Infernul roșu – Mititica

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––-

   Florin Bădican

Valea iadului

Era c-o zi înaintea Sfântului Tescovinean; Ceasul tocmai bătea ora prânzului creştin când, deportaţii care la îndemnul soldaţilor secerau fără prea multă râvnă pe o tarla din Bărăganul parţial colectivizat, primesc or-din să mănânce; Bucuroşi, deportaţii cătară umbra pomului rătăcit în imen-sitatea câmpului, dar pomii lipsind pe întinderea fără sfârşit, bieţii deportaţi se aşezară pe pământul fierbinte; Răsuflând uşuraţi, titoiştii începură a că-ta prin straiţe; Scot mămăliga înfăşurată în ştergarul bănăţean, iar cei mai înstăriţi taie în bucăţi mititele brânza sărată, alături de care pun cu discreţie câteva foi de ceapă uscată; Egoismul ţăranilor este cu atât mai pronunţat, cu cât sunt mai săraci şi mai flămânzi? Deportaţii din familia Frânculescu tocmai spuneau tatăl nostru când, tanti Eliza care se apropiase c-o justi-ficată fereală, le strecoară o bucăţică de slană afumată.
-Nu trebuia mă fată, reacţionează puţin mirat bătrânul Frânculescu; Aşa cum bine vezi, de bine de rău puţine bucate mai avem şi noi.
-Lasă nene Frâncule; O bucăţică de slană nici nu-i mare lucru.               
-Tu Eliză, întreabă ridicându-se în picioare doamna Paulina, numai pentru bucăţica de slană ai venit? Nu ştiu ce naiba mă femeie misterioasă, dar eu cred că altu-i baiu pentru care te-ai deranjat atât de mult.
-Nici nu ştiu cum să vă zic; Doar că l-am văzut pe dom doctor.
-Păi dacă am muncit împreună pe tarla, cum dracu să nu-l vezi?
-Ştiu doamnă, dar mă gândeam că doctoraşul n-are de-ale gurii.
-Cum să aibă dacă nici nu munceşte, întreabă acru soacra mare?
-Ia mai taci dân gură; Nimeni nu ştie ce-i în sufletul bietului om; Mă fată, îndeamnă bătrânul ce părea mai cumsecade şi mai bun la suflet, ia du şi-l chiamă pe doctoru ce-ar putea să flămânzească.
-Frâncule, tu n-o văzuşi cum plecă? Când îi vorba dă doctor fuge dă rupe pământu, iar pă Radu nost cred că l-o uitat definitiv.
-Şi tu ce-ai vrea mă femeie răutăcioasă, să meargă încet? Doar ştii că avem numai o juma dă oră, după care trompetistu ne scoate la muncă; Ascultă Mară, cu tine chiar că nu mai ştie omu cum s-o dreagă.
-Mă omule, atacă furioasă soacra poamă acră, tu crezi că am orbul găinilor? Păi tu nu vezi că-i place mai mult de doctoru simandicos?
-Vorbeşti prostii mă femeie, răspunde motivat socru mare, în timp ce cu privirea căta la nora care de-amu venea însoţită de doctor Ticu.
-Poftă bună la dumneavoastră, dar de ce naiba sunteţi miraţi?
-Vi se pare dom doctor, da dă ce nu staţ o ţâră? Din păcate trebuie să împărţim sărăcia dă care astăzi nu prea ducem lipsă.                
-Păi nene Frâncule, răspunde doctorul care deznădăjduit se aşezase pe locul oferit de doamna Paulina, eu nici măcar nu-mi imaginam un sport mai odios decât jocul cu moartea făcută cadou de comunişti.
-Nu te supăra domnule doctor, dar despre care sport vorbiţi?
-Încercând să facă din deportaţii bănăţeni nişte campioni mondiali, regimul comunisto-securist îi antrenează zilnic la săritura peste masă; Mă întreb, când şi care nostalgic va regreta asemenea antrenori?
-Domnule doctor, eu cred c-ar fi mai bine să-i dăm uitării.
-Mă fată, lasă-i în plata Domnului şi mai bine hai să mâncăm.
-Tată socrule, doar un cuvânt după care vom mânca în tăcere.
-Las-o mă Frâncule; Nu dalceva, dar vreau să aud ce mai zice.
-Ce-ai vrea să mai zic mamă soacră? Doar că domnul doctor încă mai poate să glumească pe seama tragediei naţionale; Cum timpul pare a fi raţionalizat, eu cred c-ar fi mai bine să înghiţim în tăcere şi prin necuvân-tare să arătăm Dumnezeului a toate ziditor respectul nost.
-Ce caniculă îngrozitoare, exclamă doctor Ticu Vladimir doar pentru schimbarea macazului verbal! Amu parcă-i mai cald ca niciodată.
-E vară dom doctor şi zăpuşeala-şi cată rost; Taman daia pă uscă-ciunea care de-amu parcă ne aprinde plămânii ce bună ar fi o ploicică.   
-Dacă nu s-o dat cu tovarăşii, doar Sfântu Ilie poate să aducă plo-icica, insistă doctorul în încercarea de-a face haz de necaz.
-Inventariind păcatele, sfântul ar putea să vină şi cu un potop.
-Nici măcar păcatele nu mai stârnesc furia sfântului tescovinean.
-Dom doctor, ferească Dumnezeu de furia sfântului care ne poate trăzni fără neam de judecată, răspunde rezervat bătrânul Frâncu.
-Nu te îngrijora tată socrule, sfântul tescovinean nu se supără doar pentru o glumă nevinovată; Neavând ordin de la sergentul Vadim, sfântul stă arestat în bulăul ceresc şi nici măcar nu ştie câtă muniţie mai are, con-tinuă pe acelaşi ton de glumă luată în serios doamna Paulina.
-Ia taci din gură; Vorbeşti de lup şi Vadim bate la uşa timpului.
Bătrânul avea dreptate; Bravul sergent se apropie de titoişti şi ase-menea nebunilor calificaţi la şcoala securităţii începe să urle:
-Bă puturoşii dracu, voi mai dormitaţ mult? Hai bă, sculareaaa.
-Mintenaş tovărăşu, răspunde bătrânul Frâncu, fără ca măcar să îl onoreze cu privirea pe sergentul promovat doar pe bază de origine sănă-toasă; Numai ce ne gătarăm cu tăţii şi merem să isprăvim treaba.
-Scularea bă tituiştii dracu; Hai băăă, hai şi faceţ clăilii mai repede; Uite acuşica vine tovarăşu dă la partidu ţăranilor săraci şi nici măcar nu le vede în picioare dă paie, ordonă la fel de înţepat bietul sergent.
-Tovarăşu ofiţer, raportă sora care de-amu încerca să tragă de se-cundele timpului, nici măcar n-o trecut jumătatea de oră.
-Curvoaica dracu, ordonă sergentul care abia dacă îşi mai stăpânea pornirile barbare, ia mai tacă-ţi fleanca şi apucă-te dă muncă.
Fiind ameninţaţi de răcanii odiosului sergent şi pe o căldură sufocan-tă, deportaţii începură a ridica nişte clăi, din snopii aruncaţi care încotro; Ocupaţi cu ridicarea micuţelor cazemate, deportaţii bănăţeni nu observară norii de un cenuşiu ameninţător; Fără ordinul bravului gradat, bolta cereas-că era ocupată; Nemaigăsind loc pe cerul care parcă sta să se prăbuşeas-că, norii începură a se lupta şi din săbiile pe care mercenarii sfântului tes-covinean le mânuiau cu oarece măiestrie săreau mulţime de scântei; După ce lumina tăt ceru şi pământu, plasma se stingea, lăsându-i pe sclavii regi-mului comunisto-securist într-o beznă înfricoşătoare.
-Mă fată, intervine bătrânul, în timp ce îngrijorat privea spre cerul acoperit de norii care întărâtaţi se luptau berbeceşte, eu cred că sfântu de care vorbirăm s-o îndurat de noi şi ne-o trimis sfânta ploaie.
-Profitând de ocazie, sfântul tescovinean n-o mai avut răbdare şi o venit cu o zi mai devreme; Să sperăm c-o venit cu gânduri bune.
După doar câteva salve trase cu furie de combatanţii cerului, ploaia începe a cădea în picături mari şi rare, pentru ca mai apoi, milioane de bi-le îngheţate să înceapă a bombarda Valea Iadului; Suferea pământul, dar mai mult sufereau oamenii care se întreceau în păcate.
-Tescovineanul care-a devenit sfânt numai după ce şi-a ucis părinţii, nu are chef de glumă tată socrule, motiv pentru care nu ar fi rău să merem acasă; Nu dalceva, dar băiatul stă numai cu căţeluşu.
-Ştiu mă fată, dar văzând că începe ploaia o intrat în casă; Amu nu îţi mai fă atâtea griji; Doar n-o veni taman azi potopul lu Noe.
-Am înţeles tată socrule, dar băiatul în ce casă putea să intre?
-Cum unde să intre Paulină tată? Păi nu în căsuţa subterană?
-Spune-i cum vrei tată socrule, dar cu tot riscu, eu aş vrea să rapor-tez sergentului Vadim; Cine ştie, poate va înţelege situaţia şi-mi va permite să plec ceva mai devreme, îşi arată îngrijorarea doamna Paulina.
Luptându-se cu mocirla timpului, doamna raportă sergentului Vadim Prişcaru; Dând frâu liber nebuniei la care puţini demenţi incurabili aveau acces, gradatul începe a urla poate mai abitir decât un nebun:  
-Bine fă tituista dracu, dar unde măta în cur vrei să pleci? Fă putoare nenorocită şi cea mai mare dobitoacă, treci imediat la muncă, înjură grada-tul într-o manieră specifică birjarilor calificaţi la coada calului.
-Băiatu stă singur tovarăşu sergent, raportă sora care în ciuda demo-nicelor condiţii de viaţă reuşea să-şi stăpânească furia, iar în bordeiul un-de regimul cominsto-securist vrea să trăim asemenea nedoriţilor şobolani, poate intra apa; Amu înţelegeţi de ce trebuie să plec la bordeiul proprietate personală, întreabă şi nu fără motiv doamna Paulina?
-Ce vorbeşti fă curvă spălăcită, strigă sergentul, în timp ce-o prindea de braţ? Tu crezi că pă mine mă doare în cur dă şobolanul tău?
-Tovarăşu sergent, intervine doctorul Ticu, c-o energie care îl pune la grea încercare pe nesăbuitul gradat, dacă nu vrei să raportez tovarăşului locotenent, las-o în pace pe doamna Paulina Frânculescu.
-Cui să raportezi bă tituist idiot? Păi tu crezi că eşti dă capu tău?
-Raportez ofiţerului care găsindu-ţi nod în papură te va trimite min-tenaş în Oltenia care-ţi oferă numai praz şi ceapă uscată; Înţelegi?
-Raportează şi lu muică-ta, strigă sergentul mai ceva decât un nebun incurabil, pentru ca temându-se de ordinul pe care un ofiţer fără experienţă ar putea să-l dea mintenaş, îi face vânt doamnei care alunecând cade în noroiul republicii populare; Tituiştii dracu ce sunteţi voi!                                    
-V-aţi lovit rău doamnă Frânculescu, întreabă şi nu fără motiv doc-torul care îngrijorat din motive lesne de înţeles, încerca s-o ridice pe femeia care de la o vreme nu-i era indiferentă?
-Doctor Ticu Vladimir, răspunde doamna care în ciuda lovituri reu-şea să îşi păstreze verticalitatea de care bravul sergent nici măcar nu auzi-se, chiar şi noroiul Infernului Roşu poate fi bun la ceva!
După un timp ploaia părea să înceteze; Se luminase şi doar pe alo-curi fulgerul mai brăzda cerul lăptos; Apoi s-a întunecat din nou, iar ploaia şi grindina reveniră cu şi mai multă furie; Cum pe un asemenea potop nu se mai putea munci, soldaţii se mulţumeau doar să-i păzească pe deportaţii care profitând de bezna care întunecase lumea condusă doar de comunişti, ar fi încercat să evadeze din lagărul de exterminare prin muncă forţată şi înfometare prelungită; Văzând cum ţine arma dăruită de partidul muncito-resc, sergentul Vadim tună mai tare decât Sfântu Ilie:
-Soldat Mărin, tu ce pizda mătii faci? Bă dobitocule, băăă…,
-Îi păzăsc pă tituişti tovarăşu sărgent; Păi ce alceva să fac?
-Arma sus bă dobitocu dracu şi nu mai dormi în frontu comunist.
Atras de baioneta pe care soldat Mărin o montase din ordinul ser-gentului Vadim, unul din bicele sfântului coboară din cerul aflat în război şi c-o flacără de foc îl trăzneşte fără milă; Sever, sergentul ordonă:
-Ridică-te mă bou dracului şi nu mai sta ca porcu în noroi.
-Nu mai urlaţi degeaba tovarăşu sărgent; Fiind trăznit, bietul Marin nu vă aude; El ascultă doar de Dumnezeu, raportă soldat Muscă.
-Bă răcani fără neam dă esperenţă şi fără pic dă căcat, numai niţăluş după care vă trăznesc pă toţi, urlă bravul sergent, în timp ce aplica soldatu-lui trăznit puternice lovituri cu bombeul bocancului comunist; Ţi-ai dracu dă boi tâmpiţi, înjură ca un birjar sergentul Vadim Prişcaru!
Sfântu Ilie s-a supărat pe oltean, dar cum nu avea nici-un bici la în-demână, s-a văzut obligat să-l păsuiască o bună bucată de vreme; Înspăi-mântaţi de răcanul care de-amu zăcea cu ochii deschişi spre cine ştie ca-re Dumnezeu, soldaţii se apropiară de bănăţenii deportaţi fără nici-o no-imă şi înţepându-i cu baionetele care din ordinul aceluiaşi sergent nesocotit erau montate pe ţeava de carabină primitivă, îi îndeamnă la o prezumtivă încolonare; Direcţiunea Mititica, ordonă bucuros unul dintre soldaţii armatei populare; În timp ce coborau dealul morţii, deportaţii care suportau în tă-cere usturimea rănilor provocate prin înţepare cu vârful baionetelor, ve-deau o mare de apă; Ajutându-se unu pe altu, deportaţii bănăţeni ajung la ţăruşul repartizat de bravul ofiţer; Oprinduse-n faţa bordeiului proprietate personală, doctorul care în ciuda optimismului său contagios părea stăpâ-nit de un gând macabru, nici măcar nu ştia ce să creadă; Disperat, deschide uşa ce da spre scara care ducea în groapă; Cum bordeiul era plin cu apă, doctorul se ridică în picioare şi speriat iese în drumul inundat; Înspăimân-tat aleargă zadarnic prin mocirla comunistă, pentru ca în cele din urmă să ajungă la ţăruşul familiei Frânculescu.
-Dom doctor, ce Dumnezeu s-o întâmplat, întreabă c-o vădită îngri-jorare bătrânul titoist? Răspunde mă omule şi nu te mai codi.
-Nu sunt prea sigur nene Frâncu, dar cred că s-o întâmplat o nenoro-cire; Mama soacră nu-i pe nici unde, iar bordeiul este plin cu apă.
-Cum să ţi se întâmple taman una ca ista dom doctor, întreabă so-crul care de-amu era mai atent la nora care tocmai ieşise din bordei?
-Nu ştiu nene Frâncule, dar acesta-i tristul adevăr; Din păcate!
-Nu te înşeli doctore? Păi dincolo de păcate nu-s tăt oameni?
-Ar fi bine să mă înşel doamnă Paulina, numai că mama soacră se află pe fundul bordeiului; Altfel unde crezi c-ar putea să se ducă?
-Păi domnule doctor, biata femeie să nu fi plecat prin vecini.
-Cum să plece soră? Fiind bătrână şi bolnavă, nu avea cum.
-Iartă-mă că te întreb, dar bătrâna era chiar mama dumitale?
-Nu nene Frâncule, dar după soţie şi fetiţă o plecat şi mama soacră; Dumnezeule mare, de ce trebuie să rătăcesc mereu singur, mereu trist şi mereu îngrijorat, întreabă mai mult retoric doctorul Ticu?
-Păi să merem dom doctor, ordonă bătrânul, nu mai puţin îngrijorat, după care grăbiţi plecară spre bordeiul plin cu apă şi noroi.
După plecarea bărbaţilor, soacră şi noră amânară toate micile neân-ţelegeri şi intrară în bordei; Se schimbară cu haine păstrate în lada pe ca-re bătrâna Mara o primise drept zestre de la părinţii săi.
-Mă fată, să ştii că apa n-are cum să intre în lada ista.
-Cum naiba să intre? Doar este un lucru vechi şi bine făcut.
-Apăi de mă fată, până la urmă cred că-i bună şi dă coşciug.
-Taci din gură mamă soacră şi nu mai vorbi de moartea faţă de ca-re suntem datori, ordonă şi nu fără pricină sora Paulina; Doar nu vrei să sperii băiatu care de-amu nici măcar nu vrea să vorbească cu mine.
-De ce să mă sperii mamă, întreabă fiul, începând să râdă de gluma pe care o credea mai glumă? Doar nu sunteţi dezbrăcate.
-Mă copil obraznic, ia taci dân gură şi nu mai spune prostii.  
-Bunico, întreabă nepotul, în timp ce râdea cu poftă de copil sănă-tos, de ce mă faci obraznic şi de ce crezi că spun prostii?
-Uite c-aşa vreau! Eşti obrăznic, admonestă bunicuţa care în sinea ei se bucura de isteţimea nepotului; Marius puiule, doar asta eşti.
-Mămico, întreabă  fiul care nemulţumit scotea capul de sub pătura care îl ţinuse arestat, nu-i aşa că mâine nu mai plouă cu scântei?
-Nu am de unde ştiu, raportă sora Paulina fără prea multă convin-gere, dar cum mâine este Sfântu Ilie s-ar putea să mai plouă.
Ajungând în faţa bordeiului care de-amu era complet inundat, de-portaţii ezitară de parcă-n spatele uşii s-ar fi ascuns necuratul; Cum pentru un străin este mai uşor să accepte tăt adevărul, bătrânul Frâncu se apropie încet de bordei şi după ce deschide uşiţa întreabă abia şoptit:
-Dar matale de ce crezi că în groapă s-ar afla mama soacră?
-Păi unde să fie nene Frâncule? Dimineaţă am lăsat-o în groapă.
-Văzând că vine potopul, poate c-o fi plecat la cineva; Păi no?
-Nu avea cum să plece nene Frâncu; Aşa cum v-am mai spus, abia dacă se mai mişca; Tocmai asta mă face să cred că în groapă…,
-Am înţeles domnule doctor, dar dimineaţă cum se simţea?
-Nu se simţea prea bine, dar cum trebuia să plec la munca voluntar-obligatorie, am lăsat-o în patul de scândură prost meşteşugită.
-Dom doctor, cât îi de adâncă groapa ista? Cam cât să aibă?
-Nene Frâncu, ştiu doar că eu nu puteam să stau în picioare.
-Păi în cazul ista n-avem decât să scoatem apa; Eu ştiu cât îs de o-bosiţi vecinii, dar trebuie să ne ajute, îşi dă cu părerea moş Frâncu.
-Ne-ar lua prea mult timp; Apoi care vecini nene Frâncule?
-Atunci cum vrei să scoatem apa din groapă? Doar noi doi?
-Fie ce-o fi nene Frâncu, raportă doctorul Ticu Vladimir în timp ce se dezbrăca; Ca să mă conving, eu intru în bordeiul plin cu apă.
Riscând prăbuşirea tavanului sprijinit numai pe câteva bârne subdi-mensionate, doctorul Ticu explorează fundul bordeiului şi cum era convins de crudul adevăr, iese din apa murdară şi cleioasă:
-Nene Frâncu, mama soacră este pe fundul gropii; Din păcate!
-Sunteţi sigur domnule doctor? Aţi căutat bine în tăt bordeiul?
-Am căutat nene Frâncu, dar din nefericire, soacra este moartă.
-Apăi în cazul ista dom doctor, va trebui s-o scoatem chiar amu.                
-Ai dreptate nene Frâncu; O scoatem, dar numai dacă mă ajuţi.
-Cum să nu te ajut doctore? Ştiu că nu-ţi este prea uşor, dar aşteap-tă numai până când aduc cele necesare; Iaca, plec îndată.
În timp ce doctorul se gândea numai Dumnezeu unde, bătrânul ca-re de-amu se grăbea pe drumul plin de apă aude un strigăt disperat:
-Nene Frânculeee; Nu vrei să stai o ţâră nene Frâncule?
-Da mă fată, dar ce s-o întâmplat? De ce plângi în halul ista?
-Băietul meu nene Frâncu; Îl cătai, dar afurisitul nu-i de negăsit.
-Bine femeie, întreabă moşul care mirat o zgâlţâia puternic de umeri, dar ce-o păţit băietu? Ia spune, ce Dumnezeu s-o întâmplat?
-Păi nene Frâncu, răspunde disperată biata femeie, eu aflai că dimi-neaţă s-o dus la scăldat cu nişte băieţi şi amu ia-l dă unde nu-i.                    
-Ia vino-ţi în fire mă fată; Las că pân la urmă îl găsim noi.
Urmat de femeia care de-acum nu mai contenea cu plânsu, bătrânul Frâncu ajunge la bordei; Era întâmpinat de nora care îmbrăcată c-o mai veche pelerină militară şi înarmată c-o sapă, tocmai încerca să adâncească şanţul prin care să curgă apa care se tăt aduna în faţa uşii.
-Mă fată, tu ce faci? Dă nu vrei să răceşti, intră repede în casă.
-Trebuie făcut un şanţ mai adânc, altfel apa inundă tăt bordeiul.
-Da mă fată, dar numai după ce vom termina la domnul doctor.                        
-Te rog tată socru, insistă nora întrerupându-l pe bătrân, nu încerca să mă menajezi; Dacă îi vorba de nenorociri şi răutăţi incalificabile, vreau să-ţi spun c-am văzut destule pe frontul rusesc.
-Ştiu mă fată bună, numai că biata femeie zace pe fundul gropii.
-Bine tată socrule, dar noi nu stăm tăt într-o asemenea groapă?
-Aşa-i mă fată, numa că fiind oloagă, o prinsă apa în bordei.
-Dumnezeule, de ce ne pedepseşti pentru greşelile bunicilor?
-Şi tu cine vrei să-ţi răspundă la întrebarea ista? Sfântul Ilie?
-Poate că auzindu-ne, până la urmă Dumnezeu ne va ajuta.
-Când vom fi auziţi de Dumnezeu, să nu fie mult prea târziu; Şi apăi mă fată dragă, dacă în iadul ista vrem să mai trăim o ţâră, trebui să ne au-zim unu pă altu şi cu ce avem, să ne ajutăm între noi; Mă fata mea frumoasă, cred că ista-i singura noastră şansă de supravieţuire.
-Ştiu că mama soacră se va supăra pe mine, dar din puţinu pe care îl avem, trebuie să-l ajutăm pe doctor; Ce zici tată socru, nu vrei?
-Păi ce Dumnezeu să-ţi spun? Mă fată, eu venii doar ca să iau câ-teva scule trebuitoare şi să plec cât mai grabnic la bordeiul sanitar.
-Nene Frânculeee, ţipă tanti Eliza, în timp ce speriată privea la bă-trânul care de-acum pregătea cele necesare, pe mine nu m-ajuţi?
-Da mă fată, dar amu n-am timp; Paulină, dacă poţi şi vrei.
-Am înţeles tată socru, dar nici eu nu am prea multă vreme.                                
În timp ce bătrânul Frânculescu cotrobăia de zor în lădiţa pusă în şuzletul din faţă, doamna Paulina şi tanti Eliza plecară spre râu; Din cauza terenului care de-acum era inundat, mergeau cu mare greutate; Ploaia se mai potolise, cerul se mai luminase, iar bieţii deportaţi aveau senzaţia, alt-fel falsă şi justificată doar de câteva raze de speranţă, că tot răul care fără neam de noimă se abătuse peste Valea Iadului Românesc, tocmai trecuse; Gata, îşi spuneau cei mai optimişti dintre deportaţii bănăţeni, amu va răsări soarele şi chiar dacă vom fi obligaţi să trăim în nişte bordee amărâte, va fi o ţâră mai bine; Ajungând la râu, femeile care de-acum erau îngrozite, se opresc locului; De necrezut, dar râul ce părea atât de liniştit şi de inofensiv, căpătase nişte puteri care abia dacă mai puteau fi ţinute în frâu; Plutind pe apa învolburată, din amonte veneau copaci smulşi din rădăcini şi tot felul de obiecte care te îngrozeau doar privindu-le cum se duc pe apa sâmbetei; Dacă ploaia la prins dincolo de firul râului, s-o cam zis cu sărmanul băiat; Dumnezeule, începe a se ruga disperată sora Frânculescu, în timp ce te-mătoare priveşte la apa învolburată, găseşte-l pe băiatul rătăcit de turma deportaţilor şi dă-i viaţă din viaţa Ta veşnică.
-Doamnă Paulina, izbucneşte îndurerată biata mamă, vreau să mer pe lângă apa care curge numai în jos; Cine ştie doamnă dragă, bietu băiet s-o fi rătăcit şi cum îi prea micuţ nu mai ştie unde-i bordeiu.
-Eliză, doar nu eşti surdă; Aşteaptă şi mergem împreună, ordonă sora Paulina, pe un ton care se vroia cât mai sever; S-ar putea să ai drep-tate; Poate că bietul băiat s-o rătăcit şi amu te caută speriat.
Cele două femei plecară pe râu în jos, dar fiindu-le teamă se opresc la cotul în care apa părea să treacă peste firavul dig; Deznădăjduită, biată Eliza exclamă c-o voce care parcă venea din cea lume:
-Ei doamnă dragă, cred că băietul s-o dus pentru totdeauna!
-Ai puţină răbdare; Poate insistând, până la urmă îl vom găsi. 
-Dar unde doamnă Paulina? Peste tăt este numai apă şi noroi.
-Da Eliză, dar băiatul fiind destul de mare n-o fost prins de apă.
-Aveţi dreptate doamnă, dar ce folos dacă era mare şi prost?
-Nu se poate Eliză; Când o început ploaia cred c-o plecat cu băeţii şi amu stă în cine ştie care bordei; Hai şi nu mai plânge degeaba.
-Vreţ să mă încurajaţi doamnă Paulina, răspunde sceptică biata fe-meie, după care încercând să treacă râul intră în apa învolburată.
Sora Paulina abia dacă reuşeşte s-o oprească de la o faptă necuge-tată; După câteva încercări zadarnice, cele două femei plecară spre casă; Se înserase când, bătrânul Frâncu soseşte la bordei; Îşi găseşte nora ca-re îngrjorată trebăluia prin curte şi se bucură văzând cum o fată aşa frumoa-să şi aprigă la vorbă, era bună gospodină; Oprindu-se locului, nora Paulina întreabă cu glasu-i care nu întâmplător vibra de o justificată emoţie, dar şi de teama care de-acum nu era prea bine mascată:
-Cum este tată socrule? Ia spune, aţi reuşit să faceţi ceva?
-Rău mă fată; Abia dacă reuşirăm s-o scoatem din groapă.
-Bine că măcar aţi reuşit; Cred că-i groaznic să mori înecat.
-Nici-o moarte nu-i plăcută, dar nu tăţi creştinii sunt datori? Ştiu că eşti obosită, dar tăt trebuie să meri, intervine motivat bătrânul.
-Unde să mer? Cum bine ştii, oboseala ne-a fost făcută cadou.
-Mă fată bună, eu zic să meri la dom doctor şi să îl chemi la masă; Păzind-o pă mumă-sa, bietul om rabdă de foame şi sete.
-Mă voi duce tată socrule, dar nu înainte de-a aprinde focu.
-Nu mai pierde vremea; Am să-l aprind eu, răspunde bătrânul care gândindu-se la nebunia comuniştilor se urcă în străbuna lui căruţă.
-Bine, dar înainte de-a pleca vreau să vă spun câteva vorbe.
-Ce-i mă fată? Cât fusăi plecat, doar nu s-o întâmplat beleaua.
-Cum bine ştii, am fost cu Eliza la râul care stă să se reverse.
-Uite că nici nu te întrebai! Ia spune-mi, nu l-aţi găsit pe băiat?
-Încă nu l-am găsit; Păi unde naiba să-l găsim pe vremea ista?
-Bine mă fată, dar după câte ştiu băietul era destul dă mărişor.
-Era tată socrule, dar când se termină aţa de pe mosor se îneacă şi oamenii mari; Dar nu te mai îngrijora; Vom vedea ce va fi doar trăind ziua de mâine, filozofează doamna Paulina, după care pleacă în mare grabă spre bordeiul din care moartea îşi luase tainul făcut cadou cu atâta mărini-mie de comuniştii care-i întrecuseră pe învăţătorii sovietici.                                   
În ciuda disconfortului oferit de bordeiul construit în mare grabă de bătrânul Frâncu, deportaţii bănăţeni mâncară cu tăţii, după care închinân-du-se mulţumiră Dumnezeului a toate ziditor pentru bucatele pe care sora Paulina le pusese pe masa cu picioare scurte; Înţelegându-i durerea, bă-trânul Frânculescu încearcă prin doar câteva cuvinte nu prea bine meşte-şugite, să dea curaj şi speranţă doctorului care nu întâmplător continua să tacă mâlc; Mulţumind pentru invitaţie şi bucate, doctorul încearcă a se ri-dica în picioare, dar groapa nefiind dimensionată pentru înălţimea unui ti-toist mai voinic, se loveşte binişor de tavanul care îngreunat putea să ca-dă în orice moment; Urmat de bătrânul Frânculescu, doctorul Ticu Vladimir iese afară; După ce-l conduce până la ţăruşul proprietate personală bunicul revine în bordei; Văzându-l, nepotul îi sare în braţe.
-Tu Marius, stai cu bunicu! Sunt ud fleaşcă şi cam înfrigurat.
-Tată socrule, întreabă îngrijorată nora, iar o început să plouă?
-Şi încă ce ploaie! Nu ştiu mă fată, dar până mâine dimineaţă…,
-De ce-ţi este frică tată socrule? Spune odată şi nu te mai codi.
-Nu ştiu de ce mă fată, dar eu mă tem numai de mânia Sfântului.
-Bine tată socru, dar de ce? Păi ce atâta rău i-ai făcut tescovineanu-lui cu trecere la Dumnezeu, întreabă mirată doamna Paulina?
-Eu nu i-am făcut nimic, dar încercând să-i pedepsească pe păcătoşi, sfântul care şi-o băgat sabia în părinţi, poa să prindă în bicele de foc chiar şi oameni care cred în Dumnezău; Amu pricepi de ce mă tem?
-Am înţeles bunicule, dar nu cred c-o să plouă toată noaptea.
-Da mă fată, dar cine ştie cât de mare poate fi mânia Domnului.
-Dincolo de mânia Domnului, râul nu mai are mult şi se revarsă.
-Dacă vreţi să mai vedem soarele, avertizează bunica ce părea mai mai morocănoasă ca de obicei, nu-l mai huliţi pe Dumnezeu; Şi apăi cum să ajungă apa râului, tamam până la uşa casei?
-Ia mai taci dân gură femeie neştiutoare; Nu dalceva, dar încercând să găsască un băiet rătăcit, nora s-o dus la râu şi amu ştie ce spune.
-Mă Frâncule, dă când boieroaica veni în casa noastră dân Banat, eu dreptate nu am mai avut şi nici măcar un alt cuvânt dă spus; Prostu dă băiet, ademenit de cur boieresc ajunsă în puşcărie!
-Tu Mară, chiar nu vrei să încetezi cu tăte prostiile care-ţi trec oto-va prin capul care nici măcar nu judecă? Ia spune mă femeie care niciodată nu eşti mulţumită, cui Dumnezeu vrei să cauţi nod în papură?
-Tată socru, ordonă nora fără a ţine cont de acreala pe care bătrâna i-o arunca în faţă cu atâta răutate, până când nu va începe potopu lu Noe securist, poate c-ar fi bine să punem coviltiru pe căruţă.
-Da mă fată, dar amu sunt prea obosit şi apăi ce rost mai are?
-Şi încă ce rost tată socrule, răspunde în cunoştinţă de cauză nora Paulina! Dacă mai plouă câteva ceasuri bune, Valea Iadului va fi inundată în întregime şi apa va intra în bordeele neprotejate.
-Bine mă fata mea frumoasă şi poate mai deşteaptă decât tăţi comuniştii clonaţi în cine ştie care hazna oltenească, se declară de acord bătrânul Frânculescu; Dacă chiar trebuie să-l punem pe căruţă, ia lampa de vânt şi până nu se înteţeşte ploaia hai să ieşim afară.

Acest articol a fost publicat în numărul 57

Lăsaţi un răspuns