii şi bucăţi de epave care ieşeau la suprafaţă povestindu-şi trecutul. Era un cimitir ce împrumutase din albastrul cerului, un cimitir înecat de viaţă.
Era oglinda magică care făcea posibil totul, aşa că atunci când prin aer începu să plutească un vechi tango venit de la o terasă îndepărtată şi o voce de fată îl invită la dans, Moşul nu se miră. Pur şi simplu îşi deschise inima.
Dacă priveai cu atenţie în oglinda mării, îi puteai vedea: un băieţel şi o fetiţă de şase ani într-un singur suflet. Pentru totdeauna…
La câţiva paşi de ei Cocoşatul şopti:
- Am zis eu că o găsesc! Am zis!…
Porcul zâmbi cu ochii înlăcrimaţi şi ridicându-l în braţe ca pe un fulg începu să danseze.
Prima reacţie a lui Cocoşatul fu să-i dea una după ureche, dar renunţă, căci afară era cald şi frumos şi toată atmosfera îţi dădea o senzaţie ciudată, de parcă… Nu ştiu…
De parcă, după mult-mult timp, tocmai te-ai întors ACASĂ…