Infernul roșu. Mititica

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––-

Valea iadului

Stăpâniţi de furia care într-o asemenea situaţie abia dacă mai putea fi controlată, doctor Ticu şi bătrânul Frânculescu intrară în curtea în care Marius şi căţeluşul aşteptau poate mai flămânzi ca niciodată.
-Buniculeee, unde este mama? Ea de ce n-o venit cu voi?
-Mai are ceva treabă, dar vine mâine, minţea şi nu fără motiv bunicul care zâmbind doar cât să nu-l podidească plânsu îl ia pe nepot de mână; Amu taci cu tataea şi las că ne descurcăm şi fără mama Paulina.
Câteva clipe mai târziu se aşezară pe băncuţa din faţa bordeiului şi o vreme rătăciră cu gându la femeia care din trei motive diferite le era aşa de dragă; Cum foamea revolta burta prin care trecea speranţa într-un vi-itor fericit, bătrânul Frânculescu se ridică de pe bancă şi pune de-o mămă-ligă într-un tuci aşezat pe pirostrii; Astâmpărându-şi foamea cu te miri ce şi uniţi prin gândul nemărturisit, bărbaţii se culcară în acelaşi palat; Frânţi de oboseală, bunicul şi doctorul adormiră mintenaş; Doar nepotul rămâne cu ochii deschişi şi cu urecile ciulite la căţelul care lătra din motive numai de el ştiute; Nu vrea bunicu să spună, dar pe mămica or arestat-o soldaţii, gândea băiatul care zadarnic încerca să doarmă fie şi câteva ceasuri; La vremea când somnul era mai dulce şi mai odihnitor, căţeluşul care făcuse de planton în faţa bordeiului, începe să latre de parcă în curte năvăliseră turcii cotropitori; Băiatul care dormea mai uşor decât o vrăbiuţă pe creanga de stejar, se ridică în capul oaselor, după care înfricoşat începe să îl zgâlţâe pe bunicul care dormea atât de frumos; Buimac, bătrânul Frânculescu se trezeşte brusc; Măreşte flacăra lămpii de vânt şi-l întreabă pe nepotul ca-re întristat se gândea numai la mămica lui bună şi dragă:
-Ce s-o întâmplat mă tatae? Cine Dumnezeu face atâta gălăgie?
-Şi el de unde să ştie, întreabă frecându-se la ochi doctor Ticu?
-Amu nu avem parte nici măcar de câteva ceasuri de odihnă, excla-mă bătrânul Frâncu, pentru ca mai apoi să urce în patru labe câteva trepte! Dar matale ce faci doctore, nu urci scara de pământ?
La lumina lămpii de vânt, cei doi bărbaţi tăt încercau să-i recunoas-că pe deportaţii care-n ciuda educaţiei de care încă se mai bucurau, intra-seră fără aprobarea căţeluşului care făcea de planton.
-Ce dracu s-a întâmplat oameni buni, întreabă doctor Ticu Vladimir, în timp ce cu privirea încerca să-i recunoască? Să nu-mi spuneţi că iar s-o întâmplat cine ştie ce nenorocire cu cine ştie care deportat.
-Năcaz mare domnule doctor! Amu să avem ertare la dumneavoas-tră, dar vă cătarăm dân bordei în bordei şi nu fără pricină.
-Dar ce năcaz s-o abătut peste Mititica, întreabă motivat doctorul care mai mult intuia pricina care în plină noapte îi alarmase pe oameni?
-Cum care năcaz domnule doctor? Bunicu care o început să tremure dă parcă ne-am afla în luna Ianuarie, nu mai vorbeşte cu nimeni; Amu mă înţelegeţi care-i marele meu năcaz şi dă ce vă cătarăm?
-Domnu doctor, amu tremură şi nevastă-mea; Învelită cu două pături de lână, biata femeie parcă zici că-i de gheaţă şi tace ca şi când cineva i-ar fi pus dop la gură, raportă poate mai îngrijorat un alt titoist.
-Dar şi pă fi-mea o prinsă tremuriciu, iar amu nici măcar nu mai în-ţeleg ce vrea să-mi spună, începe a se văita femeia care pe chipu-i răvăşit de atâta suferinţă demonică, revărsa un torent de lacrimi amare.
-Vai de păcatele noastre! În câteva zile ne vom prăpădi cu tăţii.
-Da mă nene Frâncu, raportă doctorul care nemaiavând altă soluţie hotărăşte să dea în vileag gândul care de la o vreme nu îi da pace, dar nu-mai cu văicăreli n-o să putem birui boala provocată de ţânţari.
-Fie cum zici matale dom doctor, se declară de acord mama fetiţei care neputinciasă se zbătea între viaţa vremelnică şi moartea veşnică; Nu ştiu cum, dar trebuie să îi salvăm pe copiii care tremură.
-Da oameni buni, dar pentru asta trebuie să vrea toată lumea.
-Domnule doctor, insistă femeia care abia dacă-şi mai putea stăpâni plânsul amar, bieţii oameni vor numa să trăiască şi nimic altceva.
-Oameni buni, în această dimineaţă trebuie să ne prezentăm cu tăţii la locotenent Dăscăloiu şi să-i raportăm cu orice risc: Până când nu aduci medicamentele cerute, noi nu mai merem la seceriş.
-Nu zici rău domnule doctor, dar pân atunci fetiţa mea bună şi fru-moasă nu pleacă în cea lume şi mă lasă singură în lagărul păzit de soldaţi? Eu nu ştiu de ce dracu, dar comuniştilor nici că le pasă de noi.                                                                       
-Eu nu cred că vor fi chiar atât de indiferenţi, asta numai dacă vom fi uniţi; Nu unii în stânga şi alţi în deapta; Asta trebuie să înţeleagă ţăranii din lagărul Mititica, chiar dacă preţul va fi destul de piperat.
-Păi doctore, cin să priceapă unirea despre care ne vorbeşti? Când şăfu dă post o înhăţă pă noră-mea, o sărit careva în apărare? Spre ruşinea mea şi dă frică să nu fac în nădragi, am tăcut chitic şi i-am înjurat numa în gând; Atunci cum să cer altuia, ce mintea nu mă îndeamnă?
-Păi nene Frâncu, răspunde doctorul care nu întâmplător se simţea cu musca pe căciulă, de ce nu vrei să înţelegi? Oamenii cinstiţi şi cu multă frică de Dumnezeu, se tem până şi de umbra lor.
-Ai dreptate domnule doctor, predică şi nu fără motiv preotul care abia dacă intrase în curtea familiei Frânculescu, numai că adevăraţii purtă-tori de cruce se tem doar de Dumnezeul a toate ziditor.
-Da părinte, dar la cât sunt de cătrănit nici nu ştiu ce să mai zic.
-Multe sunt de zis fiule şi mai cu seamă de făcut; Astăzi femeia care ţi-o fost nevastă vrednică şi iubitoare, este în grădina Domnului.
-Ştiu părinte, dar ce folos? Nu vezi cât de singur am rămas?
-Încă nu eşti singur cuc, încearcă părintele Ioan Serafim să-l încura-jeze; Împreună cu noră-ta Paulina şi ajutaţi de doctorul Vladimir, va trebui să vă grijiţi de băietul care merită orice sacrificiu.
-Aşa-i părinte, dar fiecare om cu viaţa lui; Nu ştiu de ce, dar uneori îmi doresc moartea pe care nici măcar nu ştiu cui o datorez.
-Bine taică, dar nu trebuie să îţi doreşti moartea; Păi nu v-am spus de atâtea ori? Dar de la bunul Dumnezeu, oamenii n-au dreptu să-şi curme viaţa; Ştiu că este greu, dar nici pentru Iisus n-o fost prea uşor.
-Ştiu părinte, contrează şi nu fără motiv nefericitul bărbat, dar noi am fost aduşi doar pentru a fi ucişi dincolo de ochii care dându-se miopi, sunt nepăsători cu oamenii care încă mai ţin la demnitatea lor.
-Ai dreptate, dar nu trebuie să ne punem ştreangul de gât.
-Vedeţi oameni buni? Părintele Ioan Serafim vorbeşte într-o manieră mai părtinitoare despre caii care nu mai mor când vor câinii de la Dinamo Scorniceşti, intervine doctorul care din bruma-i de curaj bănăţean încearcă să dea o parte şi celor care se găseau în mare nevoie.
-Ştiu domnule doctor, dar cum câinii se înmulţesc ca iepurii, noi nu putem să ne apărăm de turbarea care pune stăpânire pe minţile lor bolnave şi tot mai tâmpite; Daia nici cal nu cred că este bine să fii.                                          
-Mă oameni buni, raportă doctorul cu tăt mai multă convingere, în ciuda turbării care le-a otrăvit bruma de creer, noi va trebui să fim deasupra lor; Numai aşa câinii comuniştilor nu vor reuşi să ne muşte; Cel mult, in-sistă doctorul care abia dacă mai putea să-şi stăpânească furia neputin-cioasă, javrele vor lua exemplu de la sergentu Vadim şi mulţumindu-se cu gălăgia, vor lătra la luna care de-amu le refuză prostul obicei.
-Câinii latră, ursul trece! Ca mai toţi moşii şi strămoşii, noi asta tre-buie să înţelegem; Apăi nu ar trebui să uităm că uneori chiar şi înaintaşii se făceau frate cu dracu, doar ca să treacă puntea izbăvirii.
-Că bine zici nene Frâncu, numai că atunci de-o parte erau turcii şi de cealaltă parte erau românii ajutaţi de Dumnezeu; Din păcate astăzi, de o parte şi de alta sunt românii pe care încornoraţii şcoliţi la Moscova, îi ţi-ne într-o continuă şi nedorită gâlceavă.    
-Păi domnu doftor, intervine o bătrână care abia dacă se mai putea ţine pe picioare, ţara arde şi matale spui de dracul care bagă zâzanie între români; Ia spune, tot cu dracu trebuie s-o scoatem la cap?
-Nicidecum bunico, dar vorba lungă sărăcia românului; Amu mereţ la bordeele voastre, iar la răsăritul soarelui să fiţi odihniţi pentru confrun-tarea cu demonii care ne păzesc; Sunteţi sau nu sunteţi de acord?
-Despre ce confruntare vorbiţ dom doctor? Eu nu ştiu la care luptă vă gândirăţ dumneavoastră, dar să ne batem cu mâinile goale, n-ar însemna să facem un răzbel care pân la urmă ne va pierde? Dar uite că vorbesc în dodii; Ce alt răzbel ne mai trebuie dacă pe noi ne omoară ţânţarii

Acest articol a fost publicat în numărul 58

Lăsaţi un răspuns