Ionel Creţu

„… în ceea-ce-este-vizat-prin-întrebare rezidă, ca ceea ce este propriu-zis avut în vedere, ceea-ce-se-obţine-prin-întrebare…” – Martin Heidegger – Fiinţă şi timp (cap. Structura formală a întrebării privitoare la fiinţă)

            – Deci, unde mergem? Te-ai hotărât?

            Mă uit la ea şi schiţez un zâmbet. Unde să mergem? La mine? La tine? Oriunde şi nicăieri?

            Îmi mai aprind o ţigară. Să pot medita asupra destinaţiei noastre, îi spun. Nu îşi dă seama şi zâmbeşte şi ea, încurcată şi înciudată. Oricum, nu te-am luat pentru minte. Pentru ochişorii ăia ai tăi şi pentru zâmbetul tău fără riduri, pentru asta. O ştii şi tu acum, dar a început să nu-ţi mai pese. Ce rost ar avea? Vom ajunge acolo unde ştii şi tu. Degeaba.

            Rotocoale, rotocoale, fumul albăstrui iţi mângâie sânii, urcă încet-încet spre gât şi apoi te îneacă. La fel ca şi mine, aseară. Numai că, atunci, dintre noi dispăruseră finele şi de firmă bariere pe care le îmbraci în fiecare zi. Şi atunci nu erai înciudată, darămite încurcată.

            - Ştiu că sunt frumoasă, dar îmi răspunzi astăzi?

            Mă uit insistent la ea. Unde mergem. Oriunde şi nicăieri. Dar nu îi mai zic asta. Încă mă gândesc. Nu are de unde să ştie unde vom fi în următoarele ore. În nici un caz la mine.

             Ştiu că acelaşi lucru l-am întrebat şi eu, odată.

            - Unde mergem?

            - Mergem undeva unde o să te simţi mai bine, o să vezi, o să fie bine, o să fie mai bine…

            Da. Începeam să înţeleg unde vom ajunge. În nici un caz acasă. Vom merge acolo unde nu mai fusesem în primii cincisprezece ani de viaţă. Dar, asta este. Trebuie să mă fac mai bine.

            Am plecat în zori. A stat cu mine toată noaptea şi a încercat să mă îmbuneze. Încă mai visam când a venit asistenta şi a spus:

            - J., în jumătate de oră soseşte ambulanţa. Strângeţi repede lucruşoarele, şi coboară la camera de gardă, pentru un ultim set de analize.

            Vezi tu, mama era invizibilă.

            Cu toate astea, pe ea am lăsat-o să îmi strângă repede… lucruşoarele, că de! eu trebuia să cobor pentru un ultim set de analize. Mă obişnuisem. În fiecare dimineaţă şi în fiecare seară mi se lua un ultim set. Păi dacă eu eram un caz mai… special? De ce nu? Doar nu sângele îmi lipsea…

            Cobor. Aceeaşi asistentă neîndemânatică încearcă să-mi găsească venele (la cele patruzeci şi cinci de kilograme pe care le aveam, era şi foarte greu…), aceeaşi asistentă începătoare îmi spune că ţi se ascund venele de frică (cred şi eu – doar era prima mea întâlnire cu un ac…), acelaşi director al spitalului vine (da, chiar sunt special) şi salvează ziua; şi, în plus, îmi dăruieşte încă o echimoză – aşa, ca o încununare a tuturor ultime seturi…

            Dar, chiar nu mai contează. În nici o oră voi fi plecat şi voi fi lăsat în urmă spitalul ăsta infect, cu toţi doctorii lui specialişti şi cu toate asistentele lor la fel de profesioniste. În curând, la capitală!

            - J.! Mai eşti aici? ALO!

            Momentan, abonatul… Nu îi spun nici asta. Îmi este prea… dragă? Din cauza ochilor ei negri, orbitor de negri. Perfecţi… nu, nu – nu perfecţi. Ideali, dacă pot spune aşa. Şi i-am zis-o de multe ori. Dar, nu m-a crezut. Nici măcar odată. În fiecare dimineaţă, imediat după ce mă „asistă” la o ţigară – repede, în baie, la sulimenit! Mereu râde când aude cuvântul ăsta. Iar eu mereu îl folosesc. Doar să o pot auzi chicotind…

            Îi zâmbesc iar, şi o privesc. Fumul îmi inundă plămânii.

            Acolo am început să fumez, în Bucureşti. Locul în care urma să mă fac mai bine. Şi într-adevăr, aşa a fost. Mai bine. Chiar nu conta ce fel de mai bine, era un mai bine.

            În două săptămâni am pus douăzeci de kilograme. Mult, nesperat de mai bine. Atât de mai bine, încât a crăpat pielea pe mine – pe spate, pe braţe, pe coapse, pe.

            Acolo am început să fumez. Prima dată eram la… nu, nu mai ştiu unde. Era o cameră prăfuită, cu soarele arzând parchetul crăpat, cu flori de mucigai, şi cu – pentru un moment – fără raţiune.

            Eram culcat pe burtă, cu fruntea sprijinită de o pernă – întocmai cât să pot respira din când în când. El, în halat verde, şi ea, în halat alb, ieşiseră. Mi-au spus că se vor întoarce repede. Înapoi, au şi specificat. Bine; oricum nu aveam de gând să… de fapt: oricum nu puteam pleca nicăieri. Îi aştept. Şi în cinci minute se întorc. Înapoi, trebuie să spun. Glumeau, erau veseli, încrezători, radiau ai fi putut spune.

            - Pregătit? Normal că eşti pregătit… nici nu o să ştii când s-a terminat.

            Iar eu… Da, te cred… Doar suntem în cap…

            Şi cam atât. Vezi, el, doctorul, deja îşi începuse treaba. Iar eu, pacientul, deja ar fi trebuit să nu mai ştiu nimic de mine. Şi aşa a şi fost, pentru o clipă.

            Şi ce clipă! O eternitate în care am putut învăţa toate limbile pământului – mă rog, esenţialul lor – pentru ca apoi, în aceeaşi clipă, să exprim toată această cunoaştere.

            Şi am fost ascultat. Pesemne i-am speriat pe cei doi. Pe verde şi pe albă. Nu au înţeles ei tot ce am spus  – că de! cine e mai… special ca mine? – dar s-au putut dumeri de unde geniul meu. Verdele s-a făcut roşu, iar alba s-a îngălbenit; praful a început să dănţuie, iar soarele în continuare a strălucit.

            - Ei uite că am făcut-o şi pe asta… În loc de biopsie, îmi ieşea o autopsie! şi încercă să râdă – ăsta era doctorul.

            Eu unul nu i-am înţeles gluma – după atât efort (că nu-i chiar uşor să fii geniu doar pentru o clipă) mintea mea îşi luă o mică vacanţă.

            Şi, peste zece minute, după ce biopsia-autopsie mă terminase (că doar nu pot să spun că se terminase), am aprins prima ţigară.

            Ca orice primă dată. Cu un ochi în stânga, cu un ochi în dreapta (nu, nu sunt atât de special încât să am ambii ochi pe partea… stângă) şi cu urechile ciulite. Cu ţigara proaspătă, albă, mentolată şi mai proastă decât toate. Cu o mână ferm apăsând rana de la spate, şi cu cealaltă tremurândă încercând să aduc lumina. Cu nările umflate în aşteptarea noii senzaţii. Cu mintea răvăşită. Cu cerul prieten.

            Nu a fost nimic special. Era ca şi cum m-aş fi născut cu ţigara în mână. Şi, ce-i drept, aşa a şi fost.

            - J.! Dacă mă mai ignori mult, plec singură şi să nu mă mai cauţi.

            Şi dă să se ridice.

            O privesc mirat. Sting ţigara, care oricum e pe terminate. Nu o înţeleg, aşa cum nici ea nu mă înţelege pe mine. Ne potrivim atât de bine…

            - Hai măi, beib, de ce te superi aşa? Ştii doar ce zi infectă am avut astăzi… Şi dacă nici tu nu mă înţelegi…

            Nu îmi răspunde. Însă rămâne pe scaun. Frumoasă ca niciodată, radiind aş putea spune.

            - Uite, îmi pare rău că te-am supărat… (ce-i drept – al naibii de uşor te mai superi). Uite, mai stăm până aduce chelneriţa nota. Şi apoi plecăm. Până atunci, aş vrea să te mai privesc puţin, doar atât…

            Lovitura de graţie. O cunosc atât de bine… Şi ea crede că mă cunoaşte.

           Ne-am întâlnit în primul an de facultate. Bobocei. Habar nu am ce a văzut la mine, habar nu am de ce încă mă mai aşteaptă. Încă de pe atunci îmi apăruseră cearcăne, slăbisem nesperat de mai bine şi citisem Cioran – venisem după un an de convalescenţă. Blugi mai largi ca oricând, tricou la fel de mare, şi cerul… mai întunecat.

            Ea – cu o fustiţă scurtă, o palmă sub fesele rotunde şi tari, cu o bluziţă şi mai scurtă, să îi poţi admira abdomenul plat (fără pic de celulită, pe atunci), cu săndăluţe care să nu iasă în evidenţă – decât atât cât trebuie. Ea – cu totul la diminutiv.

            O oricare alta. Şi, cu toate astea…

            Îmi mai aprin o ţigară.

            - Mai ţii minte? Prima dată când venit la tine?

            Roşeşte. Nici nu ştie că încă o mai iubesc, aşa – “imperfectă” – cum este ea.

            Roşeşte. Şi nu ştiu de ce. Am văzut un film, şi am vorbit. Atât. O seară epicureiană. Am vorbit despre totul şi despre nimic. Am vorbit despre ea şi despre mine.

            - Vrei o cafea? mă întreabă.

            - Mi-ai pus gând rău, nu? şi îi fac din ochi. Sângele îi năvăleşte în obraji. Sper să nu o mai ruşinez, măcar în seara asta.

            - Ei, pe naiba… Eram şi eu o gazdă bună şi tu tragi repede concluzii…

            Nu, că tu nici cu gândul nu ai gândit…

            - Bine, mulţumesc, dar fă-o fără zahăr.

            - Oricum eu nu beau… Am avut timp să dorm azi la seminar.

            Râdem amândoi.

            Bine cel puţin că ai avut timp. Eu? Eu nu am niciodată timp – sunt atemporal, eu şi părerile mele. Şi tu nu eşti decât una dintre ideile mele frumoase.

            - Nici nu ştii cât mă bucur că ai venit pe la mine… Sunt unele zile în care mă simt atât de singură, atât de mică…

            Păi de unde să ştiu? Întotdeauna am fost înconjurat de prieteni, întotdeauna oamenii m-au iubit…

            Prieten… Ce cuvânt uzat! Ce înseamnă acum şi ce ar fi trebuit să însemne… Mergem la o bere, vedem un film, jucăm un fotbal şi: prietenie instant! Dar, ferească sfântul să ai nevoie de o vorbă bună, de cineva care să încerce măcar să-ţi împărtăşească suferinţa… În primul an de spital ştiu că mereu sunam pe la „prieteni” vorbeam cu ei şi, de fiecare dată când închideam telefonul, abia aşteptam să vină a doua zi în care să… Dar, nu mă sunau. Ci tot eu pe ei. Prieteni.

            Nu mai cred decât în suflete dragi… decât în propriile mele păreri despre cineva. Aşa, nu trebuie, NU TREBUIE, să mă aştept la nimic.

            Tu? Tu eşti unul dintre acele suflete.

            Ştii? Oare ştii tu ce este aceea singurătate? Atunci, trebuie că îi cunoşti melodia… Începe încet, încet, din linişte, cu bătăile inimii tale…

            Trebuie că ştii că nici inima nu mai este a ta, ai smuls-o din piept acum mai bine de… ani de zile şi ai trimis-o în lume, ai vândut-o pe două oglinjoare negre. Ah, oglinzile! Ce bine arătam în ele!

             Da, sunetul singurătăţii… începe cu bătăile inimii, încet şi rar. Şi nu este o bătaie oarecare… un „beat”. Apare de niciunde, de undeva unde tu ştii că nu  mai este nimic. Şi bate, şi toacă. Şi se hrăneşte din fiecare gând cu care te-ai gândit vreodată, fiecare gând al tău – şi numai  al tău –  despre tine.

            Brusc, îţi auzi plămânii înecându-se. Nu vorbesc aici despre tuse tabagică, măgărească sau mai ştii tu cum… Pur şi simplu altfel. O poţi compara cu acele cânturi funebre omagiind amintirea celor petrecuţi – dar în care poţi descoperi zâmbetul apropierii de altceva decât lumea fumurie în care ai trăit atâţia ani. Da, un recviem în care, totuşi, măcar speranţa nu a murit.

            În ultimul act auzi viorile. Normal, plângând. Credeai altceva? În singurătate ele nu pot decât să plângă. Este ţiutiul ăla pe care îl auzi de fiecare dată când, noaptea târziu, te culci şi încerci să adormi. Nu, nu este un semn că eşti  obosită sau că îţi este somn. Este neliniştea faptului că între tine şi cel de lângă se cască o prăpastie de neumplut şi peste care nici un cuvânt-punte nu poate fi ridicat. Celălalt? Fizic este lângă tine. Dar sufletul lui…

            Viorile… de când le aud le compar cu sunetul pânzei fine trecute peste oasele golite de trecerea vremii… La început nu auzi nimic, dar zgomotul acela este şi va fi până când din structura aceea dură şi rezistentă nu a mai rămas decât un praf albicios pe care prima suflare îl va spulbera. Şi atât.

            Oare ştii tu ce înseamnă să fii singură?

            - Da? Păi l-am descărcat şi eu acum câteva zile de pe reţea, era cotat bine… nu vrei să îl revezi?

            - De ce nu… Oricum nu îţi voi spune nimic din ce gândesc, să nu îţi întunec şi ţie cerul. Asta trebuie să o faci doar tu. Genial film – absurditatea lumii şi acceptarea ei… E singura comedie la care am râs de fiecare dată când am vizionat-o.

            - Da? Ce era să ratez…

            Şi câte ai pierdut…

            Cam asta a fost prima noastră (?) seară. Am vorbit tocmai ce nici unul din noi nu gândea. O fi bine? O fi rău? Acum, nu mai contează.

            - Unde mergem? Păi asta e cea mai simplă întrebare!

            - La tine, nu? şi ochii îi râd.

            - La mine să fie! Dar, mai întâi, să termin ţigara asta…

offf… nici nu ştie că eu îl înţeleg, cu… puţina mea minte…