Infernul roșu. Mititica

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––-

Valea Iadului

Când se împlineau doi ani de la hotărârea prin care doar unii bănăţeni de pe graniţa cu sârbii urmau să fie deportaţi cât mai repede cu putinţă în Bărăganul proaspăt colectivizat, tătucul Stalin trecea în lumea morţilor; Dumnezeule mare, ce tristeţe fără margini ia cuprins pe comuniştii care de la o vreme stăpâneau jumătate din Europa medievală! Era de necrezut, dar pe străzi puteau fi văzuţi nişte muncitori care ţineau în mâini tabloul dictatorului de la Kremlin şi îndureraţi plângeau de parcă venise sfârşitul lumii; Că sfârşitul putea veni numai dacă tătucu mai trăia câţiva ani, este o chestiune pe care în acea vreme doar câţiva români aveau curajul s-o co-menteze; În dispensarul care mai degrabă semăna c-o magazie făcută din scânduri prost finisate, doctorul încerca să acordeze un aparat care frizând vigilenţa securisto-comunistă intrase clandestin în lagărul morţii; Tocmai reuşise când, uşa se deschide brusc şi în lumina de care bieţii condamnaţi se bucurau, putea fi văzută silueta doamnei Paulina.
-Şi tu de ce dracu nu baţi la uşă? Dai buzna precum securiştii.
-Cum de ce? Pentru că uşa unui spital trebuie să fie deschiă.
-Şi amu dacă tot mai prins în flagrantul care mă poate condamna la moarte, de ce dracu stai în picioare şi nu ei loc pă scaun, întreabă doctorul Ticu, după care îngrijorat peste măsură pune zăvorul la uşă?
-Mulţam fain doctore, dar cum te-am prins cu mâţa în sacul timpului, spune-mi şi mie ce minciuni mai debitează cutiuţa vorbitoare?  
-Latră frumos, dar cum pe femeia din tine n-o interesează asemenea cutiuţe, ar fi inutil să îţi explic modul de recepţie.
-Chiar aşa doctore Ticu? Ştiu că sunt atehnică, dar nu crezi că mă jigneşti considerându-mă incultă? Ia spune, ce dracu mai ciripeşte?
-Deşi pare de necrezut, cutiuţa ciripeşte ceva în legătură cu moartea tătucului Stalin; Ciudat doamnă dragă, dar sper să fie adevărat.                          
-Cum Dumnezeu domnule doctor, chiar o murit tătucul de la Krem-lin? Hai că n-avem aşa noroc, îşi arată scepticizmul sora Paulina.
-Niciodată nu m-a bucurat moartea unui om, numai că în cazul ista mă alătur necondiţionat intelectualilor care la aflarea unei asemenea veşti, or şi început să plângă cu lacrimi de bucurie.
Când radio Bucureşti transmite ştirea care confirma decesul tătucu-lui de la Kremlin, deportaţii bănăţeni explodară de atâta bucurie nedisimu-lată şi dând frâu liber sentimentelor care îi unea, se îmbrăţişară şi se săruta-ră cu patos; Cum era şi firesc, bucuria nu mai cunoştea margini; Laolaltă cu multe milioane de oameni oprimaţi, deportaţii bănăţeni credeau că du-pă înmormântarea liderului comunist, se vor bucura împreună cu alţi creştini de sfânta libertate; Acesta să fie singurul motiv pentru care cei doi călători prin timp şi istorie comunistă, se bucurau împreună de oarece promisiuni? Până când vom fi în măsură să dăm în vileag promisiunile istoriei, să ră-mânem lângă cei doi deportaţi şi să ne bucurăm cu oarece decenţă de fe-ricirea pe care nu întâmplător o încercau fără falsă modestie.
-Dacă mă mai strângi mult, aia mică se va supăra rău de tăt şi până la urmă va începe să plângă, ordonă încântată mama Paulina.
-Nu se poate, cred că te-ai înşelat; Paulină, tu chiar eşti gravidă?
-Păi dacă vrei să-ţi spun, fii bun te rog frumos şi dă-mi drumu.
-Îţi dau ce vrei, dar dăruieşte-mi ceeace nici măcar n-am visat.
-Doctor Ticu, vom avea o fetiţă mică şi frumoasă ca o păpuşică.
-Paulină, simt că înebunesc datâta bucurie anticomunistă, mai apucă să spună cu glas nu prea bine timbrat, după care dând frâu liber sentimentu-lui care-i unea de o bună bucată de vreme, condamnaţii la moarte prin în-fometare prelungită şi muncă forţată se iubesc cu drag.
-Şi vrei s-o ei razna taman când trebuie să ne gândim la viitor?
-Păi la ce să ne gândim? Deşi sunt epuizat, pentru tine fac orice.
-Nu ştiu ce vrei să faci, dar nu la mine va trebui să te gândeşti.
-Ştiu doar că niciodată n-o să-mi poţi interzice astfel de gânduri.
-Nici măcar n-am să încerc, numai că de-acum trebuie să te gândeşti la fetiţa care în ciuda incertitudinii, va trebui să aibă un nume frumos şi un viitor dacă nu fericit, măcar fără comunişti şi fără securişti.
-Anca! Ce spui soră Paulina Frânculescu, nu-ţi place numele propus de mine, întreabă mai fericit ca niciodată doctor Ticu Vladimir?
-Îmi place, de ce nu? Iată un nume frumos: Anca Frânculescu!                              
-Marius, Delia, Anca; Iată ce bogată este doamna Paulina, exclamă doctorul care bucuros privea prin fereastra care da spre drum!
-Este tot ce avem doctore Ticu Vladimir; Poate că-ţi cer prea mult, dar trebuie să fim o ţâră mai mândri şi dacă se poate mai optimişti.
-Eu cred că-i tăt ce ne-am dorit mai mult, confirmă şi nu fără motiv doctorul care de-amu se mulţumea numai cu darul pentru care viaţa căpăta sensul poate nesperat la început de drum.
Văzând copiii care alergau pe drumul pietruit de condamnaţi, doctor Ticu Vladimir revine la starea nemilosului timp şi după ce ruşinat şterge în mare grabă lacrimile de bucurie deschide uşa sănătăţii.
-Mami, să ştii că Marius iar la supărat pă domnul învăţător.
-Ba eşti o mincinoasă Delia; Nu eu l-am supărat cel mai mult.
-Ia spune-mi Marius: Ce altă boacănă ai mai făcut la şcoală?
-Să ştii că la şcoală n-am mai făcut nici-o boacănă, dar Delia este o mincinoasă şi mă pârăşte; Amu de ce mamă, de ce mă pârăşte?
-Eu nu ştiu să pârăsc mamă, dar la şcoală mi se spune orfana.
-Şi eu mă bat doar ca să nu mai râdă copiii de ea, răspunde motivat fiul maiorului Radu Frânculescu; Păi Delia nu-i un nume frumos?
-Drăguţilor, intervine cu aceeaşi voce blândă mama Paulina, ia veniţi la mine şi nu vă mai certaţi; Doar nu sunteţi ţigani comunitari.
În timp ce mama-şi îmbrăţişa copiii, în curtea clinicii intra însoţit de câţiva deportaţi mai destoinici învăţătorul Irimescu; Se opresc cu tăţii în faţa uşii care rămânând deschisă oferea un interior sărăc în instrumentar şi medicamente, dar bogat în oameni devotaţi sănătăţii.                                                                                                   
-S-a întâmplat ceva domnule învăţător, întreabă doctorul care mirat tocmai ieşise în faţa colibei care cu greu putea fi numită dispensar? Copiii fac nebunii şi nu v-ascultă, insistă şi nu fără motiv doctorul Ticu?
-Domnule doctor, nu ştiu dacă aveţi oarece cunoştinţă de aprobarea pe care cu chiu cu vai am obţinut-o săptămâna trecută, dar numai aşa pu-tem tăia contracost, nişte copaci tocmai buni de lucru.
-Bine domnule învăţător, dar ce să faceţi cu nişte lemne verzi?
-Verzi, neverzi, tăt trebuie să mai ridicăm o altă sală de clasă; Toate bune şi frumoase domnule doctor, dar cum oamenii pricepuţi se dau bolnavi şi obosiţi peste măsură, nu prea mai avem cu cine face treabă.
-Şi eu cum să v-ajut domnule învăţător? Doar să pun mâna pe to-por şi prin exemplul personal, să-i mobilizez pe cei care sunt mai puturoşi; Mă iertaţi domnule învăţător, dar nu am altă soluţie, îşi declară neputinţa doctorul Ticu Vladimir.
-Eu nu vă cer să puneţi mâna pe topor, da măcar vorbiţi cu oamenii care de-amu ascultă doar de doamna şi de dumneavoastră.
-Oameni buni, ordonă sora care auzind ce pricină-l paşte pe învăţă-tor tocmai ieşise din baraca dispensar, mereţi în sat şi spuneţi ţăranilor că cei care nu vor mere la tăiatul copacilor pentru şcoală, chiar dacă au s-au n-au copii la clasa domnului învăţător Irimescu, nu vor primi medicamente; Ce zici doctor Ticu Vladimir, nu contrasemnezi ordinul?
-Bine doamnă, dar este prea mult pentru nişte oameni amărâţi.
-Ştiu doctore, dar când este vorba despre şcoală, nimica nu-i prea mult; Păi în afară de comuniştii care ne-au adus doar pentru a ne extermina, cine crezi că doreşte ignoranţă şi supunere oarbă într-o societate poate şi mai oarbă, întreabă mai mult retoric doamna Paulina?

Acest articol a fost publicat în numărul 58

Lăsaţi un răspuns